Voi vorbi despre instituție, în primul rând, și mă voi referi la cea de-a doua definiție dată de dicționarul limbii române: ”formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. Adică, o instituție, este practic un concept la care aderă în majoritar societatea și o ține în viață prin acceptarea existenței ei. De exemplu, dacă toți românii dintr-o dată nu ar mai recunoaște existența echipei Steaua București, ea ar înceta să mai existe. Dar cum asta e spre imposibil de făcut, s-au creat diverse instituții care să spună, legal, dacă ea există sau nu. La fel se întâmplă cu orice, iar noi, acceptând deciziile sau normele lor, punem valoare pe acea instituție. Nerespectând sistematic deciziile sau acțiunile unei alte instituții, o dăm în derizoriu… Cred că ați prins ideea.
Acum, la noi în România corupția ajunsese să aibă valoare de instituție. Cu toții îi recunoșteam existența și aderam la ea, într-o formă sau alta. De fiecare dată când am dat 10 lei la spital, să ne bage în seamă, de fiecare dată când am copiat la vreun examen, sau am pus bani în plic pentru vreun profesor, de fiecare dată când am sunat pe cineva care lucrează la pașapoarte ca să ne bage mai în față am aderat la instituția corupției. Însă acum, în ultimii câțiva ani, lupta împotriva corupției a crescut. Fiecare dintre cei care refuză să mai dea șpagă, fiecare om care semnalează abuzul vreunui reprezentant al sistemului întărește o altă instituție, cea a anticorupției. Acum practic a izbucnit lupta dintre cele două. Însă conform definiției de mai sus, nu e vorba doar de DNA și de corupți. E vorba de comportamentele noastre, iar noi refuzând corupția refuzăm un important mecanism instituit în România de exercitare a puterii. Puterea ar trebui să fie exercitată doar prin cele trei elemente: legislativ, executiv și judecătoresc, iar pericolul corupției este acela că ”leagă” transmiterea influenței dintre cele trei care, teoretic, ar trebui să fie separate. Legând această transmitere, pune puterea în mâna câtorva care pot acționa în beneficiul lor fără să suporte consecințele. Și iată că am ajuns în zilele noastre. ”Ei” și-au dat seama de pericolul care-i paște, de faptul că sunt mulți în România care refuză această instituție a corupției și că, deși ei vor ”să se curețe”, deci nu vor mai face, asta nu spală păcatele lor din trecut. Deși nu vor să mai facă nasoale (sper), deci aderă și ei, cumva, la această instituție anticorupție, totuși nu vor nici să tragă ponoasele activității lor din tinerețe. Așadar, cel mai simplu mod de a scăpa de trecutul nedorit este dezincriminarea și grațierea. Reduci răspunderea și penitența pentru mai multe fapte și ajungi astfel să nu-ți mai fie frică de ce ai făcut. Practic lovești fix în instituția anticorupției.
Și o să-mi spuneți că mănânc rahat, dar domnul Șerban Nicolae (prea mult spus ”domn”) propune niște amendamente la legea grațierii aflată în Parlament, amendamente ce presupun grațierea și a multor fapte asimilate celor de corupție (abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și chiar luarea și darea de mită în condițiile vechiului cod). Și ce e mai rău în toată povestea asta este că, în conformitatea cu amendamentul propus de excelența sa, domnul șofer, dispozițiile se aplică faptelor făcute până la intrarea acestei legi în vigoare, ea intrând la 30 de zile după ce e votată. Cum bine remarca cineva pe net, liber la furt, că nu pățești nimic, boss. Îți face dosar, dar nu mergi la pușcărie…
Ca să concluzionez, orice formă de zdruncinare a acestei instituții presupune o tentativă de întoarcere la valorile precedente, anume acelea de utilizare a corupției ca un mijloc de exercitare a puterii. De asta trebuie să ne protejăm, pentru că realmente ne protejăm țara. Atunci când instituțiile eșuează, țările eșuează. Dar dacă putem clădi ceva în ce să credem și să aderăm cu toții la aceste valori, ei, oricât de puternici ar fi, nu ar rezista.
IsPaul zice 