Despre rusofilia românilor

Noi, Românii ăștia neaoși, ne putem împărți în diverse grupuri în funcție de diverse criterii. Dar unul care ne doare destul de tare este cel pro-rus sau anti-rus. Rusofili și ruso…fobi (?). Eu sunt ușor rusofob, adică instinctul meu și credința mea și intelectul meu și studiul meu individual îmi spune că asta e naturalul pentru român. Nu vorbesc despre ură, și nu, nu urăsc poporul rus. Am o problemă cu politica pe care această țară a dus-o raportând-o la noi și am o problemă și mai mare cu politica pe care o duce. Cultural vorbind, Rusia e un smarald. Are enorm de multe contribuții aduse omenirii, dar aceste contribuții nu șterg cu buretele starea de fapt. Și mă voi argumenta.

  1. Ce au făcut bun rușii pentru noi – istoricește?

Păi ni l-au dat pe Kiseleff, cel care a făcut niște veritabile reforme în România în prima jumătate a secolului XIX, ajungând să creeze ceea ce ar putea fi numit drept prima constituție a României. Și cam aici se termină tot ce e în mod ingenuu bun făcut de Rusia nouă, și chiar aș putea spune că nu asta a urmărit boss-ul Nicolae. Cel mai comun argument istoric pe care-l primesc (mai des decât cazul bulevardului sus amintit) este independența României. Și aici vine haioasa întrebare: independența față de cine? De turci, poate. Față de ruși însă, mai greu. Vedeți voi, mulți omit să zică, inclusiv Djuvara o face (în SIIR), că armata Rusă a refuzat să părăsească România după războiul Ruso-Turc și după încheierea tuturor formelor de pace (Boia, RȚFE). Ea a cam fost somată de marile puteri să ne lase în pace, nu înainte ca Rusia să primească, din nou, Sudul Basarabiei (deh, le trebuia și lor ieșire la Dunăre, nu?). Apoi a venit Primul Război Mondial, unde am intrat că au zis rușii că ne țin spatele. N-au fost în stare să și-l țină pe al lor, iar noului guvern puțin i-a păsat de angajamentele celui vechi. Justificat, e drept. Apoi a venit al Doilea Război Mondial, când URSS-ul a zis că vrea Basarabie, și a primit. A trebuit să-i invadăm ca să ne luăm ce era al nostru, iar acum suntem acuzați că am fost ”expansioniști”. Apoi a venit comunismul, când tot ce era românesc bun a devenit rusesc bun. A se vedea fabrica de avioane de la Brașov devenită fabrica de tractoare de la Brașov, devenită mall-ul de la Brașov. De sov-romuri și altele nu mai zic. Practic, istoria ultimilor 150 de ani ne arată că binele comun despre care au vorbit ei mereu se traduce prin ”la ruși bine, la români… nu neapărat rău, dar ceva să sufere tot ordinarul”.

  1. Ce au făcut rușii bun pentru alții – economicește?

Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kârgâzstan, Georgia, Belarus, Moldova, Armenia, Ucraina… Pe lângă sărăcie, ce mai au țările astea în comun? Exact, sunt foste republici soviete. Și o să mă acuzați că n-am menționat statele baltice, care și ele la rândul lor au fost sovietice. Da, însă ele au renunțat rapid la parcursul comunist și s-au îndreptat către ce e mai bun pentru ele: Europa. Și noi am făcut-o, dar cu o întârziere de vreo 10 ani, așa, de asta nu suntem pe picior de egalitate cu cele de mai sus. Ca PIB/capita, ne bat doar kazahii, dar eu vă întreb: cine vrea să se mute acolo? Sau în oricare stat fost-sovietic, că tot veni vorba?

  1. Ce vor să facă rușii bine acum – geopoliticește?

Păi să vedem: Rusia își va apăra interesele, conform lui Vlăduț Putin. Rusia e supărată că România are un scut anti-rachetă. Este interesul Rusiei ca România să nu aibă scut anti-rachetă… Ipocrit mare omul acesta. Bine, să zicem: e interesul Rusiei ca NATO să nu se întindă cu capacitățile de apărare, nu doar România (ca parte integrantă NATO). De ce? NATO nu va declara niciodată război Rusiei fără vreun motiv anume. Au încercat NATO și UE să ajungă în Ucraina, a avut grijă Rusia să nu mai fie Ucraina. E interesul Rusiei ca Ucraina să nu mai fie, nu?

  1. Ce face bine Rusia, religios vorbind?

Păi cum ce face? Binecuvântează tancurile cu care invadează Ucraina. Cine? Păi Chiril, Patriarhul Bisericii Moscovite. Aceeași Biserică din care face parte și întreaga Ortodoxie Ucraineană. Cred că e un mod clar de a ajunge în rai: să fii împușcat de un glonț sfințit la sfeștanie de arhiereul tău. Și, ca niște buni creștini, arhiereii moscoviți își respectă jurământul de a nu se implica în politică, cum a făcut episcopul de Bălți oferind a sa opinie vreme de o oră întreagă asupra clivajului Dodon-Sandu.

  1. Ce trebuie să facă Rusia?

Simplu: să urmărească un bine comun global, nu al lor și exclusiv al lor. Dacă noi nu suntem cu ei asta nu înseamnă că suntem împotriva lor. Cât despre politica internă, nici nu vreau să încep discuția despre noile forme de dictatură ce se conturează în Europa. Dar vă întreb, că sunteți oameni citiți, știți voi vreo țară care n-a avut de suferit socio-economic de pe urma unei dictaturi?

Acum, nu zic că Rusia este definiția a tot ce e rău. Și nu zic că vestul e tot ce e bun. Zic doar că să fii rusofil, în contextul actual social, politic și economic este, evident, o mare greșeală.

Note:

Djuvara SIIR = Neagu Djuvara: O Scurtă Istorie Ilustrată a Românilor, Humanitas 2013

Boia RȚFE = Lucian Boia: România, Țară de Fromtieră a Europei, Humanitas 2015

Poza: http://countryballs.net/_nw/7/73200203.png

Cât de mult are voie Biserica să se implice în politică?

Discuția legată de implicarea BOR și a preoților în politică este veche de… De foarte multă vreme, cam de când lumea, ar zice unii. Au fost momente în istorie când România a avut ca Prim-ministru un Patriarh, pe Miron Cristea, și momente când anumite confesiuni au fost scoase în afara legii, respectiv cultul Greco-Catolic în perioada Comunistă. Dar nu despre trecut vreau să vorbesc, ci despre prezent, pentru că vremurile sunt cele care ne afectează, nu istoria, însă voi face referire la evenimentele trecute pentru că, deh, ele dictează prezentul.

