Cum m-am îmbolnăvit de cancer – jurnalul unui observator la alegeri, partea a 2a

După cum ar zice și Sandu Ciorbă, ”back by popular request”. Revin cu partea a doua a incomensurabilei experiențe observatorice, despre care sper că se va ridica la jumătatea nivelului de intrigă a celeilalte relatări de acum două săptămâni.

Cu mulțumiri colegului care m-a ajutat pentru acreditare și de această dată, și acompaniat fiind de încă o prietenă înarmată cu cel puțin același spirit civic ridicat la maximum, am plecat spre deja eternul Sălăjan. De data asta m-am îndreptat spre școala din spatele tarabelor reci și duhnitoare a varză nerecomandată consumării. Școala era în reparații exterioare generale, cum de altfel se și obișnuiește în România, spre început de iarnă. Deh, Negoiță trebuie să-și arate capacitatea de face pe primaru’. La intrare în școală surprind un cuplu de oameni cunoscuți, doi prieteni pe care îi știu de ceva vreme își făceau datoria de cetățeni conștiincioși. Bravo lor, așa arată oamenii frumoși!

Intrarea în școală era foarte aglomerată. Aveai impresia că acea poartă nu coincide cu ieșirea. Am avut, pentru un moment, imaginea din ”liță chițăloun” când copii sunt băgați calup în școală și nu mai ies in formă umană.

4 T

Asta-i aia cu desene, dar înțelegeți unde bat.

În școală mă îndrept spre prima secție, unde scot buletinul ca să votez pe liste suplimentare. Doamna președinte de comisie mi-l ia, mă notează, îmi dă declarația pe proprie răspundere să o completez și trec la ”subsemnături”. Îi întind declarația semnată și îmi dă buletinul. Cartea de identitate… Zic:

– Mulțumesc! Atât?

– Atât, puteți pleca!

– Aham. Și ca să votez și eu, cum facem?

– Păi cum? Auăleu, n-ați votat?

– Nu! Zic eu zambindu-mi pe sub mustăți. Mi-a crescut și mie barba.

– Ah, poftiți! Îmi înmânează ștampila și buletinul de vot, intru în cabină, ștampilez, pliez, vad ștampila de control, arunc în urnă votul și înapoiez ștampila. Îmi aud numele strigat:

– Paul? Întorc capul și văd o figură cunoscută. Pare a fi brașovean. Îmi întinde mâna o strâng băiatului pe care parcă îl cunosc. Îmi zice: am fost în clasă cu Alexandra.

– Salut, ce mai faci? În continuare eram puțin sceptic, dar realizam încet-încet cu cine stau de vorbă.

– Bine, tu?

– Uite, voiam să mă prezint ca observator, dar haide până afară, dacă vrei să vorbim. Era și el în comisie, dar nu puteam să monopolizăm o secție întreagă pentru noi. Discuția a continuat ca între doi oameni care nu au prea multe în comun și nu s-au mai văzut de câțiva ani.

Apoi, împreună cu colega mea, mergem să ne acredităm în toate cele 9 secții ale școlii. În sala de sport puțea de ziceai că cineva a aruncat 5 găleți cu transpirație pe jos, iar doamna președinte ne-a îndemnat:

– Observați!

Atât a avut de spus, nici măcar să ne verifice datele n-a dorit. Treaba sa, dacă incompetentum est…

Undeva la etaj, printre celelalte uși deschise, se găsea și una mai particulară, încă de la primul contact. Un nene privea realitatea prin tabletă. Mă rog, se uita la un televizor portabil. Intrăm să ne prezentăm doamnei președinte. În momentul acela, unul dintre membrii comisiei îl apostrofează pe cel care tocmai a returnat ștampila de vot:

– Ia ziceți, cum e cu votul din diaspora? E bine?

– Nu facem politică aici, spune cel ce se îndrepta spre ușă. Îmbrăcat bine, aș zice.

