S-a lansat volumul al doilea din antologia Rock a lui Nelu Stratone, iar printre evenimentele multe care au ca tematică această carte, s-a numărat și un ”gathering” la Hidden, un băruleț simpatic și veritabil ascuns undeva pe Calea Floreasca, în spate. Îl găsești tu. Am fost și eu acolo, susținut de un prieten cu care împărtășesc o bună parte din gusturi, fie muzicale, cinematografice sau chiar politice. La această discuție erau anunțați cap de afiș, pe lângă autorul cărții, Dan Amariei și Adrian ”Artan” Pleșca. Pentru cei care nu știu, primul e solistul OCS, al doilea e fostul solist Timpuri Noi.
Am ajuns la bar, cu vreo 10 minute înainte de ora programată pentru începere, iar afară se stătea la țigară, și i-am putut recunoaște pe Dan Amariei și pe Mihnea Dorbotă, tobarul de la Omul cu Șobolani. Ciudată coincidență. Când urcam pe Calea Floreasca, deoarece sunt fan picioare și metrou, am trecut la un moment dat pe lângă o casă părăsită, după cum sunt multe prin acea zonă. Mă răzbise un miros ciudat de cocină, așa că am întors capul să mă uit în interior. Priveliștea era facilitată de o bârnă de lemn desprinsă din geam. Spre norocul meu, în partea cealaltă a casei erau mai multe bârne lipsă, deci și suficientă lumină în interior cât să remarc vreo 5 șobolani blănoși cu cozile împielițate făcându-și de petrecanie în ceea ce părea o casă goală. N-am stat să investighez, m-am oripilat și mi-am continuat drumul spre Hidden.
Discuția a întârziat mai bine de jumătate de oră, timp în care ochii întrebau simplu ”unde e Artan?”. Nu e Artan, așa că organizatorii au anunțat oficial ”dispariția sa pe undeva prin Belgia”, și am început conversația cu cei patru. Andrei Ruse (editorul cărții și moderatorul), Mihnea, Dan și Nelu. Toate glumele au fost puse pe seama lui Mihnea, poreclit ”Artan” pe perioada discuțiilor. Sorbind din beri nu am putut să nu remarc că Nelu Stratone se bucura de un Csiki Sor. Probabil e Soroșist ascuns iar această antologie e făcută să manipuleze. Nu știu?! Ceilalți au fost tratați destul de respectabil, ca niște veritabili iluștri ai rockului românesc, cu bere în pahare. Până la urmă totul se schimbă, se trece de la berea din sticlă la pahar, de la cea de consum larg la artizanală, de la pop-rock la ceea ce acum se cheamă post-rock, post-metal. De la un public învățat să-și idolatrizeze formațiile, la literalmente prieteni ai acesteia. Și cam asta a fost, până la urmă, tema discuției, și este și tema cărții, anume schimbările pe care le-au adus anii 90 în rockul românesc.
Una dintre primele întrebări venite ”din partea publicului” a fost adresată OCS și s-a referit la ”cum e să calci pe urmele unei formații atât de importante în istoria rock-ului românesc precum Timpuri Noi”. Bineînțeles, parafrazez, la fel cum voi face cu toate trimiterile la discuții, pentru că am preferat să fiu atent și activ, nu să-mi iau notițe. Evident că cei doi membri OCS s-au bucurat de întrebare și au ținut să aprecieze Timpuri Noi și să le recunoască influența asupra a ceea ce au cântat ei în acele vremuri. Ne-au povestit de primul lor videoclip. Ne-au zis despre ce și cât de mult a însemnat entuziasmul lansării Atomic Tv și de felul în care au lucrat ei cu Tudor Giurgiu la filmarea acelui videoclip, alături de alte formații mari pe acea vreme, cum ar fi Zob sau 3SE. Și că tot băgăm rock-ul cu punk și pop în aceeași oală, Nelu Stratone a punctat foarte bine, atât verbal cât și în carte, formarea acestor grupuri distincte de fani în ciuda solidarității perpetue pre-decembriste. Dacă înainte și imediat după revoluție oamenii erau relativ uniți, mă refer la rockeri, punkeri folkiști și fanii muzicii ușoare, post 1989 au început schisme. La unul dintre primele festivaluri Club A de după 1990, zicea Stratone, se întâmpla ca sala să fie plină la o formație și goală la următoarea. Asta pentru că formațiile veneau cu publicul lor, iar ceea ce cânta Timpuri Noi, de exemplu, nu era pe gustul fanilor Holograf. Și dacă stai să te gândești bine, este valabil și astăzi pentru evenimentele de tip festival unde vin formații mai puțin cunoscute.
