Imaginează-ți că nu ai falange la mâini, doar niște cioturi în loc de degete. Imaginează-ți că problema cu care te confrunți e rezolvată de știință destul de repede. Imaginează-ți că cineva a inventat un mecanism prin care degetele tale sunt la fel ca ale majorității. Față de unii ești mai rapid și mai puternic, față de alții nu. Dar nu e o problemă să ai handicapul ăsta. Îți vezi de viață în continuare, de când s-a întâmplat accidentul care te-a lăsat cu un handicap aparent. Inițial te deranjau glumele colegilor și prietenilor. ”Mânuță”, ”Tom Degețel”, ”robocop” și altele. Glume la care ai început și tu să râzi, ba chiar ai început o listă cu cele mai bune. Ești privit drept normal, iar ceea ce te face diferit este iarăși normal. Nimeni nu se simte respins de handicapul tău.

Într-o bună zi vezi pe stradă un om care abia vede. Se ține de pereți ca să poată să meargă. Deși nu e orb în totalitate, nu se descurcă. Are nevoie de ajutor pentru aproape orice face. N-a ajuns să știe să citească, pentru că n-a putut. E o figură frumoasă, dar faptul că nu vede îți provoacă o ușoară repulsie. Ai vrea să îl ajuți, dar nu înțelegi cum. Lasă, mergi mai departe. Te necăjești puțin că nu ai ce face pentru el, să-i redai vederea, dar știi că nu ai cum să-l ajuți. La următoarea intersecție mai vezi unul. Ăsta e mai acceptabil, doar se hlizește să vadă ce scrie în ziar. Apuci ziarul cu degetele tale metalice și îi citești titlurile în grabă. Omul îți mulțumește și tu îți vezi de drum. Sunt mulți, unii văd mai bine, alții mai puțin. Ce bine că tu vezi cum trebuie, ai o problemă cu degetele, de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar tehnologia te-a ajutat.

Acum să revenim în zilele noastre. Sunt convins că în timp ce ai citit asta îți stătea un singur cuvânt în cap ”ochelari”. Dar de ce nu poartă ochelari? Păi tehnologia, în exercițiul nostru de imaginație, nu dezvoltase optica atât de bine, dar dezvoltase robotica foarte bine. Handicapurile fizice nu mai erau un impediment atât timp cât puteau fi înlocuite cu brațe robotice. Problemele de vedere însă erau un flagel. Azi, în lumea noastră, e fix invers. Ochelariștii, deși suferă de un handicap uneori chiar pregnant, nu sunt tratați ca atare. Societatea a reușit să integreze atât de bine oamenii care suferă de probleme de vedere încât singurul lucru rău e că trebuie să mai dai o mie două de lei pe câte o pereche o dată la doi ani. Atât. Dar dacă ai o mână lipsă, o cicatrice enormă, un handicap locomotor, orice, ești protejat de societate, dar și marginalizat. Pentru că așa înțelegem noi să protejăm, marginalizând. Eh, eu visez la un moment în care îi vom include pe toți în societate așa cum îi includem pe ochelariști. Să râdem cu ei, să muncim cu ei, să îi iubim, să trăim cu ei. Mie societatea mi-a oferit acest privilegiu, de a fi parte din ea fără să am de suferit de pe urma ”problemei” mele. Nu am întins mâna după ajutor de la stat, deși aș fi avut dreptul. Nu, societatea m-a convins că pot reuși altfel, la fel ca toți ceilalți, cei care nu au dreptul la ajutor special. Îmi doresc puține lucruri pe lume mai mult decât oferirea șansei pe care am avut-o tuturor celor care din motive fizice nu pot.

Se vor împlini 3 ani de la cumplitul eveniment care a zguduit societatea românească. Pune-te în pielea oamenilor ălora, atât a celor care au suferit cât și a celor care încă poartă semnele, și tratează-i cum ai trata un ochelarist. Privește-i pe ei, nu însemnele lor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s