Logici falimentare: ”și ce dacă scriu și vorbesc greșit, important e ce gândesc!”

În aparență este adevărat. Nu contează faptul că un om scrie și vorbește greșit cât contează modul în care se comportă în societate. Intențiile sale sunt cele relevante, modul în care gândește e ceea ce contează, nu și felul în care încalcă regulile gramaticii. Printr-o comparație ușor exagerată, putem spune că nu contează că un om e gras, slab, sărac, bogat, bărbat, femeie sau orice altceva pentru a-l putea ”judeca”.

Băi, fals! Aparențele unui om sunt definitorii pentru el. Așa îl recunoaștem dintr-o mie. Așa știm cu cine stăm de vorbă. Băiatul acela înalt și slab cu ochelari, brunet și un pic ciudat = IsPaul. Într-adevăr, felul în care arăt nu definește ceea ce gândesc, însă felul în care arăt mă definește pe mine. Aidoma, felul în care mă exprim face parte din propria definiție. Știm cu toții ticurile verbale, accentele, ticurile non-verbale și tonul vocii oamenilor importanți. Dacă doar îl auzi pe Iohannis parcă poți să-i reproduci mimica feței în creier. Dacă îl auzi pe Gică Hagi nervos, parcă vezi cum dă din mână acuzator către cineva. Cadența știrilor citite de Andreea Esca este unică în România. Deci, orice am zice, modul în care comunicăm face parte din definiția noastră.

Dar de ce punem accentul pe corectitudinea gramaticală? De ce ne interesează atât de tare ca interlocutorul nostru să vorbească corect? Să presupunem că tu trebuie să ai încredere în omul acela să se comporte civilizat în societate sau, dacă vrei să colaborezi punctual cu el, să ai încredere că este capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce îl rogi să facă. Ce alt indicator de competență în sens inițial putem vedea, altul decât capacitatea sa de exprimare? Mai concret, să presupunem că stai de vorbă cu un om de 30 de ani pe Facebook care nu a auzit de puncte, virgule, îl confundă pe ”decât” cu ”doar” și nu are capacitatea necesară să folosească cratime. Prima impresie este că acel om e incompetent. Dacă nu știi să scrii corect, nu e o problemă. Dacă scrii imbecil, extraordinar de incorect, și ai ajuns la vârsta de 30 de ani, prima impresie este că te afli la prima interacțiune cu internetul.

Dar scrisul e greu. Că trebuie să știi când să pui doi i, că nu ai voie cu virgulă între subiect și predicat, sau că nu se pun spații înainte de semne de punctuație. Prea multe reguli și e dificil să le cunoști pe toate. Și atunci revine situația vorbitului corect. Limbajul verbal, deși cuprinde cel mai puțin din exercițiul comunicării, acoperă excelent mesajul pe care vrei să-l transmiți. Și dacă vorbitul liber este văzut ca un dar (de fapt, ca orice ”talent”, poate fi cultivat, dar asta e o discuție pentru altă dată), interacțiunea verbală cu o persoană este esențială dezvoltării societății. Un om incapabil să vorbească cu tine, să-și exprime ideile, să se facă înțeles, va fi tratat ca un barbar. Termenul ăsta, barbar, este dat de vechii greci celor care vorbesc altă limbă decât ei, și care nu au un standard lingvistic (practic nu descoperiseră încă scrierea), asta pentru că pentru ei totul suna a ”bar! Baar! Bar-bar!”. De aici vine cutuma aprecierii capacității de interacțiune a unui om în funcție de abilitatea lui de a se exprima lingvistic. Și de la acest punct la următorul este doar un singur pas. Este foarte relevant să înțelegem ce spune un om, dar îl putem evalua din acest punct de vedere folosind cel mai la îndemână mijloc: gramatica. Te-am înțeles, foarte bine! Te-ai exprimat greșit gramatical și totuși te-am înțeles, scopul este atins, dar am rezervele mele în ceea ce-ți privește competența, mai ales dacă ai ajuns la 40 de ani, ești ministrul economiei și tu spui ”competivitate”. Deci, cu riscul de a mă repeta, gramatica și vocabularul sunt cel mai des utilizați indicatori în evaluarea capacității unui om de a exercita o anumită faptă. Nu vreau să am de a face cu un judecător care vorbește cu ”dăcât treij dă lei am” la fel cum îmi voi pune serioase semne de întrebare când voi interacționa cu un zidar care se va exprima așa ”Ubicuitatea sinergiei cărămizilor este cea care dă infailibilitatea construcției”. Semnele de întrebare pentru zidar sunt în sensul că ar putea să fie supra-pregătit pentru meseria pe care o face.

A greși este omenește, face parte din normal. De aceea voi avea, pe modelul zidarului, serioase semne de întrebare față de un om care nu greșește. Iar eu o fac mai des decât aș vrea. Dar dacă greșești sistematic și refuzi să te corectezi, să înveți, sau te ofuști atunci când cineva îți atrage atenția, asta arată de ce ești unde ești din punct de vedere lingvistic, și tot asta arată de ce ești perpetuu judecat de cei de lângă tine atunci când te exprimi. Mai trist e când ajungi să ți se pară normal ca lumea să se uite ciudat la tine când vorbești, cauza fiind lipsa ta de dorință de a te corecta. Și dacă vei vrea să-ți demonstrezi competența în diversele interacțiuni umane, care pot varia de la a cere o pâine până la a face bani muncind, trebuie să depui mai mult efort, pentru că din punct de vedere lingvistic nu ai luat notă de trecere.

În sens invers, trebuie să remarc, există mulți oameni care își maschează incompetența în spatele unei gramatici impecabile. Mulți oameni care își ascund bunele intenții folosind acest mecanism superb generat de societate care te obligă, întrucâtva, să ai încredere într-un om care vorbește corect. Ascultați-i numai pe Năstase, Badea, Iliescu sau Vadim și veți vedea că impun un oarecare respect, în majoritar datorat limbajului folosit. Totodată, trebuie să menționez că e o mare greșeală să judeci un om exclusiv prin prisma limbajului său. Cum ar fi s-o consider pe Halep o proastă pentru că nu se exprimă așa cum mi-ar plăcea mie? E aromână, e jucătoare de tenis, nu studenta lui Pruteanu sau academician. De partea cealaltă, când Kelemen Hunor vorbește româna mai bine decât tine, prim-ministru al României, e clar că avem o problemă.