Coborâm la prima – cronica unui suflet stors

Doar ce m-am întors, când scriu aceste rânduri, de la vizionarea primului lung metraj al lui Tedy Necula. Mulți vor întreba cine este acest Tedy Necula. Ei bine, el este o dovadă vie că boala fizică nu-i decât un mic impediment în drumul înfăptuirii viselor tale. El suferă de tretrapareză, vorbește greu în comparație cu restul lumii și se comportă oarecum ciudat. Dar asta e departe de a fi definitoriu la el. Ce a reușit omul acesta să facă din spatele camerelor, și ceea ce cu siguranță va reuși să mai facă, este ceea ce îl definește cu adevărat.

Filmul ”Coborâm la Prima” se vrea a fi ”primul film inspirațional românesc”. Poate și este. Cei care mă cunosc îmi știu ușoara aversiune față de cam tot ce are ștampila ”inspirațional”. Însă am fost să-l văd cu drag, convins fiind de temă și de unul dintre prietenii mei, Dan Murzea, actor în acest film. Pe Dan îl cunosc de când eram în liceu, în Brașov, iar el nu și-a dorit altceva decât să se facă actor. Când eram prin clasa a 10a am fost să-l văd jucând într-o piesă de teatru cu trupa sa în barul Deane’s de pe Republicii. El avea rolul lui ”Liciu Pliciu” într-o comedie simpatică, și deși am văzut sceneta o singură dată, vreo trei citate din piesă încă le am memorate. Știam de atunci că va ajunge mare, și iată că drumul pe care calcă este cel bun.

Dar să revenim la film. Tema e simplă: câțiva oameni rămân blocați în metrou între stații preț de câteva zeci de minute, a doua zi după tragedia de la Colectiv. Fiecare om își are propria poveste în spate, dezvăluită într-un anumit mod de aparențe și interpretată altfel de ochii celorlalți pasageri. Evoluția evenimentelor este liniară, dar personajele sunt, mai toate, tridimensionale. Și, deși simplistă în aparență, povestea pe mine m-a emoționat mult prea tare. Îmi era imposibil să îmi țin nodul din gât apăsat ca să fiu atent la ce urmează. Orice om cu o minimă formă de empatie va simți filmul ăsta, pentru că el e greu de urmărit, dar ușor de simțit. Mi-am adus aminte de neputința pe care am trăit-o în zilele acelea, de căderile nervoase și de spaima constantă care ajunsese să mă definească. Mi-am adus aminte de prieteni de-ai mei pe care i-am judecat greșit pentru lucruri pe care le făcuseră sau trăiseră. Mi-am adus aminte de oamenii minunați de lângă mine și de modul în care le-am greșit. Dar cel mai important, poate, mi-am adus aminte ce înseamnă să fii om și am realizat că asta îmi doresc să fiu… când mă voi face mare.

Îmi e dificil să critic obiectiv un film care m-a atins emoțional atât de tare, dar am să încerc. Tedy Necula ține foarte mult la detalii. Nu prea există greșeli de montaj, iar atenția la evenimentele mici va fi răsplătită ulterior. M-am simțit respectat când mi s-au explicat anumite secvențe pe care nu le-am înțeles inițial. Inclusiv ”reclamele” sponsorilor filmului au fost atât de natural plasate încât parcă lipsa lor ar fi lăsat un oarecare gol. Actorii au fost buni, cum sunt adesea actorii români, însă neavând un personaj principal, nimeni n-a avut șansa să strălucească realmente. Dar o să renunț la tentativa de obiectivitate și o să zic că de Dan Murzea mi-a plăcut cel mai mult, deși a jucat cot-la-cot cu Victoria Cociaș, Constantin Cotimanis, Tudorel Filimon, Ela Ionescu, Adrian Păduraru sau marele Constantin Drăgănescu.

”Coborâm la prima” este un film pe care îl recomand oricui e dispus să-l vadă cu sufletul deschis. Nu strălucește prin cinematografie, buget, muzică, scenografie sau mai știu eu ce. Dar este atât de intim încât am impresia că mi-a scos o bucată din suflet, a stors-o de ce nu trebuia să fie acolo, apoi mi-a pus-o la loc.

Photo credits: Coborâm la prima