Munceam de acasă. Așa fac corporatiștii mișto, mai au și această posibilitate, din când în când. Și muncind de acasă ești expus riscurilor cotidianului cartierului de locuințe. Așa că, expus fiind, îmi țiuie interfonul. Răspund:
– Alo, bună ziua. Mă Numesc Ygrec Ixulescu de la agenția de sondare a opiniei publice Sondmar și aș dori să desfășor la dumneavoastră în scară o cercetare de… Biiip. Nu, nu înjurase, dar presupun că astfel s-a auzit interfonul la parter când s-a deschis ușa.
După vreo 10 minute, ceea ce se traduce prin lipsa răspunsurilor vecinilor, bate cineva la ușă. Deschid și, judecând după cum arăta domnul, putea urca până la etajul patru fără întârzieri prea mari. Cam pe la 50 de ani, simpăticuț, cu poezia făcută.

– Bună ziua, mulțumesc că mi-ați deschis la interfon. Dumneavoastră ați fost, nu?
– Da, zic.
– Aș dori să stau de vorbă cu cineva din gospodărie care să fie cu vârsta între 19 și 77 de ani și să fie cel care-și serbează primul ziua de naștere.
– Da, eu.
– Nu nașterea ca an, ci ca zi din an.
– Mi-am dat seama, îi zic mulțumindu-i de corectură. Probabil că e obișnuit cu tot felul de dubioși care nu înțeleg că logica și limba română sunt conectate. Întreb cam cât durează.
– 15 minute, zice stimabilul aproximând rotativ din mâna stângă. Dreapta era ocupată cu o geantă.
– Da, poftiți!
Deschid ușa larg și arăt holul. Domnul intră, mulțumindu-mi, și scoate din geantă un laptop. Nu știu de ce mă așteptam să fie tabletă. Bagă stick-ul DigiMobil în usebeul din dreapta sculei.
– Am și internet, dacă vă ajută, sugerez.
– Nu, nu. Trebuie să stăm cu ăsta. O secundă să mă conectez…
Se conectează și încep întrebările. Nimic politic. Mă-ntreabă: de câte ori merg la mall, la sală, în parc, în afara Bucureștiului, la muncă, la piață, etc. Apoi mă întreabă de niște publicații fizice, Libertatea, Click, Cațavencii, Adevărul… d-astea. Cu Femeia, cu Avantaje… Treaba lui.
Și apoi începe nasolul, neașteptatul. Haosul. Când Caragiale a scris pamfletele lui, nu s-a gândit la asta.
– Să nu vi se pară ciudat, dar va trebui să îmi spuneți rutele pe care le aveți când vă deplasați. Citiți asta, unde zice că nu folosim informațiile, că sunt confidențiale, etc. Bun, să-ncepem. Cu ce mergeți la muncă?
– Cu metroul, zic.
– Așa, stația 1 decembrie. Schimbați la Unirii, da?
– Da.
– Așa, să schimbăm. Nu se poate. Nu permite sistemul.
Mă uit stupefiat. Harta aia dubioasă a Bucureștiului nu permite schimbatul metroului. Nu poți nici să alegi de la 1 decembrie la Pipera, că nu e pe aceeași magistrală. După 10 minute de încercări, ne optim.
– Lăsăm așa. Următoarea. Unde mergeți săptămânal la cumpărături?
– În Auchan, zic.
– Așa, Bulevardul 1 decembrie 1918, numărul… Omul tasta cu un deget. Arătătorul de la mâna dreaptă lovea cu atâta acuratețe tastele Dellului de zici că făcea asta e o viață și nu s-ar fi gândit vreodată că ar putea să folosească mai mult de o falangă în acest proces. Nu e vina lui, până la urmă. Era obișnuit să țină laptopul într-o mână și să scrie cu cealaltă. I-am oferit spațiul liber de pe o etajeră din hol, și deși refuzase inițial, și-a plasat fără remușcări laptopul deasupra încălțărilor.
– Unde mergeți la teatru sau film de două ori pe lună?
– În Park Lake.
– Așa, Bulevardul Liviu Rebreanu numărul… Să selectez pe hartă aici… Zicea astea apăsând pe un buton care scrolla harta. Click-click-click. Îl întreb dacă nu poate din mousepad. Se dă doi pași în spate și-mi dă voie să-i arăt. Fac click pe buton și încerc un scroll. Se bifează aiurea o rută albastră pe hartă. N-am mai văzut atâta inepție în conceperea unui program informatic de la Windows Vista. Parcă mi-a venit să mă șterg pe mână, să nu se ia.
Și așa a durat toată treaba vreo 50 de minute: câte o luptă cu harta, mijloacele de transport, adrese tastate cu un deget. Repetate la greșeală. Sală, Otopeni, club, parc, vizită la prieteni, cumpărături săptămânale, cumpărături din mall, cumpărături zilnice. Fiecare locație și fiecare rută tastată și așezată pe harta aceea ineptă. Știți ce-i ăla țichi? Așa erau nervii mei.
Dar domnul a fost amabil, cu geaca pe el timp de 90 de minute, vorbind frumos, fără să se enerveze, fără urmă de transpirație, își făcea treaba ca un om plătit pentru asta. O urmă de frustrare în glasu-i exista, dar nu era atât de pregnantă pe cât ar fi fost a mea.
– Acum c-am încheiat, există o tombolă, sau puteți alege direct ce să primiți. Aveți un voucher de 30 de lei, un stick de 8 gica, tombolă pentru smartwach, pentru televizor, micorunde etc. Alegem smartwatchul? Aveți o șansă din 150.
– Donăm 30 de lei pentru UNICEF, zic eu arătându-i prima variantă.
Salutăm, urăm de bine, închidem ușa.

Deși amuzantă sau enervantă întâmplarea, nu arată decât tristețe. Omul era atât de obișnuit cu românul care alege chestii scumpe pentru sine și nimic pentru altul, încât i se părea normal. A ținut, la intrare, să-mi precizeze că-mi oferă un pachet de cafea. A plecat fără să mi-l întindă, și judecând după ce echipament avea la dânsul, deținea doar 1-2 pachete. Și chiar de mi l-ar fi oferit, aș fi refuzat politicos, pentru că luându-mă după telefonul pe care-l scosese când îl sunase Valentin, nu numai că nu era bine cu tehnologia, dar nici finanțele nu prea-l ajutau. Și nu pot decât să apreciez un om care muncește, indiferent ce face. Mai mult, am fost surprins să văd cum mi-a ghicit venitul și mi-a fost cumva rușine să-l recunosc. Nu, nu mi-e rușine cu venitul meu, dar în România sunt mulți oameni care merită mai mult și primesc mai puțin. Și sunt prea mulți cei care pățesc invers.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s