– Ah, deci e bine cu organizarea și cu astea? Își continuă apostrofarea membrul comisiei. Cel căruia i se adresa întrebarea părăsise deja incinta. În acel moment mă adresez doamnei președinte:

– V-aș recomanda să limitați accesul la aceste mijloace de informare…

– Ce? Se uita și domnul la știri… Răspunsul ei a purtat o nuanță de indignare.

– Este un măr al discordiei, după cum s-a demonstrat și anterior, iar genul aceste de dispute trebuie evitate pentru că au tendința de a bruia bunul mers al procesului electoral.

– Dacă domnul vrea să se uite la știri, să se uite la știri. Nu este nimic ilegal în asta. Tonul ușor indignat a persistat de-a lungul acestor două propoziții. Iar domnul care tocmai a ieșit este consilier local.

– Am înțeles. Iertați-mi insistența. Voi reveni, îi zic zâmbindu-mi din nou pe sub mustăți.

În secția următoare mă prezint:

– Bună ziua, numele meu este Paul Ispas, iar ea este colega mea, și aș dori să ne prezentăm acreditarea de observatori pentru secția dumneavoastră.

– Nu pot să vă accept acreditarea pentru că observatorii trebuie să fie aici de dimineață.

– Doamnă, nu sunteți corect informată, observatorii nu au o oră anume la care trebuie să fie în secție. Ei sunt acreditați de către BEJ/BES pentru întregul județ, sau, în cazul nostru, sector. Putem vizita toate secțiile electorale, dacă este cazul. Nu putem să ne prezentăm în toate secțiile de dimineață de la 6.

– Eu știu, dar în lege așa spune.

– În lege spune așa doar despre membrii comisiei electorale, ori, observatorii nu sunt membrii în comisia electorală. Deja eram convins de locul în care îmi voi petrece numărătoarea.

– Îmi permiteți să verific legea?

– Dar vă rog, chiar m-aș fi supărat să fi făcut altminteri. Putem ieși până terminați și revenim în 5-10 minute? În tot acest răstimp, Elena (că așa o cheamă pe colega mea) verifica urna de ștampila de control. Când am ieșit, mi-a șoptit că n-are.

– Nu-i nici o problemă, o rezolvăm imediat. Stai să caute în lege și îi spunem după aceea.

Termină doamna, ne face semn să intrăm și, pe un ton mai la locul lui, ne zice:

– Ați avut dreptate.

– Vă mulțumim, doamna Președinte. Poftiți buletinul meu pentru verificarea datelor înscrise în documente… Îmi ridică buletinul de pe masă și compară, conștiincioasă, cifrele alea 13: 18806… i se citea pe buze. După ce îmi dă buletinul înapoi, o rog să îmi acorde 1 minut pentru a discuta în afara secției: Mă iertați, îi zic, am remarcat, și eu și colega mea, că nu aveți ștampilă de control pe urnă.

– Păi cum?

Îi explic cum e cu asamblarea urnei, cu asigurarea acestea împotriva fraudei/ruperii, mă înțelege și se conformează. Deja era clar, aici stau.

Pe hol, dau de încă un observator care purta legitimația la gât. Îl salut și mă prezint. În urma discuției îmi pare că băiatul acesta e mai pregătit decât colegul lui de acum două săptămâni. Și cu toate astea, el tot își propunea să bată la uși ca să vadă numărătoarea. Inapt.

Dar îmi zice o chestie interesantă:

– La secția 45 a fost un eveniment. A fost unu’ de a votat și după ce a băgat votul în urnă și-a dat seama că votul lui n-avea ștampila de control. A cerut să mai voteze încă o dată și a ieșit un pic de scandal. Secția 45 era cea cu președinta verificăcioasă. Puține lucruri au fost mai clare în viața mea ca decizia pe care am luat-o atunci.

