Paul Ispas – IsPaul.ro – Pagina 15

8 Tipuri de știri prin care te manipulează mass-media. Și tu o lași.

Voi încerca să las tabloidul de-o parte, pentru că mi se pare atât de grețos încât simplul fapt că mă gândesc la el îmi generează o stare scârbă totală

Idei scandaloase despre ceva ce s-a întâmplat altfel

Luăm cazul Vianu cu profesorul care l-ar fi pus pe copil să stea în genunchi. Dăm un titlu scandalos din categoria ”un profesor și-a umilit elevii”. Citim că un profesor și-a umilit un elev. Aflăm peste câteva zile că, de fapt, colegii elevului l-au umilit pe acesta, profesorul chiar încercând să rezolve neînțelegerea. Alt titlu scandalos ar fi: ”Se închide. Anunțul făcut de BCR”. Dai click și afli că s-ar putea închide programul ”Prima Casă”. De la ”se închide” la ”s-ar putea” este cale lungă.

Imagini fotoșopate sau scoase din context.

Cel mai la-ndemână exemplu este cel cu soarele proiectat în Beijing pentru că este prea multă poluare. Fals, poza aceea era o reclamă pe un ditamai panou stradal cu leduri. Dar preluăm știri pentru că le-am citit undeva și le vindem drept bun. Altul al fi cel cu Piramidele din Egipt înzăpezite – altă prosteală. Apare anual poza aceea cu titlul ”n-a mai nins in Egipt de pe vremea lui Cuza”, an de an. Acela este un fotoșop clasic, luați de gugăliți.

Mmmm… da… știre!

Știri alarmiste de prost gust

A murit un nene de gripă porcină în București. Stimați români, înnebuniți, vă rog! Nu. Nu se poate să fii atât de alarmist. Citești știrea și afli că omul suferea de câteva alte afecțiuni serioase netratate la timp. Practic, gripa porcină n-a fost decât bomboana de pe coliva unui om care locuia, cel mai probabil, în condiții total insalubre. Dar haideți să purtăm cu toții măști la metrou, ca să nu ne îmbolnăvim.

Băsescu (sau ceva forță ocultă) vrea să scoată istoria din școli.

Citești titlu, asculți știrea, vezi că e pe Antena 3, îți prezintă că o comisie de specialiști lucrează la schimbarea metodologiei și planului cadru pentru diverse materii, printre care și istoria, și fac legătura dintre unul dintre membri și Traian Băsescu, și gata, s-a livrat tot. Mai mult, ca să dai autenticitate știrii, iei doi-trei profesori de istorie (sigur, nu Boia sau Djuvara), pe cât posibil exponenți ai daco-filiei și originilor pure ale României, și-i pui cap-în-cap cu normalul. Evident că iese scântei.

George Soros.

Nu. Gerge Soros n-a nimic. Nu e nici o conspirație împotriva românismului, nimănui nu-i pasă de noi atâta vreme cât suntem pe drumul cel bun. Avem dispute economice cu diverși, asta da, dar bătrânului ăluia puțin îi pasă de cine e premier și ce activitate are societatea civilă în România. Are miliardele lui la care să se gândească.

Vrem spitale nu catedrale.

Și eu vreau spitale nu stadioane. Sau spitale nu autostrăzi surpate. Sau spitale nu delapidări nerecuperate. Sau spitale nu Therme rasiste. Sau spitale nu pensii speciale. Sau spitale nu campanii electorale. Sunt atâtea moduri în care poți compara merele cu pere… mai am: vrem spitale nu mcdonaldsuri. Vrem spitale nu megaimageuri. Vrem spitale nu cafenele pe Dorobanți. La capitolul comparații suntem zei, la capitolul înțelegerea comparațiilor, nu chiar.

Presa străină a zis că… despre România.

Nu, n-a zis presa străină. A zis un român care scrie pentru ”blogurile adevărul” ale site-ului Blid/BBC/CNN/France Press… etc. Dacă nu, atunci a zis agenția aceea de știri preluând știrea din presa națională. Nu mai sunt bani să se trimită corespondenți peste tot în lume, actualmente știrile externe sunt făcute preluând informațiile de pe site-urile agențiilor locale (naționale) de știri. Punct.

Cutare ministru interzice cutare lucru care n-ar trebui interzis.

Pe modelul Elisabeta Lipă a interzis intonarea imnului. Nu, nu a interzis nimic, a trimis o circulară către prefecți prin care îi roagă să vegheze respectarea hotărârii de guvern dată pe vremea lui Năstase. Dar mesajul acesta ajunge în presă din partea unui angajat al unui prefect care e susținut de un partid din opoziție și boom: ai setat agenda mediei conform intereselor de partid.

Și sigur mai sunt. Semnalizați-le voi pe restul, că eu am obosit.

Șoc, am descoperit cea mai eficientă metodă de a scăpa de controlori! Rămâi prost!

Fă click aici ca să afli cea mai eficientă metodă de a scăpa de controlori. Nici nu o să-ți vină să crezi așa ceva! Nimeni nu și-ar fi imaginat.

Sunteți gata?

Cumpără-ți, bă, bilet!

În altă ordine de idei, a tot circulat videoclipul cu un cetățean agresat de controlori. Cinci proști putem remarca acolo. Trei controlori care-și depășesc vădit atribuțiile, un prost care nu și-a luat bilet și, bineînțeles, pe cel care crede că rezolvă problema filmând toată scena.

