România are nevoie de reformă electorală. Iată cum!

Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în România, de la borduri roșii la țara în sine și conducătorii ei. Însă sunt puține lucrurile care pot fi schimbate peste noapte și care ar putea să aibă un impact atât de mare asupra funcționării unui stat democratic ca raportarea la procesul electoral. Și voi încerca să mă explic. Mai exact, modul în care liderii politici și cei care iau deciziile sunt aleși le conferă acestora o formă de imunitate non-legiferată față de electorat. Adică dacă nu sunt aleși direct de către aceștia nu au senzația că trebuie să răspundă pentru ceea ce fac în fața lor, ci doar în fața celor care au făcut numirea lor pe poziția de pe buletin posibilă. Rădulescu sau Bacalbașa nu au nicio urmă de dorință de a răspunde în fața electoratului ci doar în fața partidului. Puțin le pasă de bun-simț și logică, dar când vine vorba de tăiat macaroana din partea puterii se vor fi comportat diferit. La fel și cu Șerban Nicolae și, am s-o spun, chiar și cu Alina Gorghiu (care n-a fost prezentă la ședința comisiei juridice, neprezentarea ei făcând posibilă trecerea amendamentelor privind grațierea corupților). Un mod simplu de atragerea a răspunderii aleșilor este însăși alegerea lor directă și nu pe linie de partid. Și nu, nu mă voi raporta la votul uninominal, dar vorbim mai jos.

Apoi se întâmplă aspectul invers, cel al implicării cetățenilor în procesul electoral. Mi se pare cumva ciudat din punct de vedere logic ca un ”decision maker” să ia anumite decizii deosebit de importante, cum ar fi, în cazuri extreme, intrarea în război, în condițiile în care nu este mandatat nici măcar de jumătate din populație. Normal ar fi să fie mandatat de… toată lumea (a se citi ”majoritate absolută”). Și da, mă gândesc serios ce înseamnă asta, anume instaurarea obligativității votului. Un efect democratic al neprezentării la vot ar fi deja clișeul ”tragerea unui semnal de alarmă” care în condițiile unui sistem electoral precum cel românesc nu reprezintă decât un mijloc de profitare din partea candidaților, pentru că procentele sunt mult mai mari atunci când prezența la vot e mai mică. Dar asta ați văzut deja la ultimele două procese electorale. Și acestea fiind spuse, în consecință, comunicarea dusă de partide și candidați în campania electorală nu au scop real atragerea de voturi cât diminuarea votanților contra-candidaților. Ăsta este principalul efect al campaniei negative.

Și acum c-am vorbit despre motivul pentru care trebuie reformat sistemul – atât din perspectiva aleșilor cât și a alegătorilor, uite propunerile mele:

  • Mandate de 4 ani pentru toate funcțiile publice cu maximum de 8 ani în funcție. Deci și primarul, și deputatul, și senatorul, și președintele, și ministrul (chiar dacă nu e ales direct) să nu poată sta mai mult de 8 ani (cumulați) pe scaun.
  • Anul alegerilor să fie diferit – adică într-un an avem alegeri parlamentare, într-altul prezidențiale și într-altul locale. Alegerile europarlamentare sunt o excepție aici, și și la punctul de mai sus. Efectul principal al acestei ”reforme” ar fi menținerea capacității de controlare de către cetățeni a politicilor duse de aleși, cetățenii exprimându-și acordul sau dezacordul asupra deciziilor luate de conducători. Așa-zisele ”checks and balances”
  • Obligativitatea participării la vot este un alt aspect important, din punctul meu de vedere. O idee pe care o am și mi-o asum, deși ușor greșită principial, ar fi invalidarea oricăror alegeri cu prezența la vot mai mică de 50%+1 dintre cei înscriși pe liste și amendarea celor care nu s-au prezentat la vot. Dar înțeleg că nu se poate această formă de condiționare, așa că putem institui principiul prezenței obligatorii la vot cu posibilitatea expresă de a vota niciun candidat, neprezentarea fiind urmată de amendă sau obligativitatea participării la niște cursuri de cultură civică.
  • Sistem de vot preferențial. Cum? Imaginați-vă că în loc să puneți ștampila pe un singur partid/candidat puteți alege ordinea în care vă plac aceștia. Dacă vreți să votați cu, să zicem, IsPaul, dar nu aveți încredere că va ieși și vă e frică că votul va fi pierdut, acum veți vota direct cu, să zicem, Zosso. Dar în sistemul preferențial puteți pune cifra 1 (unu) în dreptul lui IsPaul și 2 (doi) în dreptul lui Zosso și 3 (trei) în dreptul lui Eftimie. Pentru că vreți orice numai să nu iasă Bogdan Stoica, dar vreți în principal să câștige IsPaul. Acest sistem de vot trebuie instaurat pentru Parlament și Primării, fiind un substitut bun pentru votul în 2 tururi. Și că tot vorbim de Parlament…
  • Câte un senator și un deputat la 120.000 de români cu drept de vot. Adică 300 (+/-) de parlamentari (cum am votat acum vreo câțiva ani). Ăștia vor fi aleși pe sistemul de vot preferențial menționat mai sus, individual (deci nu pe liste), pe baza unei împărțiri geografice echitabile.
  • Și că tot vorbim de sisteme complicate de vot, cu prezența obligatorie, mai ales în condițiile în care România are una dintre cele mai bune infrastructuri de date din lume, votul electronic trebuie să fie instaurat.