Timpul a trecut destul de greu, dar într-un final s-a făcut ora 9 și s-au închis urnele și ușile. Toți membrii își numărau de zor semnăturile. Erau doi băieți studenți în maximum anul 1 de facultate, o fată tot prin primul an și o puștoaică ce avea 18 ani de vreo 2 luni. Două doamne mai pe la 35-40 de ani completau seria, urmate de încă un domn incredibil de tăcut. Cred că a spus 10 cuvinte vreme de 3 ore.

BEC-ul și-a cam bătut joc de oameni anul acesta. I-a pus să anuleze sute de buletine de vot, din cauza împachetării lor. Aia e, ei măcar sunt plătiți pentru asta. După ce au terminat și procesul ăsta, ne-am pus pe răsturnat urna.

– Am rugămintea să nu vă atingeți de nimic, zice doamna Președinte.

– Zic, în regulă.

Le-au pus pe teancuri, iar doamna președinte începe să ne arate ștampilele, una de pe față, una de pe spate. Ca în lege. Conștiincioasă doamna. Noroc că eram puțin atenți, și am observat 13 buletine fără ștampilă, alte încă 7 voturi anulate și câteva intenții (datorate oboselii) dejucate de a distribui aiurea buletinele de vot. Ei, ce să-i faci, or fi lucruri și mai grave decât atât.

Și au fost. La final, aveam 3 voturi în plus față de semnăturile de pe lista. Super. Măcar numărul total de buletine dă? Nu dă, era lipsă unul.

Deja mă enervasem și am început să vin cu propuneri, că era 11 fără.

– Mai trebuie numărate încă o dată toate voturile. Eroarea de ”1” sigur s-a strecurat la numărătoare. Au pus mâna fetele și au numărat.

– Vă rog să mă credeți, zice președinta comisiei, că nu mi s-a mai întâmplat nici o dată așa ceva.

– Stați liniștită, o dibuim noi cumva. Dacă erați mai atenți, și la ștampilat buletine, și la numărat semnături și la numărat buletine, era mai bine. Dar acum stăm până ne iese cheia.

Unuia dintre studenți îi vine ”piș”. Îl conduc la baie, după ce zic că nu ar fi tocmai legal să deschidem ușa înaintea finalizării procesului electoral. Deh, suntem oameni totuși. Ne întoarcem la numărat, buletinul lipsă este, numărul de semnături nu iese.

– Doamna președinte, vă propun să luați fiecare membru al comisiei fiecare pagină, să numărați semnăturile și să scrieți în josul paginii câte v-au dat. Dacă celeilalte persoane nu îi iese aceeași cifră ca cea de jos, o scrie pe a sa. Poate așa ne dăm și noi seama de greșeala.

– Vai, vă mulțumim că ne ajutați. Dar vă rog să mă credeți că nu mi s-a mai întâmplat până acum…

– Stați liniștită. Haideți să ne concentrăm că mai avem puțin.

Se numără și se găsesc cele trei semnături care erau interpretate la numărătoare prost. Asta pentru că nu au făcut, dragii de ei copii, buline în dreptul semnăturilor. Luați de suferiți. Apoi ne apucăm de procesul verbal, după ce am sigilat voturile.

– Ne ajutați, domnu’ observator, cum să scriem la asta cu contestația… domnului cu votul?

– Da, cum să nu. Stați puțin să mă gândesc și vă zic formularea. Am reușit să zic ceva scurt și concis, lucru care nu îmi stă în fire. Chiar mă enervasem că, în urmă cu aproape o oră, Elena mă sunase să îmi spună că la ieșire erau saci cu voturi nesupravegheați și nesigilați. Ea a întrebat persoanele abilitate de ce nu sunt sigilați sacii, iar un jandarm, curios din fire, a întrebat-o dacă nu trebuia să fie acasă la ora aceea. Fiind o fată cu mai mult sânge în instalație decât mulți alții, ea a insistat pe mesaj, însă când a fost înnoita invitația de a părăsi premisa, aceasta s-a supus solicitării organului, nu înainte de a-i spune că este observator și să remarce o moderare a vocii omului-în-albastru. Sacii tot nesigilați au rămas, dar procesul verbal este cel care contează. Bravo, Elena!