Acum, toate cultele din România au următoarea organizare: instituție de drept privat cu utilitate publică. Adică o struțo-cămilă. Se organizează singure, în sensul că statul nu intervine aici decât foarte limitat asupra administrării lor, însă utilitatea lor este destinată publicului, deci da, bisericile acționează către publicul larg, similar Jandarmeriei, Pompierilor și altora. De asta se organizează cu mare ușurință evenimente religioase, spre deosebire de cele ale unor instituții private. Biserica este finanțată parțial de către stat, în sensul că undeva la 60% din salariile majorității preoților (există și excepții) sunt plătite de către stat, restul din propriul buzunar. Mai multe detalii despre ce garantează Constituția României, la articolul 29, unde se scrie clar că fiecare cult e susținut de stat, e autonom față de acesta, are intrarea în diverse instituții înlesnită (spitale, penitenciare), și se specifică destul de clar că nimeni nu poate fi obligat să adopte anumite convingeri religioase.

Dar să revenim la cât de mult are voie Biserica să intervină în viața politică. De la cap-în-jos, Sfintele Canoane ale Bisericii Universale specifică destul de clar că ”printre îndeletnicirile incompatibile cu slujirea și demnitatea clericului se numără și aceea de “a primi asupra sa dregătorii sau îndeletniciri lumești”, arhiereului, preotului, diaconului și monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze și să devină membru al Parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcții în administrația publică centrală și locală” (conform comunicat de presă BOR 2008). Cu alte cuvinte, nu e ok ca un preot să se implice în viața politică. Dar, comunicatul la care am făcut referire mai sus specifică și situații excepționale, în care, prin ”dispensă”, un preot poate candida la funcții de consilier local sau județean (deci nimic mai sus de atât), și li se cere să se retragă din funcție în momentul în care un membru al laicatului poate reprezenta interesele Bisericii. Și e cumva normal, pentru că, vedeți voi, BOR are un istoric de disidență împotriva organizațiilor politice care au o politică directă anti-BOR (a se vedea istoria comunistă). Și tot BOR spune că un cleric care se implică în viața politică trebuie să aleagă fie reverenda, fie funcția. Și așa a ajuns tata-socru Sârbu să-și pună reverenda-n cui ca să devină Ministru al Agriculturii. Și nu e singurul, până la urmă. De asemenea, cei care candidează local nu trebuie să fie partinici, lucru clar interzis de BOR.

Dar BOR tot interzice… Oare legea din România le interzice preoților implicarea în politică? Ei, răspunsul este un clar ”nu”. Ba mai mult, candidații urmăresc adesea să primească simpatia acestei instituții care s-a bucurat de-a lungul vremii de încredere multă și foarte multă. Cu alte cuvinte, singurul lucru care-i ține pe preoți să se implice în viața politică la nivel mare este fix moralitatea creștină, că altfel nu există (sau nu știu eu să existe) o interdicție de altă natură decât intern-organizatorică. Imaginați-vă că vouă v-ar interzice angajatorul să candidați la vreo funcție politică, nu vi s-ar părea un oarecare abuz? De acord cu deținerea unei funcții politice, care e in situație de incompatibilitate, dar candidatura este, în cazul BOR, respinsă din start.

Dar l-am văzut cu toții pe Episcopul de Bălți care și-a declarat susținerea pentru Igor Dodon, mai mult în sensul împotrivirii sale față de Maia Sandu. Acesta este genul de lucru care în România nu s-a întâmplat decât subtil, la acest nivel, un caz ar fi când Teoctist a cerut enoriașilor să ”voteze schimbarea” în turul doi din 1996, iar nu o conferință de presă dedicată vreme de o oră subiectului ”de ce un candidat și nu altul”. Și treaba din Moldova se întâmplă pentru că Biserica le e împărțită în două, una aparține de București, cealaltă de Moscova, iar cea moscovită este majoritară și, deci, mai influentă. Prea Sfințitul e ridicat la acest rang de către Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei, deci putem înțelege interesele cui le servește. Ce vreau să subliniez este că ”impunerea” BOR nu se aplică în cazul de mai sus, iar dacă rușii nu au o politică în acest sens și nu aderă la Canoanele Universale, este treaba lor.

Da, bossică. Facem și politică, dacă Moscova ne-o cere...
Da, bossică. Facem și politică, dacă Moscova ne-o cere…

Deci, ca o concluzie, Biserica se va implica în viața politică la nivel declarativ și atunci când interesele ei sunt în joc. Dar îi este clar interzis, în cazul BOR, să facă politică partinică și clerului să candideze (cu excepțiile menționate). Însă, eu consider că există și o problemă de sens invers, respectiv politicienii care șantajează, cumva, Biserica în scopul obținerii de susținere. Dar asta e o altă discuție pentru altă vreme.

Despre votul tău

Și se apropie alegerile. Da, n-am vrut să scriu ”vin alegerile”, și văd tabere peste tabere de oameni împărțite în funcție de opinie, de la cei care nu au cu cine vota, cei care votează cu PSD-ul pentru că nu au cu cine altcineva vota, cei care nu concep să nu votezi cu USR-ul și… și alții. Și mi-e lene să mă iau de fiecare în parte, așa că am să scriu articolul ăsta ca să-l dau ca referință în eventualele discuții de unu-la-unu.

  1. Contează votul tău?

Toți fac campanii că ”da, votul tău contează”, dar aici e o distribuție pe două planuri: dacă votez cu cine nu câștigă? Sau cât de marginal e votul? Voi începe cu a doua: da, votul tău este atât de marginal încât matematic este insignifiant. Cu cât votează mai multă lume, cu atât mai puțin contează buletinul tău. Ziceam de matematică: limită când n (numărul de votanți) tinde spre… 18 milioane din unu supra n este… foarte aproape de zero. Cu cât ”n”-ul e mai mic, cu atât votul tău contează mai mult… în sensul rezultatelor alegerilor; dar e un aspect pe care cei care se gândesc la inutilitatea votului lor nu îl iau în seamă, și ține de răspunsul la prima întrebare: dacă votez cu cine nu câștigă? Și e adevărat, o mulțime de oameni sunt ”îngrijorați” de asta și preferă ca decât votul lor să fie luat în derâdere de facțiunea câștigătoare, să nu voteze. Ceea ce, zic eu, este o greșeală pentru că dacă tu nu-ți exprimi opinia politică e ca și cum nu ai conta pentru ales, indiferent dacă ești pro sau contra lui. Absolut toți aleșii trebuie să se gândească la cei care nu i-au votat, pentru că altfel nu vor câștiga un capital de imagine ce le va asigura un nou mandat. La muncă trebuie să fii și pe placul managerului și pe placul clienților dacă vrei să ai viață lungă. Așa și aici. Deci da, votul tău contează, nu în sensul răsturnării alegerilor ci în sensul creării de politici care să-ți convină și ție.

