Corporatiști mișto – Mircea Becherescu – episodul 11

A trecut ceva timp de când n-am mai tastat un nou episod din Corporatiști Mișto. Și nu pentru că s-au terminat oamenii mișto din corporație, dar mai mult n-am avut timp, iar, printre altele, am schimbat și corporația de câteva luni. Ei, și cum noile începuturi deschid uși neașteptate, pe etaj am avut plăcerea să mă împrietenesc cu Mircea Becherescu. Pe Mircea îl știu de la niște prieteni comuni, doi dintre ei apărând aici în niște episoade anterioare. Vorbesc despre Vije și Adrian, însă corporația aduce oamenii împreună, unii ar zice cu forța, dar majoritatea zic ”cu salariul”.

M-am bucurat mult că Mircea mi-a acceptat invitația, așa că l-am dus la Dianei 4, pe o gheață cum n-a mai văzut Bucureștiul de mult timp, am băut câte ceva, am mâncat, apoi ne-am așezat la discuții. A fost ciudat să-i tastez cuvintele în gălăgia aceea și în aglomerația de joi seară din bărulețul ăla, dar poate și dorul de un interviu, și plăcerea companiei au făcut orele să treacă destul de repede. Gata, nu mai laud întâlnirea, las rezultatul să vorbească de la sine.

Mircea, ce faci tu mișto?

Băi, nu știu dacă există formulare mai bună în română, dar o zic în engleză, sunt un ”Working class rockstar”.

Asta înseamnă că în afară de ”nine to five-ul” cel de toate zilele, îmi place să-mi gâdil serotonina din creier cu diverse activități care implică mai mult sau mai puțin arta. De aproximativ 10 ani cânt la chitară. Am cântat în mai multe trupe, iar acum, sunt administrator de scară la ansamblul instrumental Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut și din când în când mai cânt la chitara cu ei. Cam de 2 luni cochetez din ce în ce mai mult cu fotografia pentru că pescuitul implică prea mult ieșitul afară iar goblenul presupune prea multă îndemânare manuală.

Zi-mi de Am Fost La Munte și Mi-a Plăcut.

Trupa Am Fost La Munte și Mi-a Plăcut (AFLMȘMP sau Muntele, dacă vi se pare prea lung numele) a luat naștere în 2016 în camera unui băiat din Buzău, pe numele său Vlad Enescu, iar în același an, prin iulie, în timpul alegerilor locale, am văzut un videoclip pe wall-ul mai multor cunoscuți, care se chema Decât Să-mi Pui Zacuscă, Mai Bine Îmi Ții Pumnii. Inițial am crezut că e noul videoclip de promovare al Partidului Ecologist, apoi am dat click pe piesă și imediat după ce am ascultat-o, am recurs la stalking. L-am vânat pe membrul fondator al trupei băgându-mă cu bocancii în viața lui și spunându-i că vreau să fiu parte din trupă. Deci n-am fost membru fondator, dar în mai puțin de 3 luni, din momentul în care am ieșit la o cola socială pe terasa cârciumii Eden, AFLMȘMP a făcut trecerea de la un ”one man project” la o trupă de hăndrălăi în toată regula. Primul album a fost înregistrat de către Vlad Enescu, fondatorul trupei, pe când al doilea a fost un efort colectiv. Prin acest fapt vreau să subliniez că trupa e una care beneficiază de implicarea egală a tuturor membrilor în procesul de compoziție. Până și toboșarul cântă la chitară. El a venit cu jumătate din piesele de pe al doilea album scrise la chitară.

Este, probabil, trupa în care simt că am cele mai multe realizări din punct de vedere artistic din cei 10 ani în care dau cu sapa pe tarlaua muzicală. Nu știu sigur ce pondere are numele trupei în parcursul fain pe care l-am avut până acum, dar știu că e cea mai ”foaie verde de ciment, foarte bine excelent” experiență pe care aș putea să o cer ca muzician. Vorbesc despre compatibilitatea muzicală pe care o am cu oamenii. Chimia cu fiecare membru al trupei. Chiar dacă social sau personal nu ne intersectam atât de mult, (mai puțin Stere cu Pușcaru, că-s dinamoviști amândoi), muzical suntem făcuți unii pentru ceilalți. Ca să-l citez pe Matei (Pușcaru), ”dacă ar fi fost să fim niște stereotipuri, Vlad probabil ar fi fost roacărul din liceu care stătea izolat, Matei ar fi fost tocilarul clasei, Stere ar fi fost un ”bully”, și eu aș fi fost un Zac Efron, doar că din Calafat.”