Aud niște bătăi nervoase la ușă:

– Haideți că e târziu, mai stăm mult după voi?

– Mai avem puțină treabă, terminăm în 20 de minute, strigă unul dintre studenți, după care se îndreaptă spre masa pe care avea procesul verbal.

– Păi hai mai repede, că nu vrem să stăm toată noapte aici!

Acestea-s momentele în care începi să apreciezi spiritul civic. Oamenii plătiți pentru un lucru n-au răbdare și-și fac datoria într-un mod îndoielnic, iar voluntarii-și dau tot interesul. Dubios paradox, însă explicabil. Polițiștii se grăbesc să meargă acasă, votanții să se bucure/nu se bucure, pruncii dorm și BEC-ul numără voturi. Iar eu sunt singurul care se gândește la cele 13 voturi anulate pentru că n-aveau ștampila de control. Incompetența celui care n-a ștampilat, neatenția celui care a înmânat buletinul de vot, lipsa de interes a celui care a îndoit buletinul de vot, lipsa de experiență a comisiei care nu a verificat ștampila de control a votului băgat în urnă. Și dintre toți ăștia, doar unul care s-a trezit, însă prea târziu. Mai bine mai târziu decât nici odată.

A ieșit Iohannis. Și la mine în secție și pe țară.

 

Leacul pentru cancer – sau jurnalul unui observator la alegeri

Mda, și s-a făcut Ispasu’ observator acreditat. De hârtii s-a ocupat o oarecare organizație non-guvernamentală, irelevantă pentru conversația noastră, însă adevăratul artizan a fost un coleg de muncă, cel care s-a ocupat de toate. Mulțumiri!

M-am dus în sectorul 3, ca deh, acreditările se dau pe județ și pe sector, la Nicolae Grigorescu, într-o oarecare școală din spatele ”blocurilor gri”. Îmbrăcat ”giagichi” cu cravata, pantofi și fără sacou – să se vază mai bine pectoralii, pășesc cu curaj în școala care adăpostea opt secții de votare: două la parter și șase la etaj. Le-am luat pe rând, de la 0 la 7. Toate bune și frumoase, la două secții zâmbete, la una liniște și ochi suspecți, la a patra (secția cu nr. 3) erea în prag un nene incredibil. Un metru șaptezeci, gras, camașă bleu-ciel descheiată la gât să se vază peptu ras de o saptamână și gablonțu’ de inox bălăngănind. Chelia tunsă scurt și ochelarii completau privirea superioară urmată de punerea mâinii pe pieptul meu când am dat să intru.

  • Dacă doriți să votați, vă rog să mai așteptați 5 minute pentru că este aglomerată secția, zice.
  • Bună ziua! Nu, nu doresc să votez ci să îmi prezint acreditarea de observator președintelui secției… Vă dați seama că privirea tâmpă a urmat instantaneu. După 2 secunde de pauză, își dă restart și zice:
  • Observator? Dar mai avem unul!
  • Și vă deranjează prezența a mai mult de un observator în secția de votare? Îmi pare rău, dar nu există o limită la numărul de observatori care…
  • Mdea, prezentați-mi mie acreditarea!
  • Sunteți președintele secției?
  • Nu, eu sunt locțiitor!
  • Și președintele unde e?
  • La masa aia.
  • Mulțumesc, zic și purced spre masă flancat de tânărul care cred că doar ce a făcut vârsta prezidențiabilă. Mă întreabă ”nonșalant”:
  • Pot să vă întreb ce instituție reprezentați?
  • Veți afla după ce mă voi prezenta președintelui secției. Se așează lângă o doamnă care-mi părea împrăștiată și speriată de bombe. Înmânez actele și tânărul îi șoptește ceva la ureche doamnei. Deja eram convins unde voi sta la numărarea voturilor.
  • Da, numai un pic să sun la BES să-mi confirme, zice doamna și pune mâna pe telefon. Îi zic că nu mă supăr și că mă duc și la restul secțiilor, deh, era ora 4 și era cazul.
  • N-ați venit cam târziu? Mă întreabă Bleu-Ciel, parcă special să mă țină din treabă.
  • Nu, observatorii nu sunt obligați să fie la o anumită oră în secție, și îmi pare rău că am avut treabă până la ora asta, sper să nu vă fi încurcat prezența mea târzie. Voi reveni. Fac ca Michael Jackson pe vârfuri și mă îndrept spre ușă.

