O întrebare care nu are un răspuns definitiv. Fiecare țară modifică esența unei națiuni în funcție de agenda ei politică. În linii mari, putem vorbi despre națiuni multi-etnice, multi-religioase, multi-culturale, multi-lingvistice. Adică am putea interpreta că întreaga Uniune Europeană este o națiune. În linii restrânse, pentru unii, națiunea e tot una cu grupul etnic. Practic, poate doar San Marino să fie singura națiune reală din Europa. Evident, ca să înțelegem adevărul, trebuie să discutăm și despre extreme.

Înainte de toate, trebuie să menționez că există două școli majore de definire a conceptului de națiune.

  1. Școala franceză – are originea în jurul Contractului Social al lui Rousseau. Ei vorbesc despre ideea de aderare liberă a poporului la o singură țară/națiune. Acest lucru a fost expus în Revoluția Franceză când s-a dat statutul de francez oricărui cetățean al țării indiferent de etnie, limbă sau religie. Astfel, regiuni care vorbeau limbi diferite și aflate în conflict de-alungul anilor au format o singură națiune aderând la idealurile revoluției.
  2. Școala germană – cea care pune accentul pe etnicitate și istorie comună. Ei susțin că acest concept de națiune poate fi trans-frontalier. Actualmente Germania nu mai aderă atât de radical către acest concept, dar istoria primei jumătăți a secolului al XX-lea confirmă asta, de la Primul Război Mondial până la Anschluss și agresiunea Germaniei Naziste față de Cehoslovacia – cerând teritoriile cu etnici germani majoritari.

Dar cum lucrurile nu sunt în alb și negru, iar definiția unei etnii poate varia, voi da 6 exemple concrete de țări care se manifestă diferit, neaderând total la niciuna dintre cele două școli. Bineînțeles, vom vorbi și despre evoluția istorică. Insist asupra faptului că întregul concept de națiune s-a concretizat abia în jurul anului 1848 în Europa și, ulterior, în întreaga lume. Dacă Americanii au făcut pasul mai devreme și francezii la 1789, alte națiuni precum India sau China mult mai târziu, cert este că nu putem vorbi de secolul XV și de națiune în aceeași propoziție. Conceptul nu exista (zice și Lucian Boia în Istorie și Mit în Conștiința Românească). Dar să trecem la exemple.

  1. Cehoslovacia. Sau Cehia și Slovacia

Pe urmele fostului imperiu Austro-Ungar s-au format sau s-au întregit mai multe țări. Cehoslovacia era ceva nou pentru Europa. Condusă de Thomas Masaryk, noua țară a văzut tot felul de paradoxuri. Erau mai mulți germani decât slovaci și nici numărul ungurilor nu era de lepădat. Practic o țară multi-etnică trebuia să-și găsească rostul într-o Europă modificată post război. Singurul moment de unitate a țării a fost când au ales aproape majoritar singurul partid trans-etnic, Partidul Comunist, după Al Doilea Război Mondial. Și alegerile n-au fost trucate! După revoluția din 1989 a venit momentul spargerii în Cehia și Slovacia în 1993. Două țări cu limbi asemănătoare, istorie comună și valori congruente au ales să se spargă pentru că simțeau că nu formează aceeași națiune.

Cehoslovacia din 1930 nu are nimic în comun cu conceptul de stat-națiune
  1. Germania – Elveția – Austria

Zise și ”elefantul din camera Europei”, cele trei țări arată clar că etnia și națiunea pot fi diferite sau la fel, diferind doar interpretarea. Elveția, o țară multi etnică și lingvistică se tratează ca și cum ar fi o singură națiune cam de când și-au luat independența față Sfântul Imperiu Roman. Dar Germania secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a secolului al XX-lea a văzut unitate între poporul german indiferent de granițe, de unde alianțele cu Austro-Ungaria și Anschluss-ul. Tot așa și-au justificat și agresiunile teritoriale față de Franța, Olanda, Belgia, Polonia și Cehoslovacia. Ba chiar și față de România. Actualmente, Uniunea Europeană pare să fi rezolvat disputa teritorială. Nu știu cât a rezolvat-o pe cea etnică.

Sfântul Imperiu Roman la 1600. Nu era sfânt, nu era roman și clar nu era imperiu.
  1. Columbia – Venezuela – Ecuador – Panama

V-ați întrebat de ce primele trei au steagul foarte asemănător? Nu, nu e ca să vă enerveze pe voi la geografia lumii, ci pentru că ele au fost un singur stat, ”Gran Columbia”, condus de marele Bolivar (care era mic de statură, dar nu contează). Gran Columbia s-a divizat în aceste patru țări, plus încă niște teritorii pe la altele, pe la 1831. Toată lumea vorbește spaniolă. Au același grup etnic majoritar – metișii americii latine (și Bolivar era la fel). Au aceeași religie majoritară, catolicismul. Regiunea a fost unită în lupta pentru independența față de Spania, dar loviturile de stat ulterioare anului 1830 și instabilitatea politică a făcut ca aceste regiuni să se dividă și mai tare, ajungând să fie state independente. Actualmente se tot vorbește despre o potențială unire, discuții pornite de Venezuela și Panama.