Că tot vorbim de formații mai puțin cunoscute, Nelu Stratone le știe pe toate. Făcuse la un moment dat trimitere la câteva trupe bune, din punctul său de vedere, care nu prea sunt băgate în seamă. Dăduse exemplu trupa Aliaj din Constanța, la care am replicat cu mare plăcere că am un prieten, pe Daniel, care cântă în formația Bodark și a învățat să cânte la chitară de la cei de la Aliaj. Iar Nelu a ținut să răspundă cu un ”așa este”. Și mai am un prieten bun care cânta într-o formație de punk prin anii 2000 și un pic în Bacău. Evident, Nelu auzise de ”Manifest” și și-a exprimat regretul că n-au înregistrat un album.
Una-peste-alta, atmosfera a fost foarte plăcută, plină de glume și de aluzii asupra prieteniei sau ne-prieteniei dintre artiști. Cei de la OCS au refuzat cu multă eleganță să spună cu cine nu se înțeleg dintre cei care activează pe scena rock din România, dar la cea mai proastă întrebare a serii, anume dacă ar cânta pe scena Cerbului de Aur, că tot se organizează acum că avem Centenarul, și că și Timpuri Noi au cântat, au pufnit într-un râs simpatic, mai ales știind că Vama Veche au fost pe aceeași scenă. ”Cine?!”
Dan Amariei a și ținut să spună o chestie glumeață, cum că ar dori să le pună versuri celor de la ”Am fost la munte și mi-a plăcut”. N-a zis de ce, însă Nelu l-a întrebat dacă ar fi de acord să-și împrumute el vocea unei alte formații. Dan a zis că nu, și a insistat, alături de Mihnea, că ei sunt o formație destul de originală, în sensul că nu prea au cântat împreună coveruri ale altor trupe nici pe la începuturi când aveau un repertoriu restrâns. Ăsta-i un lucru de apreciat și rar, anume originalitatea constantă.
Totul s-a încheiat frumos cu o urare de sănătate către Nelu Stratone, mulțumiri celor prezenți, atât pentru respectul afișat cât și pentru informațiile oferite, dar mai ales pentru senzația de ”ca-n familie” pe care, zic eu, am trăit-o cu toții.
Dar seara nu s-a încheiat, fiind o singură toaletă, m-am văzut obligat să împart coada cu Nelu și Mihnea, unde, fiind oameni, am pornit niște discuții pe care nu le-am putut termina. Cel mai important lucru neterminat a fost când, după ce i-am mulțumit lui Mihnea pentru seara asta, el a zis că ”noi nu suntem o formație care să se exprime bine verbal”, iar eu am ținut să-i zic ”cred că sunt doar vreo 3 în România care se exprimă bine verbal…” dar a trebuit să intru la privată. Voiam să-i zic că ”și e foarte bine că-s puține, pentru că e de preferat ca un artist să se exprime prin arta sa, iar voi o faceți bine”. Și îmi susțin punctul de vedere zicând că istoria rock-ului se face pe scenă, dar se scrie de prieteni în cafenele, radiouri, baruri sau studiouri.
Dacă toate merg bine, undeva prin noiembrie vom citi și volumul 3. Momentan, să-l terminăm de lecturat pe cel de-al doilea, pe care-l puteți cumpăra de aici.
Photo Credits: Bogdan Munteanu
Cover photo credits: Hyperliteratura
IsPaul zice 