Voi începe cu primii, și cei mai amplii, că la părerologie legată de administrație știți că sunt bun. Este aproape unanim acceptat că RATB-ul este cea mai ineficientă regie de transport din România. A, nu știați? Păi luați exemplu de la Brașov unde s-a instalat sistem electronic de monitorizare a autobuzelor. Ca la metrou, știi când vin. Oamenii acolo se plâng că a întârziat autobuzul un minut-două. Sau că într-o anume stație nu funcționează chestia aia… Eh, probleme, ce să-i faci. La Bucu, în schimb, problemele sunt de altă natură. Ai case de bilete o dată la cinci stații, autobuze supraaglomerate care circulă 3 la 5 minute, apoi aștepți 30 până la următorul, șoferi care transportă cartofi și benzi exclusive, fie chiar și de tramvai, nerespectate de către șoferii din trafic. Un sistem electronic de validare a călătoriei care funcționează mai discreționar decât modul lui Henry al optulea când își face propria religie. Cât despre personal nu mai zic. Șoferi recalcitranți și vulgari care fumează ca turcii, casierițe care nu-ți dau bon fiscal și controlori… nici nu mai zic. Controlori care verifică numai 3 oameni din autobuz, circulă doar în liniile ”curate”, n-au organizarea necesară să se ducă prin notoriile curse de blatiști în zone mai puțin sigure ale urbei noastre, lucruri cărora li se adaugă atitudinea de superioritate cu care tratează, până la urmă, clienții. Fă-ți treaba cum trebuie și vei fi tratat ca atare, stimate domn controlor. Ca să nu mai zic că nu sunt panouri informative cu regulile de călătorie nicăieri. De unde să știu eu, turist, că trebuie să-mi iau bilet de la casă? De unde să știu care e amenda? De unde să aflu eu cum arată o stație de autobuz? Cum pot eu să-mi dau seama care-i ruta troleibuzului în care m-am urcat? Sunt om, deduc, întreb, mă comport civilizat. Mai civilizat decât serviciul oferit, aparent. Practic, dacă ești controlor și îți însușești atribuții de polițist, ți-ai ratat vocația. Pui mâna pe om doar când… ăm… nu pui. Chemi poliția, sau controlezi cu un reprezentant al miliției locale lângă tine.

Apoi cât de civilizat este un om care nu-și asumă greșeala? Adică nu-mi iau bilet, mă urc în autobuz conștient că nu am bilet și fac scandal când mă prinde cu mâța în sac. Dar d-ăla violentul. Păi dacă erau polițiști în locul controlorului, îți puneau cătușa și te duceau la secție. Ultraj direct. Păi băi, civilizatule cu drepturi, tu știi că ai și obligații? Cum toți proștii din autobuz și-au plătit călătoria, tu de ce faci scandal că nu vrei să plătești? Din varii motive, dar toate se rezumă la ”n-ai”. N-ai bani, timp, cunoștințe de cum merg lucrurile in RATB, bun simț, creier. E simplu să faci scandal când ești prins, dar mai simplu ar fi să fii un bun cetățean și să plătești pentru serviciul oferit, fie el și așa de rahat cum, până la urmă, este. Nu-ți place serviciul, nu-l mai folosi. Libertatea de a alege: taxi, metrou, mașina, biclă, role, patine, skateboard, porumbel călător, balon cu aer… sunt atâtea variante inovative, neconvenționale și/sau hipsterești.

Și mai rămâne cameramanul de serviciu, care-și face folosit aparatul cu orice ocazie. Adesea am impresia ca e același om care filmează toate astea. Filmează mereu vertical, nu zice cine e și comentează ”uaisă”… sau ”i-ați prins piciorul, domnu’”. Și în timp ce filmează, se vede cu ochiul liber cum e rezolvată situația, mult mai eficient decât dacă s-ar fi dus să o amelioreze el, să încerce să aplaneze conflictul acționând ca un bun cetățean, atât în calitate de martor, cât și de om cu conștiință. Dar e bine că filmează totuși pentru că măcar face ceva și-i conștientizează pe consumatorii de Facebook de chestiile astea, pe modelul: vedeți ce se întâmplă dacă nu vă luați bilet? Faceți scandal și ajungeți virali. Ca viroza. La fel de nocivi pentru societate, zic.

Ca să concluzionăm, nu poți fi un om de rahat, să gonești cu 110 în localitate și apoi să faci scandal poliției că de ce nu ai autostradă la Pogoanele. E drept, avem un sistem de rahat în care abuzul definește cam tot, inclusiv comportamentul cetățeanului care preferă să fie măgar decât om cu coloană vertebrală. Corupția ucide, dar noi continuăm să dăm șpagă. și când nu avem bani de șpagă, țipăm că ne-a prins fără bilet. Cât despre controlori, îi rog doar să-și imagineze că băiatul acela ar fi fiul lor… călărit de trei… sa le zic… needucați.

P.S. Am aflat că cei trei crai au fost dați afară. Meritau! Aș vrea să aflu și dacă blatistul și-a plătit amenda.

Cronica cronicii: The Revenant

Lu’ Cetepe nu i-a plăcut filmul ăsta. A zis el multe chestii și a punctat, din păcate, numai scăpările filmului. A menționat totuși rolul demențial făcut de Tom Hardy, care a reușit sa îi fure, din nou, filmul lui Di Caprio. Dar Cetepeul e prea critic pentru ora asta, așa ca eu am să vă spun părerile personale legate de film.

În primul rând, vizual vorbind, filmul este hipnotizant. Felul in care Inarritu arată forța naturii îți creează impresia că aceasta este izvorâtă din frumusețea ei și, cumva, lucrează alături de personajul principal. Practic, ăsta nu este un film de om împotriva naturii, ci un film de om alături de Dumnezeu. Sau în căutarea lui. La un moment dat, Fitzgerald povestește cine a fost Dumnezeu pentru tatăl său. În același mod, Dumnezeul lui Glass este înfățișat în Biserica Naturii – o metaforă incredibilă pentru răzbunare. Antiteza este, deci, superb creată – un om fără nimic sfânt și altul al cărui lucru sfânt s-a mutat din al său fiu în însăși răzbunarea pe care voia să o ducă până la capăt. Astfel, rugăciunea lui s-a transformat în mâzgălirea numelui lui Fitzgerald pe unde apuca, similar Ariei Stark în Game of Thrones.

Pe urmă, mai apare un mesaj superb pentru cei care reușesc să-l priceapă. Amerindienii din film sunt redați ca fiind foarte violenți. În fapt, ei sunt în căutarea unei fete, deci conduși tot de răzbunare. Dar cum noi putem accepta răzbunarea lui Glass cred că putem accepta forma violentă de a acționa a Pawnee, până la urmă. Și asta aduce un suflu nou și plăcut cinematografiei hollywoodiene, care până acum era pusă doar să arate lucrurile rele făcute de albi indienilor, gen Avatar, însă acum vedem evenimentele mult mai aproape de realitate, într-o formă care reușește să ne facă să empatizăm cu justiția pe care, poate, o merită.