  1. Votez cu X pentru că nu-mi place de Y!

Asta e o abordare adesea considerată suficientă în alegeri. Votezi cu Hillary pentru că nu-ți place de Trump. Mmbine, dar vezi partea a doua a punctului 1. Ce crezi că vor înțelege oamenii pe care îi vei alege mai mult din dispreț față de celălalt? Sigur nu același lucru cu candidatul/partidul asupra căruia te oprești pentru că aderi cel mai mult la valorile lui. Aici mă refer la următoarea situație: votez cu PNL-ul pentru că nu vreau să iasă PSD-ul, deși eu cred mai mult în valorile PMP. Bun, și atunci de unde să știe PNL-ul sau PSD-ul opiniile tale cu adevărat dacă tu votezi cu unul dintre cei mari doar ca să nu iasă celălalt? Votează cu cine dorești cu adevărat și lasă opiniile de alb-și-negru pentru turul al doilea la prezidențiale. Și că tot am adus vorba…

  1. Care alegeri sunt cele mai importante?

Dificilă întrebare dar ușor răspuns: cele care te afectează pe tine direct cel mai tare. Adică, uite-te la strada pe care trebuie să calci în fiecare zi. Nu e asfaltată? Cine trebuie să o asfalteze? Președintele României? Bineînțeles că nu! Uite-te la salariul pe care-l primești, cine-ți ia impozitele? Primarul? Bineînțeles că nu! Uite-te la legile astea proaste din țară, cine le dă? Europarlamentarul? Bineînțeles că nu! Mai exact, conform nivelului de influență directă asupra votantului, importanța alegerilor este, zic eu: parlamentare, locale (primele două sunt cam egale), europarlamentare și prezidențiale. Prezența la vot este, în schimb, total anapoda, respectiv cea mai ridicată la prezidențiale. Dar președintele are putere decizională aproape zero, deci de ce îl votează lumea? E simplu: apartenența la un grup de învingători. Adică e mai simplu să zic că îmi place Iohannis și îmi displace Ponta decât să fac aceeași afirmație despre partide. ”Da, îmi place mult Iohannis dar nu îmi place PNL-ul” este o afirmație sănătoasă la noi, însă ușor ipocrită, pentru că Iohannis nu face nimic, nu are puterea să facă mai nimic care să ne placă, maximum să spună. În schimb, partidul care dă guvernul, și coaliția care implicit are majoritate în parlament, poate jongla cu absolut orice: de la salarii la fonduri europene, declarări de război până dat jos președintele. Pe ei nu-i poate dizolva nimeni în condiții normale (sunt cam insolubili ăștia). Deci parlamentarii îți dau direcția în care se distribuie lucrurile, acțiunile în linii mari – macro, cum ne place – iar primarii și localii rezolvă mare parte din detaliile care-ți afectează viața – micro, că ne place. Parlamentul (sau guvernul, deh, OUG) dă legea de înmatriculare, dar pe străzile asfaltate de primărie mergi zilnic. Sper că e clar.

  1. Care e cel mai bun partid?

Nu există. E pleonasm (ai răbdare… mă explic imediat). Același lucru îl spun și despre termenul mult iubit de unii ”partid unic”. Partid, în limba română, vine de la verbul italian ”partire”, care înseamnă ”a despărți”, deci o despărțitură unică nu există. Un partid ia ființă, teoretic, ca urmare a unei organizări civice (dreptul la libera asociere) și are ca scop ajungerea la guvernare (deci cine se ia de UDMR că nu are de ce exista, să se abțină). Așadar, cel mai bun partid, la nivel global nu are cum să existe. Există cel mai bun partid pentru tine, da. Dar ceea ce e bine pentru tine, ceea ce prezintă interesele tale nu le prezintă în mod neapărat și pe ale altuia. Exemplu (că vă plac astea): reducerea investițiilor și mărirea fondurilor sociale înseamnă că cei activi în economie nu vor mai primi sprijin de la stat, dar bătrânii și asistații sociali își vor permite căldură în casă la iarnă. Tinerii vor fi scandalizați, dar bătrânii vor vota cu cei care le vor face viața mai ușoară. Și nu, nu trebuie înjurat PSD-ul pentru asta, vezi punctele anterioare: de vină e partidul anti-PSD care nu se pliază pe electoratul consacrat ”roșu” (că stânga în România e prea atipică pentru a o numi ”stânga”). Și de ce e pleonasm ”cel mai bun partid”? Pentru că de asta ia ființă orice partid, ca să fie cel mai bun, respectiv să ajungă la guvernare. Altfel nu e partid, chiar dacă se cheamă așa.

  1. M-ai convins, dar eu tot nu știu cu cine votez…

Asta deja nu o poate face IsPaul pentru tine. Nu pot eu să-ți spun cu cine să votezi. Putem avea o discuție pe tema asta, să vedem ce valori ai, ce valori am, ce valori au candidații și… și vedem dup-aia. Majoritatea merg pe principiul: nu-mi plac corupții. Foarte bine, votează un partid fără corupți! Alții zic că le place solidaritatea socială, foarte bine, votează cu stânga (cine-or fi și ăia). Sau am prieteni care vor cu orice preț spitale și nu catedrale. Bravo lor, eu caut partidul care o să-mi facă școli, nu mega image-uri. Ce vreau să spun este că trebuie să te informezi singur, însă știu că în majoritar este imposibil pentru că votantul este mai mult impulsiv decât rațional. Dacă întrebi un votant Trump de ce-l alege pe ăsta, răspunsurile se vor învârti în jurul lui ”pentru că e sincer” sau ”că-mi place de el”, la fel și la noi, de ce cu Ponta? ”Pentru că e tânăr” sau ”pentru că… uhm… ”. Vreau o afirmație de genul ”votez cu Partidul Național Liberal nu pentru că cred în România și nici pentru că-mi displace PSD-ul, ci pentru că sunt de acord cu politicile propuse de acesta în privința României, politici ce vor fi dezvoltate în viitorul mandat al guvernului susținut de acest partid. Printre acestea enumăr:…” Dacă răspunsul vostru e similar cu ultima frază, felicitări, alegerea făcută e rațională și spre beneficiul vostru. Altfel e spre beneficiul masei cu care vă va asocia partidul ștampilat.

Filozofie târzie

Imediatul primează termenului lung. Și vin cu afirmația de la început pentru a vă oferi ocazia să evitați o lectură plictisitoare ca să ajungeți la acea concluzie undeva spre final. Dar pentru cititorul care a rămas, notez că totul pleacă de la lăcomie. Zicea la un moment dat Michael Douglas că ”Lăcomia este bună”. Și da, este. Este pentru că prin lăcomie ne asigurăm supraviețuirea. Prin lăcomie ne gândim la câștigul nostru și la modul în care putem avea un venit. Lăcomia e cea care ne conduce spiritul de dezvoltare. Într-adevăr, sunt multe situații în care lăcomia împinge la gesturi extreme și adesea ilegale, dar privită de la distanță, în context istoric, lăcomia e unul dintre principalii factori care au contribuit la dezvoltarea noastră. Adesea este benignă și arareori depășită de alte atribute sau valori la care aderă umanitatea în general.