Celelalte secții au decurs normal, nimeni nu s-a strâmbat, nimeni n-a contestat nimic. M-am plimbat apoi pe la toate secțiile, lăsând la urmă pricinuita, unde intru și o întreb pe doamna președinte dacă a fost totul în regulă. Îmi zice că BES-ul n-a zis nimic, deci pot sta. Numai ea a înțeles logica asta, dar fie. Mă plimb nițel în secție și mă uit la urnă. Nici o ștampilă pe ea. Îmi zic că poate nu văd bine și trec iară pe la celelalte secții să văd cum stau. Din 8, mai era una care nu avea nici o ștampilă de control pe urnă. Semnalizez asta președintelui și se conformează, albăstrește scociul. Apoi mă întorc la ”clienții mei”. Mă duc la Bleu-Ciel și-i întind mâna:

  • Iartă-mă, cred că am plecat pe picior greșit. Eu sunt Paul.
  • ”Marcel” (nu mai știu cum îl cheamă și pentru că ”who is afraid of a Marcel?”). Și eu imi cer scuze.
  • N-ai pentru ce. Auzi, nu vreau să par cârcotaș, dar nu aveți nici o ștampilă de control pe urnă.
  • Adică?
  • Poi de dimineață, când faceți recepția după desigilare trebuiesc puse niște ștampile de control.
  • Serios, eu n-am citit asta.
  • Uite aici! Și-l invit la ușă unde este câtamai a2-ul cu instrucțiuni. Punctul ăsta! Citește cu scepticism și zice:
  • Asta se face seara, când se închide.
  • Da, se mai face una și atunci, dar și de dimineață, uită-te la ce secțiune scrie asta. Mai dă o privire omul nostru Marcel și pricepe. Ca un școlărel binecrescut se duce la catedră, ia două foi, le unge cu lipici și le pliază pe cutie, apoi apasă cu sete ștampila de control pe hârtie.
  • Aveți dreptate, nah… mai scapă!
  • Da, nici o problema.

Acuma vine dilema, mai era un observator în școală care a fost aici de dimineață. Primul semn de incopentență din două direcții. Îl caut și-l găsesc ”la glumițe” cu doi tinerei dintr-o altă secție. Mă duc la el, mă prezint și-i întind mâna. Zice că-l cheamă ”Vasilică” (din nou, nu știu cum îl cheamă).

  • Poți să vi puțin până afară, vreau să discutăm ceva. Se uită urât la mine, defapt mai mult tâmp decât urât, moment în care îi aduc aminte: și eu sunt observator ca și tine și vreau să-ți semnalez niște nereguli. Se ridică și ieșim, după care îl întreb: ai văzut că nu erau ștampile pe urne la două secții? Din nou sunt privit de aceiași ochi tâmpi.
  • Nu, care? Nemaiștiind exact, îi dau niște cifre aproximative. A, mi-a scăpat asta, zice.
  • Nu-i bai. Nu erau semne de scoci deteriorat, e în regulă. Acum spune-mi, unde te-ai decis să stai la numărătoare?
  • Ah, n-am o secție anume, o să mă plimb…
  • Știi că la ora 9 se încuie cu cheia secțiile și nu mai intră/iese nimeni până nu sunt încheiate procesele verbale și sigilați sacii?!
  • Da, dar eu sunt observator și trebuie să-mi deschidă… zice semiimperativ.
  • Nu, nu sunt obligați. Nici dacă se ia curentul nu deschid ușa. Poate doar în cazuri extreme, de incendiu, sau ceva. Deci mă îndoiesc că…
  • Mdea, o să vedem… zice țâfnosu Vasilică.
  • Bine, eu am să stau la 3. Aștept să ne bați la ușă. Îi strâng mâna și plec.