IsPaule, n-ai ințeles nimic din film. E vorba doar despre felu-n care se vindecă DiCaprio și-și trage Oscar.

Și să vorbim și de aspecte de detalii. Cristian Tudor Popescu remarcă, insistent, că un cal ar fi pus frână, văzând că vine prăpastia. Eu îi dau dreptate lui CTP și adaug: un cal care a primit o săgeată în pulpă are un rush de adrenalină, deci accelerează alergarea. Apoi, un cal care aleargă ”ca ars”, nu mai judecă foarte bine, și deși poate remarca prăpastia, pentru evitarea căreia cu siguranță ar fi frânat la timp, întâmpină problema zăpezii și a eventualei gheți a cărei proprietate este frecarea zero cu metalul (material folosit la construcția potcoavelor). Nu că vreau să-i iau apărarea lui Inarritu, dar dacă căutăm greșeli în film, putem găsi altele, de exemplu, cele mai realiste ”teepees” pe care le-am văzut până acum, sau felul bătrân de a arăta a lemnului folosit la construcția diverselor clădiri făcute, parcă, mult prea realist de asimetrice și având ca scop utilitatea și nu esteticul. Dar, să fim serioși, pe mine a reușit să mă scoată din minți faptul că, indiferent la câtă căldură se expunea Hugh Glass, el mereu avea promoroacă în barbă. Iar modul lui ”rapid” de a se vindeca pare suspect, însă urmărind trecerea vremii și întețirea iernii, aș tinde să cred că a trecut cel puțin o lună de acțiune. Însă da, proprietățile wolverinice sunt vizibile aici.

Și mai puncta Cetepeul divergența fenomenală de la realitate. Sunt curios dacă a punctat-o și la Inglorious Basterds. Din nou, glumesc. Sunt convins că e suficient de inteligent încât să nu se supere pe film că este doar o reiterare a unei povești diferite pe care văd că o cunoaște foarte bine.

Cât despre actorie și alte merite, păi anu’ acesta cred, cu tărie, că Di Caprio îl va lua. În sfârșit îl merită cu adevărat, și poate se spală nedreptatea din Django, unde n-a fost nici măcar nominalizat. Apoi Hardy a fost măreț, din nou, însă nu știu dacă-l va primi pe auritul acela mic. Și nu pot să nu remarc că a jucat în două filme nominalizate la… cel mai bun film al anului. Regia Wow, cum era de așteptat, dar nu cred că pariez pe Inarritu, deși a reușit să ne țină în scaun la vreo 2-3 scene filmate cum numai el știe. Iar cinematografia, montajul, costumele și machiajul, toate au fost la înălțimea așteptată.

Una peste alta, își merită titlul de cel mai bun film al anului. Și sigur va lansa un trend (va contribui la creșterea lui, mai exact): cadre lungi, frumoase vizual și schimbarea secvențelor prin urcarea camerei către cer, toate susținute de o muzica minimală.

Finalmente, repet: merită ”cel mai bun film al anului”.

Un Tată.

Un tată trecut de 30 de ani vine seara destul de târziu acasă, după o zi lungă de la serviciu unde al său șef nu i-a făcut decât aluzii la cât de ineficient este. În repetate rânduri se întâmplă asta, însă și șeful și tatăl știu că au nevoie unul de altul, dar când depinzi de superior pentru mâncarea copilului tău, îl lași să-și verse frustrările pe tine. Așa și tatăl, preferă să înghită niște vorbe nemeritate decât să-și vadă chiria neplătită.

Se termină ziua de 12 ore de muncă, și cu toate că nici ultimele 2 luni n-au adus plată în plus pentru orele suplimentare, acesta se urcă resemnat, poate chiar bucuros, că poate merge acasă unde să mănânce din iahnia soției și să bage multă ceapă roșie care să-ntărească gustul fasolei. Se urcă în mașina la mâna a doua cumpărată acum 5 luni cu banii jos. Poate singurul moft pe care și l-a făcut în ultima perioadă, chiar dacă vechi, dar măcar brăduțul Wunder Baum este nou. Când ajunge în fața blocului, locul său de parcare este iarăși ocupat de tânărul acela cu bani care vine la vecina de la patru. Noroc că s-a mai întâmplat și avea numărul de telefon în geam. Așadar, tatăl pune mâna pe telefon și-l sună pe respectiv care, cu un aer ușor arogant, dar prietenesc, coboară să-și mute Audiul pe care îl are de nou. Se întâlnesc, apoi, în scara blocului, dau mâna și-și urează pofta buna sau distracție plăcută.

Deschizând ușa casei îl lovește căldura cu care este deja familiar. Bucătăria este mai caldă și are un miros stătut de fasole făcută la ceaunul pe care îl are primit cadou de la mama lui. Se așază la masă, soarbe două pahare de țuică și este aproape fără chef în discuția cu soția lui. Pornește televizorul de pe frigider și caută repede postul preferat de știri. Termină de mâncat, mai ia un pahar de țuică și întreabă de băiatul lui. Soția îl îndeamnă să meargă la el în cameră să-l salute de noapte bună. Se ridică de la masă sătul și greoi și se îndreaptă spre dormitorul lui, nu înainte de a-i reproșa soției că cel mic nu-i vine niciodată în întâmpinare.