Acum, sunt mai multe tipuri de lăcomie. Poate fi o lăcomie expansiv-agresivă, sau una pasiv-introvertită, sau oricare combinație posibilă, dar au vorbit despre asta mulți alții înaintea mea. Unii ar putea spune că ”contractul social” a fost înființat în urma dorinței oamenilor de a-și păstra avuțiile, aliindu-se în acest sens pentru protejarea lor prin sprijin reciproc. Deci, cumva, lăcomia este cea care a pus bazele societății. Sigur, veți pune legitim întrebarea: dar ce facem cu cei care dau totul carității, sau cu pustnicii, sau cu… Da, și ăia sunt mânați de o formă de lăcomie. Neaderând la standardul cu care suntem obișnuiți ne pot părea chiar altruiste gesturile astea, și poate chiar sunt, dacă e să le comparăm cu ceea ce este cutumiar în omenire. Însă dorința care stă la baza deciziei de a acționa caritabil este tot din lăcomie izvorâtă: îți impui un crez, acela că trebuie să ajuți, și ești lacom în această acțiune, faci orice numai să-ți atingi scopul și să-ți obții meritele, fie și numai ale tale către tine (să crești în proprii ochi, zic).

Dar, vedeți voi, toată lăcomia asta, ”bună”, cum este ea face și multe rele. Trecând peste exprimarea idioată, trebuie să vedem clar un lucru: majoritatea deciziilor luate de oameni (în sensul de omenire, sau umanitate) sunt cu efect pe termen scurt și foarte scurt. Atât la nivel personal cât și național. Adică, nu veți vedea vreun stat că gândește pe termen lung atunci când continuă să folosească combustibil fosil. Sunt convins că Putin gândește cum să crească Rusia ”acum”, că vine amenințarea americană, iar Iohannis urmărește să rămână sus în opinia publicului român acum, nu peste 10-15 ani. Păi și ce facem? La viitor cine se gândește? Iar un răspuns simplu ar fi: grupurile. În orice formă s-ar întâlni, grupurile (de interese, organizații, inițiativele civice, etc.) urmăresc un bine colectiv. Dar problema principală a grupurilor este că sunt formate tot din oameni care au aceleași apucări lacome: totul trebuie făcut acum, pe termen scurt. Degeaba vrem noi să fie România verde dacă acum se taie copacii. Și nu, nu o zic în derâdere, dar nevoia imediată clar prinează termenului lung. Degeaba vrem noi o Românie verde dacă nu mai avem păduri. Iar genul acesta de abordare, oricât de corect și greu de evitat, are un efect distructiv pentru planurile pe termen lung, pentru că gândind la imediat suntem dispuși influențării și zdruncinării credinței care ne-a pus pe făgașul termenului lung.

Acum, pe românește: de asta nu vom ști când o să ne meargă bine, pentru că nimeni nu ia decizii reale având în cap scopul pe termen lung. Câștigul imediat e ceea ce urmăresc, iar termenul lung ajunge să fie alterat, dacă nu chiar abandonat.

 

P.S. Mulțumesc, Frank Herbert!

De ce preferăm un filmuleț speaker-ului live

Am realizat o treabă ciudată. Aparent publicul începe să prefere video-urile prezentărilor live… Am fost la Ted și au fost foarte puține video-uri. De fapt, unul singur, însă am discutat cu cineva care fusese într-o ediție anterioară și primul lucru pe care l-a menționat a fost legat de filmulețele pe care aceștia le-au pus. Nu speaker-ii, nu oameni interesanți pe care i-au cunoscut, nu temele prezentate. Filmulețele. Și ai fi zis că a fost o excepție, dar și eu m-am trezit într-o situație similară. Am fost parte dintr-un concurs de proiecte ”la birou”. Am fost singurul care a preferat să stea în totalitate în fața publicului fără să facă apel la ceva filmuleț. Eu și cu o colegă care a făcut o ”piesă de teatru”. Scopul prezentărilor a fost să folosim un mod cât mai inedit de a ne prezenta ideea. A câștigat votul publicului, evident, un coleg care a avut un filmuleț și atât. Nu a cuvântat de loc, a apăsat doar play. Și nu doar că a câștigat, chiar și eu am votat pentru el, având ocazia să ”pun ștampila” pentru mine.

Acum, unde vreau să bat este către avantajele pe care le-ar prezenta un filmuleț în cazul unei prezentări publice, față de un speech de 10-15 minute. Un filmuleț aduce culoare și rupe senzația de ”static”, în ciuda faptului că ochii tăi sunt ațintiți către același loc constant, or, un prezentator se poate plimba pe scenă, cerându-ți să-ți miști la rândul tău capul ca să-l urmărești. Ruperea acestei senzații se face prin tăierea și lipirea secvențelor, impunând atenției de scurtă durată a privitorului să-și dea ”restart” cu fiecare schimbare de cadru. Reactualizând această atenție, un filmuleț beneficiază de fix ceea după ce un prezentator tânjește. Este incredibil de dificil să prinzi atenția publicului și să o ai atribuită ție în mod nedivizat. De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne plictisim la teatru și să vorbim cu persoana de lângă noi. La balet, la un speech și așa mai departe. Des, ar trebui să fie răspunsul, altfel aveți o problemă cu atenția. Comparați asta cu momentul când începe filmul în sala de cinema când, fie și pentru trei ore, sunteți atenți 98% din timp către ecran. Și atenția asta prinsă nedivizat de către un filmuleț este ușor de reținut, pentru că, pe lângă secvențialitate, se pot șterge greșelile, se pot folosi diverse inserții care îmbunătățesc spectrul de culori și aduc nou, spre deosebire de un prezentator care e același pe toată durata prezentării; se folosește muzică și se poate aduce imput sonor din diverse surse, cu diverși actori de voce și… și așa mai departe. Unui prezentator live îi este infinit mai greu să facă asta… că nu suntem cu toții Robin Williams.

