Miercuri seara am realizat un lucru despre cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt recunoscător că nu am trăit în acea intrigantă și oribilă perioadă, însă sunt foarte recunoscător că vremurile în care trăiesc permit portretizări cinematografice ale evenimentelor de atunci precum Darkest Hour sau Dunkirk. Acum n-am să vorbesc de celelalte filme celebre setate în aceeași perioadă, precum Schindler’s List, The Pianist, Saving Private Ryan, Hacksaw Ridge, La Vita e Bella și alte zeci. Vorbesc de anul 2017, când britanicii au fost în prim plan și au produs două mega-filme doar ca să arate americanilor cum se face.
Dunkirk și Darkest Hour prezintă cam aceleași evenimente în două unghiuri diferite, în două cinematografii diferite, în două interpretări diferite. Dunkirk este unul dintre cele mai bune filme de război din istorie. Personal îl pun în top 3. Este superb, ca orice film făcut de Christopher Nolan, cu o narativă aparent greu de urmărit, însă splendid împletită. Acțiunea se petrece sub cerul liber tot timpul. Nu țin minte să fie scene desfășurate sub acoperișuri, doar în nave, avioane sau buncăre. De partea cealaltă, Darkest Hour se desfășoară aproape exclusiv sub acoperiș. În camere, în buncăre administrative, în palate, în Camera Comunelor sau în metrou. Dunkirk nu are un personaj principal. Darkest Hour îl are pe hipnoticul Churchill jucat de magistralul Gary Oldman. Și sunt zeci de moduri în care se pot compara filmele, mai ales, și nu cred că e vreo surpriză, amândouă oferă spre final celebrul discurs ”We shall fight on the beaches”.
Dar în seara asta am mai realizat ceva. Anume că Gary Oldman, cu riscul de a mă repeta, unul dintre cei mai mari actori în viață are toate șansele să-l învingă la Oscaruri pe cel mai mare actor în viață, Daniel Day Lewis, nominalizat pentru ceea ce el promite a fi ultimul său rol în Phanom Thread. Day Lewis e cel mai mare actor în viață pentru că e singurul care are 3 oscaruri pentru roluri principale. Gary Oldman se află abia la a doua nominalizare, deși ar fi meritat muuult mai multe. N-am văzut încă Phantom Thread. Urmează. Dar să faci ce a făcut Oldman, să ai impresia că într-adevăr e Churchill pe ecran, și singurul lucru care-l trădează sunt acei ochi albaștri clari precum marea Egee, este o performanță demnă de oricepremiu, oriunde. A avut și scenariul cu care să lucreze. A avut și producție cinematografică pe măsură. Și, poate cel mai important, a avut și cine să-i facă machiajul, prosteticele și costumația. Ce i-au pus lui DiCaprio în J Edgar ca să pară bătrân e o abominație pe lângă modul prea natural în care își purta costumația Gary Oldman. Puteai să juri că e parte din el. Și și mai mult, în nici un moment nu s-a creat impresia că îi îngreunează capacitatea de a-l interpreta pe mărețul Winston Churchill.
Acum, filmul nu e de 10. Are și el problemele sale. De ideologie, de portretizare a timpului și chiar de inadvertențe istorice. Spre exemplu, discursul lui Churchill ”we shall fight on the beaches”, prezentat în film ca fiind ținut în parlament și indus ca fiind transmis la radio a fost doar dat în parlament și transpus în ziare, într-un târziu abia fiind înregistrat cu vocea lui Winston, pentru posteritate. Gary Oldman, însă, e de 10 cu felicitări.
Recomand tuturor acest film, în principal pentru a înțelege ce înseamnă presiunea de pe umerii unui decident în situații critice. Ce înseamnă un politician care la momentul acela poate fi nepopular, dar pe care istoria l-a dus între cei mari. Recomand filmul pentru cine vrea să înțeleagă ce înseamnă actoria.
P.S. Da, a pornit Corsuța, fără să o vadă vreun mecanic. Am împins-o marți cu doi prieteni, și miercuri am scos-o la plimbare fără rușine.
IsPaul zice 