În drum spre dormitor se oprește la toaletă unde remarcă o ușoară mizerie rămasă pe closet. Dezgustat iese grăbit din baie, fără să fi făcut ce-și propusese, și-și întreabă soția cine a fost ultimul la baie. Soția îi răspunde că cel mic, în urmă cu 30 de minute. Atunci tatăl se întoarce nervos către dormitor unde deschide ușa destul de brusc. Băiatul de șapte ani încremenește, simțind parcă ce ar urma. Tatăl, având cureaua deja desfăcută, o trage dintre găici dintr-o smucitură și-și apucă copilul de o mână. Băiatul, speriat, ar fi vrut să plângă, dar știa că nu rezolvă nimic. În plus, nici nu înțelegea de ce, dar asta nu era o noutate. Își aduce aminte de episodul în care fusese pălmuit pentru că se împiedicase pe stradă și strigase ”băgami-aș”, sau de momentul în care i-a promis că-i cumpără noul set Lego Star Wars, acum un an… Toate amintirile îi veneau în ritmul loviturilor de curea, dar știa că doar prima și ultima sunt cele mai dureroase. Prima pentru că nu te aștepți și nu știi cât de tare dă. Ultima… pentru că durerea aceea ține până a doua zi. Dar nu durerea durea.

După ce a terminat, tatăl și-a pus cureaua grăbit, răsuflând a ceapă și țuică, dar nu atât de rău pe cât în alte dăți. S-a uitat la copilul lui care-i privea șosetele cu ochii în lacrimi și cu mâinile frecându-și dosul deja învinețit și i-a spus, cu o voce destul de calmă, că de acum înainte să spele wc-ul după ce-l folosește. A plecat din dormitor fără să trântească ușa.

Asta e părerea mea despre ce s-a întâmplat în Norvegia. Iar tatăl este atât domnul Bodnariu cât și statul Norvegian. Unul își bate copiii în loc să-i iubească, iar altul destramă familii în loc să le întărească.

Karma e Româncă.

S-a făcut și anul nou. Efectul #Colectiv, după cum spunea și Claudiu Teoharie, s-a trecut. Și zic la reflexiv, pentru că e ”de la sine”. Dar de ce am băgat #Colectiv-ul atât de repede în discuție? Păi despre el este vorba. E a doua oară și sper ultima când voi scrie despre asta. La fel de sincer și direct.

Karma e româncă, zic în titlu, pentru că așa este, și încep cu latura personală. Acum vreo 2 luni mergeam la Gyros-ul din Pipera împreună cu un coleg, să ne delectăm papilele cu mult-prea-româneasca shaormă grecească cu țațichi. În drumul nostru bătătorind trotuarul, am remarcat două tramvaie oprite într-o zonă în care ar merge, în mod normal. Ce să fie, ce să fie? Zic sigur a parcat cineva pe linia de tramvai. Era un Opel Corsa albăstrui, flancat de vreo 30 de trecători curioși, mai mult sau mai puțin impresionați de nesimțirea șoferului care și-a lăsat bolidul în voia căii ferate. Constat că Primăria nu-și făcuse treaba cum trebe și, dintr-o coincidență, fix paralel cu mașina, pe trotuar, nu erau stâlpii ”anti parcare”. Strig către toți vlăjganii din jurul mașinii să punem mâna s-o mutăm. Îmi răspunde consternat un Vatman că-mi trebuie vreo 20 de oameni pentru asta. Îi răspund, rotindu-mă, că număr în proximitate vreo 30. Deci ne punem pe treabă și tragem de mașină. Prima strategie n-a mers, aceea de a o ridica, așa ca am optat să o întoarcem și să o împingem cu toții, chiar daca are frâna de mână trasă și este băgată în viteză. Am rezolvat-o, nu înainte de a striga către un vlăjgan la fel de înalt ca mine care scosese telefonul să ne filmeze:

”Bravo Boss, ne-ai ajutat de ne-ai rupt cu filmarea. Ia uite, s-a mutat singură mașina. Super!”

Stânjenit, tânărul împărțitor de pliante, și-a vârât smartphone-ul îndărăpt în buzunar.

Apoi, voios, m-am așezat la terasă, peste drum, unde mi-am îngurgitat prânzul, privind continuu către mașina care acum încurca doar pietonii, nu și tramvaiele, așteptând protagonistul să-și ridice mașina. După vreo patruj de minute apar două fete în preajma mașinii. Mă duc la ele și le întreb de ce. Șoferița, tremurând toată, îmi explică faptul că nu cunoaște zona și că, văzând taxiurile pe linia de tramvai, a dedus că poate și ea. I-am explicat că nu e bine și că i-am mutat mașina. Eu și ceva armată. A înțeles, și-a mutat-o de pe trecere și ne-am văzut de viață. După 3 zile, durere de spate cum n-am avut. Doctor, RMN, hernie.

Cam așa funcționează Karma aceea pe care o preamărim noi, face ca românca (pentru că e la genul feminin Karma, nu?): ”Ce vrei tu, IsPaule? Civism? Ia de-aici hernie!”.

Bine, nu e grav, nu trebuie să mă operez sau ceva, durerile sunt suportabile, numai că trebuie să am grijă la toate prostiile de acum. Deci sunt bine, mulțumesc de întrebare.

Dar cum pot fundamenta eu ideea că Karma e Româncă pe o experiență proprie și unică? Și ce treabă are asta cu #Colectiv? Aveți răbdare, stimabililor.

Zic, ieșirăți în stradă și vrurăți tehnocrație. V-au dat: impozite celor fără venit, nexam buget pentru tineret, cucu salarii minime, ciu-ciu proiecte de infrastructură, zero răspundere politică, legea electorală are praf pe ea, vi s-a dorit să munciți pe doi lei și în rest vi s-a oferit multă tăcere. Și vorbesc către cei care au vrut tehnocrație, în rândul cărora nu mă prea înscriu.

Ați zis că nu mai ieșiți în club, vi s-a închis Princess-ul în miez de an nou, cu mai toate biletele vândute. Centrul vechi are aceleași berării cu mese din lemn în subsoluri pentru fumători, cu o singură ieșire, și aceea îngustă. Cluburile sunt la fel de pline, iar librăriile la fel de goale. Citesc despre ce înseamnă să scoți/traduci o carte în România și înțeleg că nu se vinde nimic, pentru că, nu-i așa, de ce să-mi cumpăr cartea, când pot să downloadez filmul. Ați donat o căruță de bani pentru Colectiv cui? Antenei 3, desigur, care au decis să dispună de banii aceia într-un mod super discreționar. Lor le crește ratingul, implicit veniturile și, de ce nu, să mai ia și niște bani de la telespectatorii lor proști. Cine face scandal despre asta? Mai nimeni.