Și aș mai adăuga un aspect. Suntem, de mici (în cazul generației noastre), pregătiți să urmărim filmulețe. Suntem expuși lor sistematic, ne creează niște așteptări și ni le răsplătesc după cum ne-am obișnuit: cu muzică, cu finaluri fericite, cu elemente șocante, vizual care să susțină cuvintele narate, etc. Un simplu vorbitor nu va putea face toate astea, că doar nu e transformers. Și totuși sunt și aici cazuri fericite, iar în mod absolut aceste cazuri fericite folosesc elemente de umor. Nu veți vedea un speaker solitar neamuzant și al cărui subiect să fie aidoma, cu sala plină și atenția nedivizată. Foiala se va întâmpla mai des atunci când este cineva care să o observe decât atunci când acea persoană nu este. Și știu că nu am cum să susțin argumentul acesta, însă așa este: noi, ca parte a unui auditoriu avem o afinitate mai ridicată către foială atunci când știm că cel care vorbește ne poate vedea, decât atunci când nu ne vede nimeni. Ca simplu exemplu: când stai acasă în pat și te uiți la un film, îți vine să te foiești tot atât de des ca atunci când asculți un prieten care îți povestește ceva? Răspunsul este clar: nu! Și cred că este cumva o chestiune impregnată în creierașul nostru: să dăm feedback prin limbaj non-verbal. Nu știu, îmi e greu să o explic de unde vine, însă dacă ar fi să alegem între a da acest feedback și a nu-l da, am alege varianta a doua, iar acesta este punctul final pe care vreau să-l fac: filmulețele relaxează, vorbitorii te vor ține un pic încordat, iar lenea inerentă umană alături de dorința trupului nostru de a nu fi expus la stres, primează în situațiile astea. Și știu, pentru că și eu o trăiesc.

Și da, filmulețele/înregistrările, chiar dacă nu sunt live, chiar dacă nu sunt dedicate nouă, atâta timp cât nu sunt neapărat o formă de artă, vor fi preferate (cel puțin subconștient) de către public. Zic eu.

Limba și vulgaritățile sale

Probabil primul articol pe care îl încep prin a preciza că trebuie citit de cei mai pudici ca un articol… academic. Sau evitat pe de-a-ntregul!

Țin minte și acum cum m-a caftit taică-meu când ”m-a prins” ascultând Paraziți. Dar nu numai la asta mă limitez, pentru că, adolescent fiind, am început să înțeleg ce înseamnă muzica vulgară mult mai devreme. Știind engleza ca oricare copilaș ce-a crescut cu un Cartoon Network nedublat, când am ascultat Limb Bizkit Hot Dog, am fost șocat, cumva, că fix cel ce avea să îmi corecteze afinitățile muzicale mai târziu este cel care ne-a cumpărat CD-ul conținător al melodiei mai sus menționate, respectiv același tata. Niște versuri grotești.

Și am mai și trăit șocul BUG Mafia post ”Poveste fără sfârșit”. Când am ascultat ”După Blocuri” a fost intermediat de Atomic, deci în cea mai curățită formă posibilă. Dar până când nu mi-a pus un prieten varianta cu fetele care vând pizdă la colț și coaiele pe care se bazează totul în cartier, nu înțelegeam de ce toată lumea spunea despre ei că ”ăștia sunt ăia care cântă cu înjurături?”.

Și ce m-a frapat recent este că nu numai muzica este cea care se scaldă în ceea ce se numesc ”vulgarități”. Mulți dintre traducătorii contemporani aleg cuvinte care traduc întocmai originalul. Dacă autorul ușor mai colorat în limbaj folosește termene precum ”fuck”, fiți siguri că în traducerea în limba română veți fi citit o conjugare a verbului ”a fute”. Deci mediile prin care se propagă acești termeni sunt multiple, însă se învârtesc în jurul artelor. Pentru că mai este și filmul, unde ”Îi dăm o curvă și o țuică” nu mai este tabu de la începutul anilor 90, experiență completată, apoteotic ar zice unii, de pula de un metru a Căpitanului Burcea. Cât despre Irina Margareta Nistor care traducea ”i love you, I want to fuck you” în ”te iubesc și du-te dracului”, nu mai are sens sa precizez nimic. Și nu mă bag în pictură sau alte arte, pentru că vreau să mă limitez, finalmente, la cultura românească, deci iertați-mi referința la Limp Bizkit și trimiterile englezești, dar au avut rolul de a-mi construi imaginea de narator credibil.

Acum, îmi aduc aminte de prima poveste virală a lui Godină care folosea cuvântul ”pulă” cu mare ușurință, cuvânt pe care, în urmă cu mai bine de 35 de ani, Preda îl evita folosindu-i descrierea ”organul genital masculin”, în Cel Mai Iubit Dintre Pământeni. Dar Preda era un ipocrit, pentru ca nu-i era frică să bage diverse personaje în pizda mamii lor direct și fără descrieri anatomice. Deci iată cum moneda națională a Botswanei a ajuns să fie repetată la televizor de rivalii Badea și Banciu doar de dragul de a demonstra că unul o are mai mare decât celălalt. Audiența, evident.

Și acum veți spune că bat câmpii, că n-ați intrat să-mi citiți articolul și să ajungeți să vă gândiți la pula șpargatistului ligător de anus…. ăsta, cur… voiculescian. Să revenim la vulgaritățile noastre… Adică la lucrurile cunoscute în popor, pentru că asta înseamnă ”vulgaritate”. Că vine de la ”vulg” care înseamnă ”plebe”, ”norod”, sau neaoșul ”pulime”… dar cred că mai curând termenul de pulime e o consecință a ”nerozirii” limbii (ca să evit aliterația potențial generată de ”vulgarizare”). Și analizând (haha… anal) mai departe, concluzionez că nu termenii în sine sunt vulgari cât modul pudic de a privi evoluția limbii. Și zic pudic pentru că nu găsesc un cuvânt mai plastic pentru conservatorismul lingvistic cu orice preț. Adică, dacă zice cineva la televizor ”l-a supus la perversiuni sexuale”, clar în capul telespectatorului răsare întrebarea: ”i-o fi dat muie?” sau ”s-or fi futut în cur?”… Ceea ce e mai rău decât dacă ar fi zis-o televorbicioasa, pentru că acum mă face pe mine să o gândesc și să fiu ipocrit, pentru că dacă nu sunt singur în cameră trebuie să creez impresia că eu nu gândesc așa… Și da, am furat ideea asta de la Louis CK…

Și ce o fi mai vulgar? Un om care înjură ca la ușa cortului? Un artist care folosește cuvintele astea pentru că… altă rimă n-a găsit? Un bloggăr care tastează ”muie” și ”pulă” de dragul cititorilor, sau vulgarii de Măruță și Capatos care, deși nu folosesc termenii, prostesc pulimea până la imbecilizare diagnosticată? Adică, să ne înțelegem: limba nu se elevează, ea se vulgarizează. Și vulgarizarea se face în două moduri: prin neologizarea nevoii (prefer oricând bytes-ii octeților) și re-ștachetarea capacității, adică să cobori ștacheta lingvistică încât să mulțumești majoritatea. Pentru că n-am nimic împotrivă să folosească cineva termeni precum ”a fileta” atunci când face un file de pește, chiar dacă DEX-ul zice că verbul se folosește doar la a pune filet. Ba chiar încurajez practica prin care ”dacă m-ai înțeles, e bine”, însă țin la etică. E ca atunci când ești la nuntă și te-mbeți, dar arăți în continuare bine că e scump costumul. Adică, folosește ce cuvinte vrei tu, dar nu fute gramatica, prietene! Nu există verbul ”a vroi” și e imperativ să spui ”pe care” atunci când te referi la un complement direct, bineînțeles.