    De v-ar trimite părinții și la vot…
    foto: Cătălin Georgescu

Într-o democrație funcțională, mandatul alesului este legitimat de vot și perioada valabilității mandatului. Politicile duse de acesta, însă, trebuie supuse controlului public pentru că nu mai trăim în 1870 când doar 30% din populație știa să citească. La ora actuală propagarea informației și capacitatea de a discerne a alegătorului este peste posibilitatea sistemului electoral actual de le traduce în deciziile aleșilor. Degeaba știm noi tot ce mișcă atâta vreme cât următoarele alegeri care pot zdruncina un partid vor avea loc peste trei ani și jumătate. Cetățenii nu au posibilitatea de a influența deciziile imediate ale politicienilor decât, cum s-a văzut la începutul anului, ieșind în stradă în număr foarte mare.

Din nou, cred cu tărie că aceste modificări vor aduce politica mai aproape de oameni și mai departe de tertipurile din campaniile electorale folosite de diverși pentru a câștiga și nu pentru a face un bine dezinteresat.

Despre instituții – sau de ce trebuie să te înfurie mișcarea împotriva anticorupției

Voi vorbi despre instituție, în primul rând, și mă voi referi la cea de-a doua definiție dată de dicționarul limbii române: ”formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. Adică, o instituție, este practic un concept la care aderă în majoritar societatea și o ține în viață prin acceptarea existenței ei. De exemplu, dacă toți românii dintr-o dată nu ar mai recunoaște existența echipei Steaua București, ea ar înceta să mai existe. Dar cum asta e spre imposibil de făcut, s-au creat diverse instituții care să spună, legal, dacă ea există sau nu. La fel se întâmplă cu orice, iar noi, acceptând deciziile sau normele lor, punem valoare pe acea instituție. Nerespectând sistematic deciziile sau acțiunile unei alte instituții, o dăm în derizoriu… Cred că ați prins ideea.

Acum, la noi în România corupția ajunsese să aibă valoare de instituție. Cu toții îi recunoșteam existența și aderam la ea, într-o formă sau alta. De fiecare dată când am dat 10 lei la spital, să ne bage în seamă, de fiecare dată când am copiat la vreun examen, sau am pus bani în plic pentru vreun profesor, de fiecare dată când am sunat pe cineva care lucrează la pașapoarte ca să ne bage mai în față am aderat la instituția corupției. Însă acum, în ultimii câțiva ani, lupta împotriva corupției a crescut. Fiecare dintre cei care refuză să mai dea șpagă, fiecare om care semnalează abuzul vreunui reprezentant al sistemului întărește o altă instituție, cea a anticorupției. Acum practic a izbucnit lupta dintre cele două. Însă conform definiției de mai sus, nu e vorba doar de DNA și de corupți. E vorba de comportamentele noastre, iar noi refuzând corupția refuzăm un important mecanism instituit în România de exercitare a puterii. Puterea ar trebui să fie exercitată doar prin cele trei elemente: legislativ, executiv și judecătoresc, iar pericolul corupției este acela că ”leagă” transmiterea influenței dintre cele trei care, teoretic, ar trebui să fie separate. Legând această transmitere, pune puterea în mâna câtorva care pot acționa în beneficiul lor fără să suporte consecințele. Și iată că am ajuns în zilele noastre. ”Ei” și-au dat seama de pericolul care-i paște, de faptul că sunt mulți în România care refuză această instituție a corupției și că, deși ei vor ”să se curețe”, deci nu vor mai face, asta nu spală păcatele lor din trecut. Deși nu vor să mai facă nasoale (sper), deci aderă și ei, cumva, la această instituție anticorupție, totuși nu vor nici să tragă ponoasele activității lor din tinerețe. Așadar, cel mai simplu mod de a scăpa de trecutul nedorit este dezincriminarea și grațierea. Reduci răspunderea și penitența pentru mai multe fapte și ajungi astfel să nu-ți mai fie frică de ce ai făcut. Practic lovești fix în instituția anticorupției.

Și o să-mi spuneți că mănânc rahat, dar domnul Șerban Nicolae (prea mult spus ”domn”) propune niște amendamente la legea grațierii aflată în Parlament, amendamente ce presupun grațierea și a multor fapte asimilate celor de corupție (abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și chiar luarea și darea de mită în condițiile vechiului cod). Și ce e mai rău în toată povestea asta este că, în conformitatea cu amendamentul propus de excelența sa, domnul șofer, dispozițiile se aplică faptelor făcute până la intrarea acestei legi în vigoare, ea intrând la 30 de zile după ce e votată. Cum bine remarca cineva pe net, liber la furt, că nu pățești nimic, boss. Îți face dosar, dar nu mergi la pușcărie…

Di ce, boss? Da’ ch-are? Nu-s eu parlamentar d-aia ca să dau amendamente?

Ca să concluzionez, orice formă de zdruncinare a acestei instituții presupune o tentativă de întoarcere la valorile precedente, anume acelea de utilizare a corupției ca un mijloc de exercitare a puterii. De asta trebuie să ne protejăm, pentru că realmente ne protejăm țara. Atunci când instituțiile eșuează, țările eșuează. Dar dacă putem clădi ceva în ce să credem și să aderăm cu toții la aceste valori, ei, oricât de puternici ar fi, nu ar rezista.