Steaguri similare, istorie la fel, limbă la fel, religie la fel, etnie la fel, țări… nu la fel
  1. India – Pakistan – Bangladesh

O singură mare colonie, Raj-ul Britanic, s-a divizat, după plecarea ”opresorilor” în 2 state mari, India și Pakistan, și în alte câteva mai mici, cumva independente. Pakistanul cuprindea și mare parte din Bangladesh-ul de azi. Totuși, în urma unor dispute armate, Pakistanul și India și-au consolidat pozițiile, iar Bangladeh-ul s-a declarat independent. Teritoriile independente s-au unit liber cu India (de cele mai multe ori), iar o colonie Portugheză de mici dimensiuni a fost „înghițită” militar de India. La ora actuală, principala dispută este asupra regiunii Kashmir, împărțită aproape egal între cele 2. Dar diferențele naționale sunt date de faptul că Pakistan are o religie de stat – Islamul, iar India este majoritar Hindusă. India nu are o limbă oficială, dar Pakistanul o are – Urdu. Bangladesh-ul, marjoritar Islamic (de unde alipirea inițială la Pakistan) are limba principală Bengali. Grupurile etnice sunt Indiene, cu sub-gupele punjab (Pakistan) și Bengali (Bangladesh). Dovada supremă, practic, a diferitelor definiții a termenului ”națiune”. La India au aderat multe grupuri de bună voie (sau silite teritorial, depinde de interpretare), Pakistan-ul folosindu-se de limbă, religie și etnie pentru a-și justifica supremația față de Kashmir, în condițiile unei istorii comune timp de chiar mii de ani.

Raj-ul Britanic, exemplul clasic cu ”de ce religia intră în definirea unei națiuni”
  1. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

Scoția, Irlanda de Nord, Anglia, și Țara Galilor sunt cele 4 țări mari (că mai avem vreo 2 mici) care formează UK-ul. Istoria comună nu poate fi negată, dar fiecare regiune are câte o diferență majoră față de restul. Scoția are majoritară altă religie decât cea Anglicană. La fel și Irlanda de Nord. Țara Galilor folosește încă foarte mult Galeza ca limbă oficială, iar la toate astea se adaugă faptul că Anglia exercită cea mai mare putere politică și economică asupra Regatului. Scoția vrea independență, iar în urma Brexit-ului discuțiile sunt tot mai aprinse. Irlanda de Nord aparține geografic de Irlanda, deci influențele culturale din republică sunt iarăși de netăgăduit, iar fiecare dintre cele 4 este declarată drept ”țară”. Cu toate astea ele formează un regat, deși clar nu sunt o națiune. Un exemplu similar în acest sens ar mai putea fi Belgia, dar acolo e prea evident. Și totuși, apelând la logica germană, RU este o națiune.

  1. România și Moldova

Acum e acum. Sunt cele două țări o națiune, sau nu? Păi cam sunt și cam nu. Ambele sunt ortodoxe, dar spre deosebire de catolicism, unde Papa e șeful, la ortodocși fiecare cu Patriarhul lui. La moldoveni, Patriarh este Chiril al Rusiei, nu Daniel al României. Moldovenii au făcut parte din URSS, noi nu. Bine, ei au fost înainte, și parte din România Mare, deci este evident că există facțiuni de ambele tabere în interiorul Moldovei. Ei se declară etnici moldoveni, deși vorbesc limba română, zic unii, alții zic că deși sunt surori, este ca diferența dintre cehă și slovacă. Cert este că sentimentul unionist dintre cele două țări este din ce în ce mai crescut, singurul element care influențează major discuția este dat de propagandă. Clar, conform definiției școlii germane, suntem aceeași națiune. Conform celei franceze, mai avem ceva pâine de mâncat până când să aderăm cu toții aceleiași unice și indivizibile națiuni.

Cele 6 exemple de națiune – stilizate. Vorbesc despre elemente majoritare (etnie, religie, limbă) și elemente oficiale (limbă, aderare).

Ca o concluzie, dacă până la al Doilea Război Mondial, națiunea era aproape congruentă cu etnia, acum vorbim clar despre dorința de aderare a populației la acea națiune. Practic, istoria a dat mai mult câștig de cauză școlii franceze nerenunțând, totuși, la argumentele germane. La ora actuală ne este imposibil să vorbim despre, să zic, o națiune Japonezo-Americană. Sau Italo-Rusă. Așa ceva clar nu există. Nici despre o națiune Europeană nu putem vorbi, deși se aderă, în mare, la aceleași valori. Dar dacă combinăm elementele cultural-istorice și dorința poporului de a fi sau nu parte din națiune, atunci avem o valoare apropiată de adevăr.

Și, ca să insist, națiunea nu e tot una cu țara. Poate Catalonia nu e parte din națiunea spaniolă, dar din țara Spania sigur este… momentan.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s