Fiecare cu nivelul său de pudicitate, pentru că nimeni nu știe mai bine decât noi unde să tragă linie, dar vă rog, nu judecați un om după cuvintele pe care le folosește ci după modul în care le pune în propoziție.

P.S.

Acum realizez că iau apărarea, fără să vreau, idioțeniei de ”suge-o Ramona”… aproape că-mi vine să nu mai postez articolul.

Cine sunt tinerii ”sorosiști” frumoși și liberi?

Cine sunt tinerii ăștia ”frumoși și liberi”? Sorsiștii ăștia demenți care nu văd interesul național? Noi suntem. Și să vă zic ce facem ”noi”:

  • Strângem rahatul câinilor noștri care, prin natura lor, își fac nevoile pe trotuar. Asta nu doar pentru că așa spune în lege, ci pentru că așa e frumos.
  • Plătim bilet în RATB, iar când nu plătim, acceptăm amenda primită fără scandal.
  • Îi înjurăm pe cei care își lasă ”x”-ul în mijlocul intersecției pe avarii ca să stea la coadă la șaorma. Noi nu facem asta, pentru că noi înțelegem rostul unei parcări.
  • Nu luăm liftul pentru invalizi de la metrou. Ăla e destinat invalizilor. La fel și cu parcările care au stilizat pe ele un om în scaun cu rotile, noi știm pentru ce sunt alea.
Mda, noi nu facem asta. Dar ne pripim să judecăm: poate oamenii chiar nu pot merge...
Mda, noi nu facem asta. Dar ne pripim să judecăm: poate oamenii chiar nu pot merge…
  • Donăm din banii noștri pentru cumințenii, spitale, cazuri sociale și chiar catedrale. Nu ne convine când administrațiile decid să doneze în numele nostru fără să ne întrebe.
  • Murim în războaiele altora, doar-doar om face pace.
  • Murim în cluburi sau la locurile de muncă ce nu sunt verificate de ISU. Pentru că ISU are o singură treabă: imaginea SMURD.
  • Murim plimbându-ne în munți, că ordinea celor care au voie să intervină este alta decât capacitatea lor de intervenție.
  • Ne siderăm că pădurile sunt curățate de copaci și de râși și urși, nu de gunoaie. Ne siderăm și mai tare când urșii sunt omorâți pentru că s-au pierdut în oraș. Și, în acest sens, facem mereu tot posibilul să semnalizăm abuzurile.
  • Nu dăm șpagă educatorilor pentru ca ai noștri copii să fie văzuți mai bine. Ne creștem corect copiii astfel încât pe meritul lor să ajungă sus.
  • Nu vorbim cu „tanti Mara” de la pașapoarte să ne bage mai în față, ci stăm liniștiți la coadă.
  • Nu dăm șpagă personalului medical din spitale ca să ne bage în seamă părinții internați, ci ne luăm noi liber de la muncă să îi spălăm când se murdăresc.
  • Ne facem afaceri mici și ne plătim taxele. Dăm bon tuturor și dacă greșim, la inspecția ANAF, suportăm consecințele.
  • Înțelegem că nedreptatea se rezolvă în instanță, și nu cu scandal în stradă. Și am început să avem încredere în sistemul juridic românesc, oricât de mult s-ar chinui ”formatorii de opinie” să-l discrediteze.
  • Ieșim în stradă când se produc nedreptăți și abuzuri uriașe, nu doar ca să-l dăm jos pe Ponta. Până la urmă, dacă Ponta era băiat de treabă și nu mergea la baschet când țara era troienită, poate nu ieșeam să-l dăm jos.
  • Mergem la biserică, la sinagogă sau la moschee. Sau la niciuna. Asta pentru că cei pe care voi îi faceți ”Sorosiști” nu sunt în mod obligatoriu atei.
  • Ne scriem noi, cu mânuța noastră, doctoratele și disertațiile. Și chiar aducem valoare cercetării în România, dar lucrările noastre n-au loc în rafturi pentru că ele contravin ”cercetărilor” dinozaurilor.
  • Paralizăm Bucureștiul pentru că plătim bani ca să alergăm la maraton. Da, noi dăm bani ca să facem un sport olimpic și primim, cu mare drag, înjurăturile șoferilor de MeLeuri care nu-și pot plimba factorul poluator în urbea noastră.
  • Dăm ultimul ban pe cărți, cumpărăm bilete la film, mergem la festivaluri de muzică și teatru și ne bucurăm când auzim Jazz live în mall-uri. Și da, ne deranjează cel care ne obligă să-i ascultăm ritmurile repetitive în tramvaie și suntem dezgustați de nimicurile promovate la radiourile și televiziunile ultra-comerciale.
  • Muncim de la 9 la 6, adesea pentru corporații străine, nu pentru că suntem fraieri, ci pentru că preferăm câștigul corect furtișagului. Preferăm venitul corect meritat câștigului pe pile. Preferăm aprecierea străinului sclavagiei impuse de angajatorul român.
  • Ridicăm de jos hârtia aruncată de altul și o aruncăm noi la cel mai apropiat coș.

Ăștia suntem. Suntem oameni care înțeleg valoarea educației și frumusețea umanității. Și deranjăm pentru că distrugem normele cutumiare de distribuire a puterii în societate nesupunându-ne lor. Astfel, nu putem fi manipulați și reîntorși în balta în care vor căpușele sistemului să ne scăldăm. Oprea și acum crede că e nevinovat pentru că el ”avea dreptul la antemergător”. Ghiță crede că dacă spune despre el că e hoț o face și pe Kovesi hoață. Iliescu e în continuare convins că panseluțele de la Universitate sunt în continuare frumoase. Blaga crede că ”mișcarea anuală a unei mașini staționate” nu are de ce să fie anchetată de DNA, ce dacă a făcut accident la 300km de unde era parcată și avea sute de mii de euro în ea? Nicușor Dan credea că un sondaj de opinie se poate substitui unui referendum.

