Deunăzi mă gândeam să scriu un articol despre cât de ușor poate fi să critici într-un mod distructiv. Cât de ușor poate fi să bagi epitete nelimitate și comparații ”de stradă” despre varii lucruri/oameni/artă. Termeni precum ”mizerie” și ”porcărie” sunt încă atât de des întâlniți încât pot fi văzuți drept clișee, problemă rezolvabilă cu doar un pic de imaginație: ”o cretineală perversă a cărei singur scop este enervarea auditoriului, care și așa are așteptări reduse, iar dacă nu are, cu siguranță își merită epitetul de <<idioți>>”. Simplu.
Nu este și cazul lui Birdman. Dar deloc. Mai mult decât atât, filmul dezbate inclusiv aceasta tematică la un moment dat, într-un mod destul de realist și foarte bine punctat, omițând însă valoarea constructivă a criticii. Dar contextul justifică această omisiune.
Harvey Birdman – Attorney at law. Nu, nu despre el e vorba.
Simt nevoia să mă repet: nu este și cazul filmului Birdman, film care, alături de ”The Grand Budapest Hotel” intră clar în categoria celor mai atipice și totodată fascinante pelicule ale anului 2014 (deși primul menționat a ajuns la noi abia ieri). Încă de când am văzut trailer-ul m-am rugat să nu fie doar o porcărie filmul, și se pare că Inarritu mi-a ascultat rugăciunile, motiv pentru care-i mulțumesc. Omul a reușit să creeze un film de-a dreptul hipnotic, folosind o tehnică de filmare extrem de fluidă și scoțând în evidență exact cea mai expresivă parte a omului, în funcție de circumstanță. Tot ceea ce înconjoară un personaj este folosit pentru scenă, de la banalele hârtii igienice și rumoarea de pe Broadway până la obsesivele oglinzi, ce mereu marchează momente de pseudo-auto-reflecție.
În rest, nici nu știu ce să mai zic de bine despre el. În poveste este greu pentru cei de vârsta mea să se regăsească, însă sunt anumite momente în care felul în care caricaturizarea trăirilor interioare ale personajelor invită la empatie, devine chiar debordant. Într-un mod haios, propoziția asta de am scris-o chiar are sens. Cam la fel este și filmul, face sens pentru că, de altfel, este și o satiră la adresa cultului creat în jurul actorului Hollywood-ian, ajungând într-un moment să puncteze bine că aceștia nu-s actori, ci sunt niște celebrități. Și că tot sunt la capitolul actori: nimeni nu a jucat prost în acest film. Mai mult, cele trei nominalizări la Oscar de care se bucură actorii sunt pe deplin meritate, în special datorită faptului că ”no one steals the show”, ceea ce arată buna sinergie a cast-ului. Iar pentru fani, prezența lui Keaton în acest rol este o trimitere clară la trecutul lui ca Batman, și tot pentru fani, vocea groasă pe care o pune atunci când ”devine” Birdman este un fel de palmă dată cancerului la gât a lu’ Bale. Asta mă trimite la o discuție din acea groaznică (sic) comedie ”Neighbours”, în care Seth Rogen zice că pentru el Batman e Keaton, iar un copil cu care stătea de vorbă zicea că nu, Batman e Bale.
Dar revenind la oile noastre, neapărat trebuie să zic că fiecare nominalizare dintre cele nouă este meritată. Globul de Aur pentru actor și scenariu confirmă calitatea filmului, deși iese grav din tiparele Hollywood-ului din mai toate punctele de vedere, cu excepția limbii.
Bottom line: Mulțumim Inarritu!
P.S. Știați că Birdman e un rapper? Google images… Că tot vorbeam de ignoranță.
IsPaul zice 