Zi-mi de Zac Efron din Calafat.

M-a ajutat muzica de-a lungul vieții, începând de la balurile bobocilor până la băutele din cămin, a facilitat cumva relațiile pe care le-am dobândit cu oamenii în general, la care adăugăm și factorul că sunt un fluture social din naștere. Adică am o lejeritate să-mi fac prieteni, mai mult ascult decât vorbesc și încerc să găsesc puncte comune cu toți oamenii cu care relaționez. Iar dacă nu sunt puncte comune, ”I just smile and wave”.

Sunt absolvent de profil filologic, iar prima piesă pe care am învățat-o la chitară a fost în clasa a ”șapsea”, nu mai știu sigur care (râde). Melodia era Staind – Outside (moment în care facem un fistbump). Deh, copilăria anilor 2000… Apoi, mult timp am cântat folk românesc, până am descoperit, în 2008 că chitara sună mai bine băgată în priză. Am cântat la nunți, botezuri și lansări de modele noi de camioane. Am învățat, după 6 ani de cântat, să nu mai am nevoie de 6 beri ca să mă urc pe scenă, dar simțeam că lipsește ceva. Așadar, în 2012, m-am alăturat trupei Aeon Blank, trupă tânără de rock alternativ, care-și compunea propriile piese și care avea deja un album la activ. Primul concert oficial cu Aeon a fost la B’est Fest 2012. Eram într-unul dintre corturile scenei ”Future Heroes”, la ora 3 dup-amiaza. De la un punct în colo nu mai curgea transpirația din noi, ci țâșnea transpirația din noi, cum țâșnește zeama dintr-o lămâie când o storci. Highlight-urile mele cu Aeon Blank se numără pe degete, dar au valoare mare pentru mine. Au fost dintre cele mai importante momente pentru mine ca muzician: mi-am imprimat gândurile și sentimentele pe un disc sub forma unui album, și am cântat în deschiderea trupei mele preferate din adolescență, HIM, la care se adaugă și alte multe festivaluri din București și din țară.

În 2016 m-am simțit provocat, cumva, și am ales să mă alătur încă unei alte trupe, pe numele său, ”Sunet Fin”, cu care am lansat piesa ”vremuri bune”. Însă, cum ziua are doar 24 de ore și 3 genuri muzicale diferite au fost un pic cam mult de dus pentru mine, în februarie 2017 am luat decizia să rămân într-o relație obsesiv-compulsivă doar cu Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut.

Zi-mi de relația ta cu corporația.

La nici 2 săptămâni după ce mi-am luat licența de la facultatea de Administrație și Management Public de la ASE, facultate care trebuia să mă propulseze în domeniul funcționarilor publici, m-am angajat ca intern la HP, la Credit and Collections, în 2010. Fast-forward către 2012, am migrat către Oracle pe un post de Business Analyst. La 7 luni după venirea mea pe acest job, mi-am dat seama că am nevoie de mai multă interacțiune cu oamenii, așa că m-am angajat pe poziție de Partner Business Consultant, care a și fost cea mai longevivă poziție a mea, 4 ani, unde am învățat cu ce se mănâncă soft skills, empatia față de client, customer satisfaction și nenumărate situații de lucru sub presiune. Cum nu am găsit multe oportunități promovare atât pe verticală cât și pe orizontală, am decis să mă orientez către altă companie, așadar, am ajuns în februarie 2016 la Microsoft, unde am aprofundat îndeletnicirea de a lucra sub presiune ca incident manager. Aici am învățat procese noi vizavi de cum să ții pe toată lumea fericită prin acțiuni asumate și prin luarea de riscuri. Iar în 2018, oportunitatea a bătut la ușă și m-am întors în Oracle pe un rol de Customer Success Manager, unde am descoperit că se pot face mai multe chestii pe partea de account management și customer satisfaction.