Noi nu credem astea și de aceea nu le-am face. Noi am vrea să schimbăm România în sensul însănătoșirii ei. Și, cum ziceam, deranjăm. Prea suntem curați. Prea nu ne au ei cu nimic la mână și de aceea le e mai simplu să ne pună într-o singură oală și să ne împroaște cu ceea ce ei consideră a fi mizerii. Eu zic: da! Aruncați cu orice vreți voi în noi, pentru că vom întoarce și obrazul celălalt făcând curat după voi, că nu ne place rahatul pe care-l lăsați în viețile noastre.

Acum că știți cine suntem, vă întreb: ce preferați? Un hoț nesimțit îmbrăcat bine care ”urmărește interesul național”, sau un tânăr ”frumos și liber” educat și cu bun simț care știe care e interesul național?

O lună fără Facebook

Ați văzut probabil acum vreo lună postarea mea că nu mai intru… o lună… pe Facebook. Să vedem ce și cum se întâmplă. O să încep cu împărtășirea a ceea ce am învățat, apoi voi continua cu ce am făcut, ca să vedem cât de productivă e treaba. Și voi încheia cu ceva concluzii.
1. Viața fără Facebook există și… este ușor diferită. Acum, cu toții vă dați seama, mă refer la cei care utilizează acest mijloc de socializare în mod sistematic, că se poate și fără. Doar aveți prietenul ”acela” fără FB, fără smartphone. Dar în viața de zi-cu-zi, FB ajunge să fie util. Afli chestii noi sau importante foarte repede. Cunoști opinia oamenilor apropiați, sau care contează pentru tine, destul de ușor; știi ce s-a întâmplat în sat sau în capătul României în 5 minuțele și ești constant notificat de evenimentele care ar putea fi importante pentru tine. Fără FB astea devin deja poveri. Pierzi din bazinul general de cunoștințe de acest gen, petreci mult timp ca să le afli, dar modul de aflare este mai plăcut, sau mai tradițional: trebuie să vorbești cumva fizic cu oamenii.
2. Facebook te vrea înapoi. La modul grav. Primesc mail-uri zilnice, și zic mail-uri că e la plural, de la FB. Două notificări pe zi, numa-numa să nu părăsesc site-ul lor de socializare. Hey, pierde Zuckerberg bani și nu vrem asta…

Două notificări pe zi... Ca să facă corporația bani...
Două notificări pe zi… Ca să facă corporația bani…

3. Am prea multe aplicații conectate cu Facebook. Instagram, Goodreads, Runtastic… iar lista poate continua. Multe, spre zeci, de aplicații cu care mă conectez fără să-mi știu parola pentru că sunt conectat la FB. Și cum mă afectează asta? Păi numai dacă uit să debifez opțiunea de postare pe FB mă iau oamenii la întrebări ”păi boss, n-ai zis că nu mai intri?”. Da, am zis că nu mai intru, nu că nu mai postez. Iar comoditatea pe care mi-o oferă FB prin inter-conectivitatea aplicațiilor este un confort la care nu prea vreau să renunț.
4. Nimănui nu-i pasă. Și când zic nimănui, poate exagerez. Dar mai repede cred că exagerez cu cuvântul ”a păsa”. Zic sunt puțini oameni ”afectați” de concediu-mi din spațiul virtual. Și chiar și afectarea asta este ceva derizoriu… Poate sunt ”impresionați” de gest, dar finalmente nu le va păsa, în sensul românesc al cuvântului, că am părăsit eu Facebook-ul. Nu suntem în South Park să rămânem șocați că a părăsit cineva Twitter-ul. Și e foarte bine că nimănui nu-i pasă, că până la urmă, pentru mine am făcut experimentul acesta, și nu pentru lista mea de prieteni.
5. Am avut 73 de notificări, 3 cereri de prietenie și 15 conversații ratate într-o lună. Nu e mult, e drept, dar nici nu știu după cât timp mi le șterge în mod oficial Facebook-ul. Cert este că dacă cineva își propune asemenea experiment, să își dezactiveze notificările feisbucciene de pe telefon. Eu am lăsat mess-ul activ pentru momente de urgență. Prost am făcut, dându-mi seama că dacă e urgență, dădea omul de mine.

Dovada la notificări...
Dovada la notificări…

6. Nevoia de rețele de socializare persistă. Și da, s-a activat și la mine. Am stat mai mult pe Twitter, pe Instagram și pe Goodreads. Dar am fost mai productiv în multe sensuri, scriind două review-uri pe IMDB, câteva postări pe WordPress și citit ceva cărți (3, mă pregătesc să o termin pe a 4a) pe Goodreads. Am alergat 10 km la relay-ul de la maraton, în condițiile în care eu nu alergasem mai mult de 4 km legați în viața mea până miercuri 5 octombrie. Am fost la o nuntă, un party mare cu firma, am cules via, am văzut ambele dezbateri prezidențiale americane (despre una am scris aici)… Una peste alta, multe. Dar nu FB a fost cel care-mi tăia productivitatea, ci eu mie însumi. Am aruncat vina pe acest site de socializare pentru că e mai simplu așa decât să recunosc că mă complăceam.

4 medalii... nu engolpioane!
4 medalii… nu engolpioane!

Ca o concluzie: da, viața fără Facebook este mai productivă, dacă asta e ce urmărești. Dacă ai un mare proiect la care trebuie să lucrezi, recomand cu mare căldură renunțarea la FB. Dar dacă el este o sursă bună de informare și organizare a timpului, atunci e mult mai simplu să spun că nu are sens renunțarea la ”site-ul” de socializare.

Trump vs Clinton – a Romanian perspective

So I watched the first debate between the two presidential candidates. This is an exercise I would suggest everyone who’s into having a correct information on the matter should do. Having an opinion on who’s better than the other without seeing them speaking next to each other on the same matters is surely incomplete, not to say wrong.

Now, to set my background: yes, I am a Romanian, and yes, I have no voting rights in the US. I’ve actually never been to the US. But this election matters to me, and to most of the world, not just to USA’s allies (yes, Romania is part of NATO, hence, an ally of the US). How does it matter? Well on several levels:

  1. Economically – The future president of the US can do one of two things, based on their debate. Namely, one: continue the current road the US have embarked on, generate global partnerships and enhance inter-country and inter-organization trading; or two: ask for all those in debt to the US to pay hugely and immediately with disregard to current treaties and inter-country documents signed – which will eventually result in a backlash, as the debt goes both ways: the US is in debt to the countries which own debts to them as well (it all depends on the type of debt, basically). Everyone is acquainted with the term “predictability”. No one wants someone that’ll act as if they own our asses over-night.
  2. Geo-politically – Now here’s almost no debate. Hilary (number one in the economical example) has, surely, the upper hand. Trump is saying that her experience is “bad experience”. I would beg to differ. What she managed to do with Iran – forcing them to respect all international treaties on Nuclear Proliferation is worthy of awards (not Nobel, of course). Trump’s understanding of this is: Hilary created this situation. He has no knowledge on how geo-politics works, how to get plenty of countries to act the same way with respect to a particular one in order to postpone if not entirely annihilate a potential threat. Trump feels that one meeting with Putin and Pena Nieto is enough. You are the president of the world’s most powerful country and the chief of the strongest army in the world. You cannot sell that, and Trump acts as if he’s willing to sell the US army to whomever pays… His argument: “we cannot be the police of the world”. He’s right, the US isn’t “the world police”, all democracies are.
  3. Which brings me to the third topic: NATO – yes, NATO is part of the geo-politics discussion, but for us it is more important than that. Most of Europe is in NATO, and the eastern Europe countries (mostly) constantly feel threatened by Russia and certain middle eastern organizations (not only ISIS, that’s not the only active terrorist organization). NATO is our shield. We’re offering so much to them, like just a couple of days ago, four military Romanian troops were attacked and injured in Afghanistan. So we do pay our dues, both financially, militarily and, on sad occasion, with our lives. Trump feels that we should pay more. And I do agree, we should, as long as we get the leverage that once paid or increased participation, we will get what’s bargained for. Trump has a history in not respecting this, and he even said it during the debate: we have allies, but they should pay for being our allies (not the actual quote). Newsflash, Trump: this goes both ways – we’re your ally, you’re ours. We don’t ally with Russia, and neither does the rest of Europe, to invade the US, because we’re respecting each other. If you won’t do that, well then…
  4. Socially – I’ve gotten a bit hyped on point 3. Let me get to point 4. He’s saying that stop-and-frisk is (was) working. And he’ll advocate for it. So, let’s picture this, one colored-person runs on the street. The police stop-and-frisk him… for about 30 minutes. He keeps telling them that he’s a doctor, but the police won’t believe him, ‘cause he’s colored. He had an emergency at the hospital, and because of his delay, his patient died. Stop-and-frisk is too discretionary, but that’s what he sees as a solution: the hell with your civil rights! And how does that affect me, as a Romanian? Well there are plenty of Romanian immigrants to the US. If they suddenly become blacklisted because they weren’t born in the US, what would you expect our tiny government can do to make sure that their rights are respected cross-borders? USA can always invade us, but us them… well, that’s a sci-fi story for the ages. Where does Hillary stand here? Well, she seems like a normal human being, not a raging-hater.
  5. This is personal. This is not a Romanian speaking, but rather a rational human being (which so happens to be a citizen of the said country). Both candidates are liars, that’s already proven. One is a person that lies about her e-mails, the other lies about his bankruptcy. One lies about a story where “she was being shot at”, and the other lies about his debts and revenue. One lies about her private life, the other lies about mostly everything he’s ever said. When Trump’s confronted by his own words, he gets upset and he bullies everyone, especially the accuser. During the debate he bullied Lester three times with the vicious “wait!”. He childishly interrupted Clinton over 50 times (as opposed to less than 20 the other way around). He yells into the microphone “wrooong!” while the other is speaking. Who would vote for a buffoon to be their president? No other country leader with dignity will support Trump’s policies. And however “self-financed” his campaign is, I would ask some things: who does he do business with? What’s his interest? Who does he owe money to? How many law-suits does he still have? For Hilary, it’s fairly clear: look at who’s donating. Changing the paradigm might be a good thing, but in this case, it surely isn’t.

P.S. I wanted not to be biased, but Donald’s never-finishing sentences and lack of rhetoric and logic can cloud a man’s thinking.

Cum se prostește românul

Sumar:

  • Oprea cere să fie scăpat. E scăpat, apoi zice că mai bine nu era scăpat.
  • Tăriceanu sare peste cozi și efectele? Mustrare scrisă pentru doi angajați de la carnete.
  • Blaga i-a dat mașina ”unui prieten” să o miște, din când în când. Acesta a mișcat-o până la Brașov unde a făcut accident. De ce e DNA-ul pe fir? Pentru că erau 700.000 de euro în mașină.
  • Ponta e anchetat de DNA pentru că Tony Blair. Nu, amicilor, Ponta e anchetat de DNA pentru că 200.000 de euro ilegali în finanțarea campaniei.
  • Justiția nu e independentă. Pentru că probele de la dosar sunt luate ilegal și… Și ce? În cazul Olguței Vasilescu au fost scoase din dosar cele obținute nelegal? Da, dar pe Băsescu nu-l ia! Ce? A luat-o pe fie-sa, pe Andronic și pe Udrea iar? Nu contează, pe el de ce nu-l ia! Să-l ieie, domne, și pe el, că e hoț! A furat pensiile!
  • Olivia Steer e ascultată de români și le mor copii. Dar tot ea are dreptate.

Cu alte cuvinte, pe majoritatea subiectelor, mass-media a ajuns pe planul secund în prostirea populației. Purtătorii de stindard sunt clar cei care manipulează. Îi credem, pentru că au exercițiul credibilității de ani de zile pus în practică. Ni se par nu neapărat cinstiți, dar lasă, că la cât au furat, au și făcut ceva bun! Și când ”ne pune mâna-n cap” cineva, probabil Soroș, evident nu e bine! Că ce ne trebuie nouă tehnocrați care să reducă birocrația, să crească investițiile și să aducă oameni mai competenți decât anteriorii la conducere?! Ce ne trebuie nouă consultare publică la fiecare inițiativă legislativă?! Ce-i asta, democrație?!

N-o să ne vină mintea la cap în stilul ăsta. Luați o pauză de la prostii. Gândiți-vă ce este important pentru voi, să obțineți permisul, sau să vă băgați în față ca să-l obțineți? Stând la coadă pierdeți vremea (citeșete o carte!). Dar băgându-vă în față se pune folos necuvenit? Atâta vreme cât pe noi ne interesează mai mult modul în care obținem un lucru și nu doar să-l obținem, vom face din mijloace un scop, iar mijloacele acestea sunt adesea nelegale. Băgând mijloacele nelegale în cultura noastră sub sloganul ”stai că o știu eu pe tanti de la pașapoarte, o sun să te bage în față”, nu ne ajutăm. Nu ne vom face bine astfel. Spunem că aparent dăm o mână de ajutor, dar, fix ca cel care copiază la bac, ne furăm singuri căciula.

Așa și cu ăștia. Olivia Steer zice un lucru foarte bun: informați-vă din toate sursele. Dar informați-vă și despre surse (asta nu mai zice). Cum poți crede pe cineva care nu are studii în medicină? Cum poți crede inculpatul când spune ceva asupra vinovăției. El e nevinovat până la sentință, dar e interesul lui să apară nevinovat în permanență. Abia aștept să-l văd pe cel care-și recunoaște furtul și dă banii înapoi din proprie inițiativă. Până atunci, România nu se va face bine.