Vă dă Karma numai fapte bune. Plângeam acum câteva luni pentru că nu puteam fi alături de oamenii din țară, de cei care suferă. Apoi am înțeles că de vină pentru tot ce se întâmplă este Biserica. Cel puțin așa a fost împachetată. Prea puțini au zis să facă ei ceva, să se schimbe ei, de la sine putere. Nici eu nu am reușit, pentru că este al naibii de reconfortant să cobor cu liftul 2 etaje, decât să-mi pun în funcțiune picioarele. E mult mai simplu să arăt cu degetul un om îmbrăcat în alb, decât pe boul din oglindă. Cum am înțeles să mă schimb după #Colectiv? Să pun afiș pe ușă că nu primesc preotul. Eu l-am primit, a intrat, reticent, n-a dat nici un moment să facă un pas înspre casă până când nu i-am dat confirmarea expresă că poate intra. Mi-a strâns mâna și mi-a urat ”la mulți ani”, fără să ceară sau măcar să lase de înțeles că vrea vreun ban. Omul și-a făcut datoria exact așa cum trebuie să ne-o facem și noi. Să înjur un preot pentru că nu sunt de acord cu șeful lui este ca și cum aș înjura un polițist pentru că nu-mi place de Oprea. Bine, de Tobă, acum. Tehnocrație.

Hai că am deviat de la subiect. Revenind. Societatea în sine începe să nu mai dorească fapte bune, să nu mai fie unită (și nu, nu o zic în sensul ”Băsescu a divizat țara”). De fapt, n-a fost nici o dată. Mă duc în Brașov, sunt catalogat drept Bucureștean, că Brașovu face, Brașovu drege. Vorbesc de fotbal, când zic că țin cu Dinamo, sunt automat înjurat de 35% dintre suporterii României. Zic că sunt bărbat, mă duc la cumpărături și remarc că toate spațiile dedicate băieților din magazine sunt super mici raportat la cele pentru femei. Zic că sunt femeie și trebuie să port stigmatul sexual toată viața – sexul slab. Zic că sunt creștin, sunt acuzat că nu sunt cu capul pe umeri. Spun că sunt musulman și-s automat terorist. Sunt un sfert ungur și, oficial, dacă-mi cere cineva pâine n-am să-i dau. Iar toata ”spargerea” asta a societății nu poate fi lipită decât prin două lucruri: intoleranță la corupție și incompetență, și toleranță la diferit (nu invers, cum se făcea până acum), și totul se face prin empatie. M-au certat diverși, printre care și doamna, că de ce nu am sunat la poliție. Dacă-i aduceam aminte de momentul în care ne-a fost ridicată mașina în Sibiu, îmi zicea că aia e altceva. Nu, nu este. Cum mie nu mi-a plăcut să-mi fie ridicată mașina (abuziv), așa nu cred că-i plăcea nici tinerei fete să. Ba mai mult, cred că a învățat la fel de mult din asta, la un cost redus (pentru ea). Dar Karma e Româncă, și pentru că n-am vrut să sun la 112, mi-a dat hernie. Cum n-ați vrut anticipate (așa cum ar trebui când pică un guvern), ne-a dat tehnocrație. Cum ne uităm la Antena 3, am rămas fără bani și nici n-am ajutat pe nimeni. Cum vrem să facem un lucru bun, fără să ne punem capul și gândirea colectivă la contribuție, nu va ieși ceva sustenabil, reprezentativ și de care să fim mândri.

Poate e frustrare, poate e sfertul de ungur care vorbește din mine, dar deși nu sunt mândru că sunt român, îmi iubesc țara și o voi critica atunci când greșește. Așadar îmi (vă) propun pentru anul nou următoarele:

Cumpără cartea.
Folosește scările.
Informează-te înainte să iei o decizie!
Ajută înainte, judecă după.
Asumă-ți greșelile și nu fi ipocrit!
Donează pentru Wiki (sau oricare altă sursă din care îți iei o căruță de informații gratuit, oricând, oriunde).

În rest, vă doresc multe din cele pe care vi le doriți voi.

Privacy. Freedom of speech. Snowden and Zizek

I recently came across the following statement:

Arguing that you don’t care about privacy because you have nothing to hide is no different than saying you don’t care about freedom of speech because you have nothing to say” – Edward Snowden

While at first glance this statement holds water, I personally am totally against this comparison. The limits of freedom of speech – what you can and cannot say – are totally outlined even in democratic societies. You can say that there is no God, but you cannot say that Hitler was a hero, for example, in Germany (and many other countries for that matter). Freedom of speech is not the same with freedom of thought, you can think that Hitler was a hero, no one will know unless you say it.

Privacy, on the other hand, is one key element to modern society. Less than one hundred years ago there were, more or less, no laws that protected privacy (except for privacy of correspondence – which one may argue has more in common with freedom of speech and freedom of association rather than privacy). I have nothing against people entering my private life, let them. My problem is when whatever they do with my private information is not done with my explicit consent. I graciously accept Google collecting data based on my behavior but I will not, under any circumstances, let the state know uhm… where I live? I’ll post happily anything on Facebook, Vine, Instagram, Twitter, Linked In, Goodreads… Ashley Madison, but I will be outraged when somebody reads it. Of course, I’m going to an extreme with this. Bien sur I won’t be outraged when somebody reads it, that’s the whole point of posting my opinions and info on public spaces… such as MySpace.

Back to the issue at hand: freedom of speech is limited by law. Privacy is also, but think of this: you don’t know that your privacy is being stomped on until someone uses your personal info in an obvious manner. You don’t know who read your Facebook post until he likes, comments or shares it. Or physically tells you something about it. Same with privacy: if your way of life doesn’t change, you won’t know that your privacy is being violated. You like it when on your new phone all your accounts are linked together but you don’t like it when the state knows where you’ve been. Moreover, what if your way of life improves due to that privacy violation, but you won’t notice it, similar to your browsing experience?

So, saying you don’t care about privacy because you have nothing to hide is like saying you don’t care about commercials because you have nothing to buy.

Saying you don’t care about freedom of speech because you have nothing to say is like saying you don’t care about freedom of thought because you don’t think.

