Eram la un prieten acasă, undeva în Titan. Frumos Titanul, pitoresc, mai ales seara. Lumini de diverse culori ies pe ferestrele oamenilor care-și desfășoară viața în apartamentele pătrățoase construite de marele Ceaușescu, atât de multe încât noi nici nu suntem în stare să zugrăvim. Nu e ca și cum n-ar mai fi măcar unul-două apartamente în Titan care pot fi vizitate pe post de muzeu, unde dunga ce separă vopseaua în ulei de cea de humă de pe pereți este încă vizibilă mult mai pregnant decât ar fi Casa Poporului de pe Lună. Ea și Marele Zid Chinezesc ce se văd de pe astrul selenar. Până la etajul opt, la prietenul ăsta, am luat, ca orice bun creștin, liftul. I-au pus uși glisante ca să mă enerveze pe mine. Nu-i poți deschide ușa exterioară direct fără să apeși pe butonul de chemare, chiar dacă liftul se află la etajul tău. Numai niște ingineri neinstruiți s-ar fi putut gândi la asta. Ehe, ce ingineri aveam odată. Și nu pot să nu vorbesc despre camera de filmat din colțul liftului. La ce bun? Ce se întâmplă în lifturi de obicei? Rânjește lumea în oglindă când e singură, sau își aranjează proeminențele corpului în suspensoare. Nici asta nu mai putem face. Pe vremea demult apusă era mai bine. Erau securiști, da, dar puteai să faci ce voiai tu, că nu te filma nimeni. Mă rog, nu e ca și cum ar prinde pedofili protejați de poliție camerele astea din lift.

Ziceam la începutul postării că eram la un prieten acasă. Dar ce s-a întâmplat? S-a luat lumina. Nu simplu, așa, în tot cartierul. Era o beznă absolută, iar de unde erau lumini specifice din fiecare apartament, acum nu vedeam decât albul imaculat al blițului telefoanelor. Parcă era un protest spontan #Rezist în întreg Titanul. După vreo oră de pălăvrăgit pe întuneric, mă decid să chem taxiul și fac ceva ce contravine Firii: folosesc o aplicație. Șoferul Andrei Radu de la taxi Bâtlanul zice că ajunge în 5 minute. După 2 minute și jumătate mă anunță că e jos. Asta da eficiență! Cobor scările luminate de emblema #Rezist fără să consum minute, în ciuda elucubrațiilor emise de câte unii. Asemenea aberații numai în democrație poți să auzi.

Urc în taxiul lui Andrei Radu, un om trecut de vreo 12 ani de vârsta de 40 de ani, cu o căciulă subțire pe cap și un pulover sport pe dânsul, nu întoarce capul către mine când mă așez pe banchetă și îi zic:

– Bună seara! Iertați întârzierea, dar am coborât de la etajul 8 pe beznă.
– Ați coborât chiar repede de la 8, zice în timp ce întoarce mașina și se îndreaptă instinctiv spre bulevard.
– Mergem acasă la mine, îi zic dându-i adresa și uimindu-mă de cât de întuneric poate să fie, așa că îl întreb: Până unde e așa?
– Păi pe toată zona asta, până pe la Râmnicu Sărat, răspunde. E ca pe vremea lui Ceaușescu.
– Așa e, zic. Niciodată nu am înțeles cum poate cuiva să îi fie dor de vremurile alea. Adică, am înțeles, dar ce vreau să zic e că nu e corect. Șoferul nostru ia o pauză scurtă cât să tragă aer mult în piept.
– Erea mai bine, domnu, să știți! Pe atunci eream respectat. Erea sigur pe stradă, nu ca acuma. Banu erea ban. Eu făceam bișniță pe atunci, mă respecta lumea. Acum ce fac? Taximetrie. Ce face lumea? Să moare de foame. Ce dacă să mai lua lumina, conta România p-atuncea! Acum ce are lumea? Are voie să-și ieie televizor, da’ cu ce ban? Te uiți la 100 dă… dă posturi dă știri, și e bine că fiecare poate zice ce-l taie capu’. Atunci nu puteai, da’ te descurcai. E proști oamenii, că muncește la patroni să-i facă pă ăia bogați. Pe vremea lu Ceaușescu nu te fura nimeni, că le era frică. Acum toți fură, e hoți toți. Vrei să faci ceva, nu te lasă, că-ți trebe acte, trebe să dai la oameni să te bage-n seamă. Să dai la bancă rată. De unde are iei bani să deie la bancă? P-atuncea n-aveai durere, că-ți dădea Ceaușescu casă, loc de muncă și te descurcai. Acuma nu mai are valoare bănuțu. Ce, era dăcât 2 ore televizor și nu putea să zică nimic dă rău dă Ceaușescu. Acum zice dă rău dă ăștia mereu și ce? Unde facem dreapta? Aici?
– Da, aici. Opriți după 500 de metri.
– Sigur. Și vă zic că aș da orice să fie cum erea înainte. Erea bine, domne. Nu ereau atâtea mașini pă stradă, nu murea copiii în cluburi, că nu venea nimenea să le deie foc. Nu erea nimeni nebun. Și dacă nu erea lumină, nu ț-erea frică să mergi pe stradă. Așa, cu becurile aprinse și tot ț-e frică. Șapte lei face cursa.
– O seară bună, îi zic întinzându-i 10 și ieșind pe portieră.

În drum spre scara închisă cu termopan a blocului anvelopat termic îmi dau seama că încă mai am grimasa unui om care doar ce a apăsat pe un buton pe care nu trebuia să apese. De când își deschisese gura nu l-am întrerupt și mi-am ținut obrajii încordați a reticență. Urcând în scara împânzită cu florile vecinilor din care aștept oricând să sară un pavian cu mantie să-mi sfârtece dreptul la salariu, concluzionez că în ciuda pornirii mele de a lupta împotriva a tot ce e comunist în mentalitate, i-am lăsat 3 lei unui om care propovăduiește gândirea asta către zeci de clienți lunar. Atunci m-am decis să-mi reactivez contul Uber. Nimic mai ne-comunist decât susținerea pieței libere. Dragă Marx, mă gândesc să renunț la taxiuri, deși aș renunța doar la taximetriști.

Photo de aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s