În toate trupele în care am fost, ca un făcut, nu au existat oameni cu simțul antreprenorial. Și fără să vreau, m-am găsit în poziția de a gestiona anumite lucruri, anumite aspecte de care nimeni altcineva nu s-ar fi ocupat. Prin asta vreau pot să spun, cu mâna pe inimă, că din 10 muzicieni nu cred că mai mult de 2 or să-ți spună că știu cu ce se mănâncă managementul unei trupe și relațiile conexe cu absolut toți colaboratorii acestei bresle numită foarte elegant ”industrie muzicală”. Când ești în punctul în care nu te regăsești în playlist-urile radiourilor comerciale și în ofertele trimise primăriilor în campaniile electorale, trebuie să găsești mijloacele prin care muzica ta să ajungă la cât mai mulți oameni. În speranța în care ești sigur că muzica făcută de trupa ta e bună de ceva, începe zbaterea. Începi să pui mâna pe mail, pe telefon, pe porumbelul voiajor, pe linkurile de Youtube și le trimiți tuturor cunoscuților tăi în mod sistematic. Dacă ai cunoscuți care organizează concerte, festivaluri și alte cumetrii care necesită un soundtrack pe care berea intră mai bine, activitatea ta se va intensifica în mod clar. Multă lume nu prea face diferența dintre management, booking, și PR. Sunt 3 elemente diferite pe care ar trebui să le facă 3 oameni sau 3 echipe diferite. Dar cum încă nu faci bani încât să îți iei 3 iahturi pe săptămână din muzică și nimeni altcineva din trupă nu e dispus să le facă, va trebui să le faci tu. Primele câteva luni, cel mai probabil, o să eșuezi dramatic și mesajele tale și mailurile tale or să ajungă la ”seenaia”. Dar și când scoți piesa aia blanao care face 5000 de view-uri în primele 2 săptămâni și-ți iei primele 10 dislike-uri, ești oficial pe hartă și munca devine mai ușoară. Oamenii încep să-ți răspundă la mailuri și de aici încep capitolele ”cum să nu fii insistent” și ”cum să negociezi mai bine”. Cât despre ce am dobândit în munca de zi cu zi, ceea ce folosesc în domeniul muzical, sau al managementului unei trupe, sunt tehnicile de comunicare. De la subiectul unui email până la condițiile oferite de organizatorii unui festival. Norocul meu e că am ajuns cumva să fiu pasionat și de tot ce înseamnă ”production management” și ”stage management”. Asta înseamnă că pot să scriu un rider tehnic și să comunic eficient cu sunetiștii și oamenii tehnici de la scenă. Să discutăm împreună mai bine ”ins and outs”-urile. Dar elementul cel mai important pe care nu pot să-l recomand îndeajuns de mult tutor colegilor de breaslă e răbdarea și conștientizarea faptului că procesul de învățare e unul continuu.

Că zici că îți place tehnica, zi-mi ce tehnică deții.

Am o relație love-hate cu Gibson și cu Fender. Acum am un Telecaster și un Gibson SG care satisfac 2 scopuri diferite. Albumul ”S-a Reozlvat, Nu Se Poate” a fost înregistrat integral, în ceea ce mă privește, cu un Fender Telecaster pentru că asta am simțit că ar fi benefic albumului și că mă voi completa mult mai bine cu Vlad. El are o chitară care se cheamă Mayones care are un ton mai dark. În 2018 m-am reîndrăgostit de Gibson și am refăcut trecerea la Gibson SG, de care am simțit că e mult mai apropiat de ce urmează să facem în continuare ca material muzical. Aceste două chitări se înțeleg forate bine cu amplificatorul meu digital Kemper și cu profilele de Friedman BE 100.

Cât despre sursa de venit pentru tehnică, dacă te aștepți să faci bani din post rock te sfătuiesc să te orientezi către un gen muzical difuzat de Radio Zu. Am pierdut șirul banilor pe care i-am investit în echipament, dar de 2 ani am ajuns la un punct în care configurația pe care o dețin mă satisface din toate punctele de vedere. Și ca sfat, pentru muzicienii aspiranți, pași mici pentru rezultate mari în ceea ce privește achiziționarea instrumentelor.

Zi-mi ce ne pregătești pe viitor.

În aprilie 2019 vom lansa primul material dintr-o serie de 2 EP-uri intitulat La Deal, iar cel de-al doilea se va numi La Vale. Vor fi 2 materiale tematice cu o mare încărcătură pentru noi pentru că va marca evoluția trupei în niște zone muzicale pe care nu credeam că le vom explora vreodată și nu o să zic mai mult de atât despre asta.

Albumul a fost înregistrat în București la Real Sound and Vision, iar mixul și masterul îi aparțin lui Vladimir Ivanov. EP-ul La Deal va beneficia și de un turneu național și internațional.

În loc de încheiere?

Să ne revedem sănătoși, dabinehaisalutnoroc!

Cover photo creds: Paul Voicu