Dear Mr. Snowden, I like you, but your comparisons are way too much for society’s current state. Or perhaps I missed the joke?

Now listen to what a Marxist has to say about privacy.

https://www.youtube.com/watch?v=PBBzYG8szmc

Top 12 filme subapreciate din ultimii 15 ani pe care le-a văzut IsPaul

În primul rând, după cum v-am obișnuit, trebuie să începem cu regulile: numai filme în limba engleză, să fi apărut după anul 2000 și să fie bune. Nu prea mă interesează dacă au ceva Oscare și/sau nominalizări la alte premii prestigioase, mă interesează să fie bune, însă nu foarte populare. Pe unele din listă sigur le-ați văzut, de unele știți, însă de majoritatea sigur nu v-ați atins. Apoi mai avem niște aspecte: trebuie să le fi văzut eu, iar ordinea este dată strict de părerea personală, însă trebuie să menționez că toate-s bune!

Așadar, începem:

12. Thank You for Smoking. Nu-l pun pentru că e în mare vâlvă discuția pro sau contra fumatului… Ah, stai. Ba da. Filmul arată într-un mod comic-exagerat realitățile (da, chiar am folosit formularea asta) campaniilor de lobby și felul în care chiar industria fumatului controlează… ei bine, mai tot ce-și dorește. Unul dintre cele mai bune roluri ale lui Aaron Eckhart și printre cele mai populare filme din lista asta…

11. The Ides of March. Poate la fel de popular ca cel de mai sus. Nominalizare la Oscar pentru scenariul scris de Clooney, cu Ryan Gosling și regretatul Philip Seymour Hoffman, filmul este o dramă politică ce te trimite în realitățile (poate puțin exagerate) ale campaniilor electorale. Este în mod clar inspirat din trădarea lui Cezar și aduce un veritabil omagiu brutalității de care sunt unii oameni în stare pentru a atinge puterea.

10. Bronson. Recent am văzut ”Legend” al aceluiași Tom Hardy. Nu vă ascund că mi se pare unul dintre cei mai buni actori din generația lui. Am mai spus-o de atâtea ori. Bronson este un film exagerat, flamboiant, uimitor vizual și cu un Hardy hipnotic în rol principal scos în evidență de regizorul filmului Drive . Este bazat pe o poveste reală și vizibil în spatele lui stă o muncă la fel de reală și dedicată.

9. Hesher. Joseph Gordon Levitt, în rolul unui fan Metallica foarte laconic și anarhic în același timp, se împrietenește cu un băiat aflat la izbucnirea adolescenței care are niște probleme de integrare în principal din cauza familiei sale. Și Natalie Portman. Coloana sonoră este… demențială, actoria neconvențională iar senzația de după film: vrei să faci lucruri bune într-un mod rău.

Că tot nu vă place fumatul…

8. Shame. Și iată-l și pe Michael Fassbender într-un film nu tocmai ușor de digerat. El joacă rolul unui dependent de pornografie și sex, al cărui standard de viață se schimbă total când sora lui îl vizitează pe termen… nedefinit. În ciuda sinopsis-ului simplist, filmul este dezarmant de sincer iar Fassbender face un rol cum rar ne este dat să vedem.

7. World’s Greatest Dad. O comedie neagră cu Robin Williams, al cărui rol simplu pare a fi ceva atipic în cariera lui. Filmul n-are nici o treabă cu standardele hollywoodiene impuse la ora actuală și reușește să scoată privitorul din zona lui de confort. Tematicile sunt: minciuna, depresia, asfixierea auto-erotică și simpatia publicului.

6. August: Osage County. Meryl Strep, Julia Roberts, Ewan McGregor, Benedict Cumberbatch și Chris Cooper într-o comedo-dramă deloc exagerată. Julia și Meryl au fost nominalizate la Oscar pentru roluri, și pot spune cu mâna pe inimă că, deși nu prea-mi place de Roberts, aici a fost incredibil de bună. Scenariul și sinergia dintre personaje ajută enorm acest film cu o căruță de actori buni, însă marketingul și tema mai puțin generalistă îl fac să fie mai puțin cunoscut și de aceea, subapreciat.

5. Filth. Și iată încă un actor din generația tânără care face un rol demențial: James McAvoy. Filmul este atât de amuzant, trist, nebunesc și real încât adesea ai senzația că sentimentul ce te încearcă privindu-l este total altfel față de ce ar trebui să simți. Îmi este foarte greu să descriu filmul acesta, însă într-un cuvânt pot zice că este genial.

4. The Sunset Limited. Tommy Lee Jones si Samuel L Jackson într-un apartament discutând despre credințele lor aflate în contradicție. Filmul mi-a fost recomandat de un coleg și am fost surprins ca nu știam nimic despre el. Întreaga discuție este, ceea ce eu numesc: spărgătoare de creiere, iar cei doi actori își intră perfect în rolurile aparent opuse însă incredibil de similare.

3. Starred Up. Am mai lăudat filmul acesta, însă nu ezit să mă repet. Un adolescent de 19 ani, foarte inteligent care se exprimă cel mai ușor prin violență, ajunge în închisoare unde se întâlnește cu tatăl său care l-a părăsit de mic copil. Jucat foarte bine de Jack O’Connell în rolul personajului principal, filmul dezarmează prin lipsa detaliilor și impresionează prin modul regizoral de a filma în spații restrânse, dând senzația de claustrofobie a sentimentelor, similar cu ce simte un om care nu se poate exprima.

2. Revolutionary Road. Dintr-un singur motiv am pus filmul acesta în față: pentru că nu-l bagă nimeni în seamă. Din punctul meu de vedere el reprezintă justiția care trebuia făcută după abominabila sinergie DiCaprio – Winslet din Titanic. Aceștia sunt doi dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor, iar standardul prostesc din Titanic în care s-au scăldat pălește în fața acestei tragedii. O veritabilă dramă cu doi actori care, bineînțeles, nu au fost luați în considerare la Oscare.

Mențiuni onorabile:

Hot Fuzz – ca oricare alt film de-a lui Simon Pegg, de altfel.