Scurtând povestea, se face ora 9. Pun mâna pe telefon, verific exit-poll-urile. Roșiile 38 de lei, portocalele 32, zicea un site, altul dădea 42 la 30. Eh, să lăsăm prostiile și să ne apucăm de numărat buletine anulate. Mă rog, de observat buletine anulate. Se asezonează lucrurile și vine momentul răsturnării urnei. Un nene răsărit propune:

  • Facem pe căprării, ne împărțim în două echipe și le numărăm. Care are dubii, poa’ să numere la echipa cealaltă.
  • Nu, zic. Nu facem așa. Toți membrii trebuie să vadă ștampila pusă corect în dreptul candidatului. Fiecare buletin se ia individual, nu numărăm pe genunchi.
  • Domnu’ observator, dar o să dureze o veșnicie…
  • Vreți numărătoare cu poliția?
  • Nu, nu… așa facem. Aici m-a susținut chiar și Marcel cu doamna Președinte.

Cinsprezece căprării și învălmășeală mare au acoperit minutele ce au urmat. Un coleg a dat să pună vreo patru buletine ștampilate Iohannis peste teancul lui Ponta. Îl întreb ce face, după care am simțit privirea tâmpă studiindu-mă. Îi explic cu ce a greșit, înțelege și se conformează. Se termină de așezat și se iau teancurile la numărat. Avem următoarele probleme:

  1. 2 voturi Macovei în teancul lui Tăriceanu
  2. 3 Voturi Iohannis în teancul lui Ponta
  3. 1 vot Ponta în teancul Nul
  4. 1 vot Tăriceanu în teancul Diaconescu

Toate au fost soluționate fără scandaluri. A ieșit câștigător detașat Iohannis, cu 237 voturi față de 199 ale lui Ponta, 105 Tăriceanu, 96 Macovei, 69 Udrea. De reținut: un vot lui Nagy. Tare sau ce? (vorba lu’ Badea).

Ne-am salutat cu tradiționalul ”jos sistemul” și am plecat acasă.

Acuma, principala concluzie este că în general nu se fură, dar incompetența dă pe afară. Pe cartea-mi de identitate, dacă nu semnalizam, domnișoara nu mi-ar fi pus apțibildul. Ei preferau să scape repede decât să numere corect. Am fost ultima secție care a plecat din școală, în condițiile în care am fost la medie cu numărul de buletine. Aici e clar ceva suspect, la care adaug ca din 8 doar 2 au afișat procesele verbale la uși.

Simt nevoia să mă repet, nu cred că se mai fură ”ca-n codru”, însă incompetență e la tot pasul, de la organizatorii MAE și BEC, până la fraiericii de observatori cărora le e frică să se uite cu atenție în secție. Genul ăsta de abordare delăsătoare duce la înlesnirea fraudei. Lipsa de implicare civică în supravegherea alegerilor este un alt factor.

Puneți mâna și asigurați-vă că mașinăria lor de fraudat nu funcționează mai bine! Apoi întrebați-vă cât de fericit e Băsescu… Așa, de la 1 la 10…

 

 

Iertați postarea lungă! Sunt convins că n-a citit mai nimeni până la capăt treaba asta, puteam să scriu ”s-a descoperit leacul pentru cancer” și tot nu citea nimeni. Chiar, bună idee de titlu. Și da, îmi e lene să transform punctele în liniuțe la dialog, deal with it!