Road to Perdition – o ecranizare a unui comic Book cu Tom Hanks și mult suspans.

Find Me Guilty – Vin Diesel cu păr și Peter Dinklage într-o poveste adevărată.

Body Of Lies – Ridley Scott, DiCaprio, Russel Crowe, Mark Strong, Orientul Mijlociu.

Frank – Un film atât de hipsteresc încât face mișto de hipsteri, cu puterea lui Fassbender

Zi-mi tu mie că n-ai vrea să vezi un film în care personajul principal poarta capul ăla pe… cap!

1. Locke. Și despre ăsta am mai scris, însă e imposibil să nu revin la el. Tom Hardy și niște voci din mașina lui. Acesta e tot filmul. Un personaj răcit cu răni la nas de la suflat, filmat în permanență de la brâu în sus, se luptă cu demonii prezentului și ai trecutului încercând să-și respecte o promisiune făcuta sieși în urmă cu mult timp. Ce face Hardy cu privirea și vocea, întărit fiind de luminile nopții pe o autostrada Britanică, este ceva ce mulți mari actori nici nu visează.

Spovedania neputinței

Eram în Mexic când nenorocirea s-a întâmplat. Lumea aici celebrează ziua morților, o sărbătoare similară Haloween-ului, sărbătoare veselă, plină de culoare și apreciere la adresa celor dragi care au plecat dintre noi. Eram în cantina firmei și era un concurs de costumații. Un coleg tasta de zor pe telefon. Vorbea cu cineva care a ieșit din Colectiv și povestea live ce se întâmpla. Efectiv spunea cum se scoteau morți de acolo…

Nici acum nu am cuvinte să-mi descriu panica ce m-a trecut. N-am simțit așa ceva, cred, nici o dată în viața mea. Dar panica asta era izvorâtă din două locuri. Unul era acela că simțeam că liniștit puteam fi eu, împreună cu alți amici, prieteni, rude. Celălalt era neputința. Mi-am dat seama imediat că sunt mulți oameni aflați în nevoie iar eu nu pot să fiu decât cu gândul aproape de ei. Așa este firea mea, aș vrea să ajut cât de mult pot, însă chiar de aș fi fost în țară, doctorii nu m-ar fi lăsat să donez din cauza ochelarilor. Totuși, m-am interesat de cum se donează pielea. Aparent este destulă. Mulți au strâns/donat bani, iar acolo am reușit să dau și eu, cumva. Sper că atunci când ajung acasă voi putea să ajut cumva, oricum, pe oricine, iar asta pentru că mă simt într-o oarecare măsură responsabil pentru ce s-a întâmplat. Știu, e absurd. N-am făcut nimic, sunt in Mexic. N-am de ce să mă simt vinovat. Și totuși senzația rămâne. Dacă nu sunt vinovat, de ce mă simt în halul ăsta.

De fiecare dată când mă gândesc la ce s-a întâmplat, mă năpădesc lacrimile. Și când citesc feeduri ale oamenilor care încearcă să confiște într-un fel sau altul toate cele întâmplate, mă umplu de spume. Mă refer aici la cei pe care îi băgăm prea mult în seamă. Badea făcea referire la ”justiția aservită”, Oprea a uitat că cei 150.000 (1500 ori 100 e/deplasare) de euro cheltuiți de colanele lui oficiale ar fi putut fi donați pentru toate materialele de care au nevoie cei internați. Diverse asociații se iau de Biserică, iar diverse biserici se iau de rocker-i și de Haloween.

E ușor să arunci cu noroi în stânga și-n dreapta, însă niciodată-n tine. De ce? Ce ai făcut tu? Sau ce n-ai făcut? Vă spun, faptul că nu pot să ajut, să fiu acolo, mă face să fiu ca într-o cușcă. Citesc despre eroi ca Adrian Rugină, Claudiu Petre sau chiar și Adrian Despot. Dar acestea sunt doar câteva nume, în realitate, sunt convins că toți cei de acolo au făcut ceva, n-au lăsat oamenii să moară, ci au intervenit. Zeci de cadre medicale și-au făcut treaba ore în șir, chiar dacă nu trebuiau să fie la serviciu. Eu ce am făcut, am dormit și am citit știrile. Sute de oameni s-au mobilizat să doneze sânge, să susțină cauzele cumva financiar, iar eu? Eu nici măcar un share pe fb n-am dat vreunei postări. Așa am simțit, că dacă o fac, nu sunt corect față de mine. Îmi pare rău acum.

Poate pare a fi o spovedanie publică, și chiar are un rol similar, însă până acum mi-am propus și m-am ținut de cuvânt cu următoarele: să cer bon, să fac plângeri mereu când ceva în neregulă se întâmplă, să stau la coadă indiferent de persoanele pe care le cunosc mai în față. De acum, daca văd situații nasoale pe câte undeva, le voi semnaliza. Numai așa putem preveni situațiile de acest fel pe viitor. Numai așa putem păstra memoria celor plecați dintre noi, fiind corecți cu noi înșine, și nu împroșcând cu rahat. Numai așa simt ca voi fi iertat pentru faptul că nu am făcut nimic.

Ce ziceați, doamna Stela Popescu, că e rău cu educația în România?

Bine a punctat Moise Guran când a zis că viralul cu Stela Popescu vorbind despre sistemul educațional românesc este mai mult marketing. Însă trebuie să fim orbi să nu-i dăm dreptate, dacă nu în totalitate, în proporție covârșitoare sigur, personajului Stelei Popescu.

Dar vă zic eu, că știu că vă place să vă zic, că mai sunt niște nasoale în sistemul nostru educațional pe care nu le prea bagă nimeni în seamă. Ba chiar se închid ochii de prea multe ori și știu asta pentru că și eu, la rândul meu, am închis ochii. Și nu, nu de la dioptrie. Suma acestor rele pentru mine poartă un nume Continuă lectura „Ce ziceați, doamna Stela Popescu, că e rău cu educația în România?”

Direct afară din Compton. Și din mediocritate.

Și acum îmi aduc aminte altercația pe care am avut-o cu tata pentru că ascultam Paraziții. Trebuie să fi avut vreo 15 ani și descoperisem ”Irefutabil”. Ce să zic, o minte ușor influențabilă aflată la vârsta la care în fiecare zi descopeream ceva nou. Chiar cu vreo doi ani înainte credeam că Eminem era ăla de cânta ”emeniaito”. Deh, copil. Totuși, n-am fost străin de hip-hop. Știam deja pe de rost ”Poezie de Stradă” de la Mafia și ”Autodistrugere” de la Paraziții, iar abia începeam să înțeleg versurile de la ”Gangstas Paradise”. Ascultasem La Familia de pe vremea când făceau muzică, cam până la ”Bine ai venit în paradis” și eram fascinat de flow-ul lui Metadon 3000. Ce să zic, nu-s neapărat un străin de lumea asta, iar tot ce iese din ea și este de calitate nu face decât să-mi dilate pupilele.

Dar lumea hip-hopului și suburbiile americane au fost puse și pe peliculă în repetate rânduri. Uneori cu titlu serios, precum ”Do the right thing” sau ”Boyz’n the hood”, altele satirice, cum ar fi ”Don’t be a menace to south central while drinking your juice in the hood”, toate adăugând câte o parte în puzzle-ul ce vrea să fie această, încă exotică pentru mulți, cultură a rapului, cunoscut și ca ”muzica aia vorbită a americanilor negrii”. Până recent, puneam liniștit în topul filmelor acestora ”8 mile”-ul lui Eminem. O veritabilă capodoperă în materie de muzică și story-telling, cu hibe majore în materie de actorie, însă. Dar mă bucur că astăzi mi-a fost dat să trăiesc experiența lui ”Straight Outta Compton”, și nu numai pentru că nu sunt străin de ale hip-hopului. Este, cinematografic vorbind, un veritabil exemplu pentru ceea ce înseamnă ”film bibliografic”, iar principalul lui atu, de departe, este scenariul.

Și faptul că sunt periculoși. Ei și cu Guns, parcă.

Filmul ăsta a fost o alegere ”de duminică seară”, pe modelul că toată lumea îl laudă, și am zis să-i dau și eu un ochi. Mă rog, patru. Și vai ce alegere bună! Citisem despre el, însă nu prea mult. Știam ca este vorba despre NWA și că personajul Ice Cube este jucat de Ice Cube Jr, ceea ce mi s-a părut cel puțin fascinant. Despre NWA, în afară de Fuck the Police și de vreo 3 membrii, nu știam mare brânză. Până la urmă, ei erau mari pe vremea când eu încă nu purtam ochelari. Dar știam de Dr Dre destule, știam ce produce și mi-a plăcut mai mereu. Cine poate nega melodii precum ”California Love”, ”Forgot about Dre” sau ”Ain’t nothing but a g thang”?

Și apoi a început filmul, prezentând o scenă pe cât de violentă, pe atât de bine filmată, care plasează perfect intro-ul filmului și unul dintre personajele principale. De atunci mi-am dat seama că am ales bine. Apoi lucrurile încep să pară din ce în ce mai clișeatice, însă nu deranjant, aflându-se într-un ușor contrast cu imaginea aleasă pentru filmare. Te-ai aștepta ca un film făcut să prezinte sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90 să aleagă o imagine mai reprezentativă, cum ar fi senzația privirii de pe VCR sau o peliculă mai spălăcită ar fi fost mai aproape de o alegere inițială de-a mea. Nimic mai fals, regizorul a ales, și bine a făcut, să folosească un digital care să redea culorile în cel mai tipic 2015 mod. Ne-a arătat, practic, cu ochii de azi evenimentele de acum 25 de ani. Muzica progresa pe măsură ce treceau anii, cât mai corect cu putință. Dacă la început încă se vedea lupta dintre disco și hip-hop, ulterior învingătorul a fost clar declarat. Pe rând reușesc să-și facă apariția personaje precum Tupac și Snopp Dogg, adăugând carismă unui film și așa plin de reprezentanți istorici pentru cultura afro-americană contemporană. Iar faptul că au reușit să integreze în peisaj și melodii de la Wu Tang Clan și alții ridică cu atât mai mult valoarea artistică a filmului.

Dar să ne referim și la actori, că până la urmă la ei ne uităm. Elefantul din cameră: Ice Cube Jr. Wow! E prima dată când îl văd pe ecran pe ăsta micu’ și pe lângă asemănarea fizică cu tată-său, adesea reușea să mă convingă că el este trup și suflet. A reușit să-și asume rolul până la capăt, păcălind adesea audiența. Pe urmă ceilalți doi: Dr Dre (Corey Hawkings) și Eazy-E (Jason Mitchell) au fost clar aleși pe aceeași bază – a asemănării fizice dintre ei și personajele pe care le joacă – însă mai mult decât atât, sunt momente în care sunt atât de convingători încât ai impresia că îi urmărești pe veritabilii NWA. Apoi mai apare Paul Giamatti, cam singurul (alt) nume cunoscut din casting.

Și apoi vine esența: temele sociale propuse. În principal totul evoluează în jurul a trei idei, respectiv: ”condiția” copilului crescut în cartier și care dorește să răzbată; relația dintre comunitatea de afro-americani și poliția americană din ce în ce mai violentă la adresa acestora, culminând cu cazul lui Rodney King; și relația dintre niște copii talentați puși în fața împărțirii atribuțiilor și veniturilor între ei în mod legal. Toate astea cu repercusiunile de rigoare, bineînțeles.

Una peste alta, unul dintre cele mai bune filme ale anului și o dramă veritabilă cu foarte multe calități. Totuși, nu deține mult din materialul de Oscar necesar, însă nu m-ar surprinde o apreciere cu privire la scenariu, mai ales când te gândești că a fost adaptat după niște vieți de-a dreptul tumultoase.

Și ca un PS, scena favorită (una dintre) este când apare Ice Cube (jucat de Jr) mai în vârsta, iar în planul secund sunt copii săi care se joacă. Deci Ice Cube jucat de Ice Cube Jr, iar în spatele lui este un copil care îl joacă pe el, Ice Cube Jr. Ice Cube-ception, my friend.