Corporatiști mișto vrea să fie un fel de serial în care voi prezenta oameni care lucrează sau au lucrat în corporație în timp ce fac și alte chestii mișto pe lângă bani pentru străini. Și pentru sine.
Încep seria cu o persoană dragă mie, Eda Călin. Ea are o pagină de Facebook care este un real succes, pagină de care auzisem înainte să știu că ea e omul din spatele postărilor. Dar mai multe vedeți din conversația de mai jos. Continuă lectura „Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1”
De câteva zeci de ani nu mai există conceptul de artist fără videoclip. Orice melodie mai bună trebuie să fie însoțită de ceva imagine. Unii se filmează dansând, alții cu mașinile lor scumpe și gagicele plătite să-și arate siluetele. Alții se filmează doar cântând. Dar de ce să nu fii și un pic creativ cu videoclipul tău? De ce să nu completezi muzica prin ceea ce faci vizual? Uite câțiva artiști care reușesc asta chiar foarte bine.
Continuă lectura „Top 12 artiști cu videoclipuri pe care trebuie să le vezi”
Cum adică, nu există democrație? Păi nu ar trebui să existe democrație. Poate capitalism, dar nici ăla în adevăratul sens al cuvântului. Și haideți să vedem la ce mă refer.
Dacă i-am lăsa liberi pe toți, toate posturile radio, tv și altele, ne-am umple de manele și de nurori pentru mamă, precum și de telenovele cu calități îndoielnice. Dar sunt ca ciupercile după ploaie emisiunile astea gen ”insula pasiunii” și nu vezi, dar pur și simplu nu vezi, cum să mai ieși din prostia asta. Păi dacă n-am fi dat-o, de la bun început, cu Teo și Mircea șou și alte aberații, nu ajungeam s-avem Kanale și Antene de rahao. Capatos ar fi fost, uhm, necunoscut. Dar hey, capitalismul vinde, oamenii vor democrație, s-aleagă ce vor ei. Nu le place să schimbe kanalu. Păi fix aia e problema, 0teveule, că exiști! Dacă n-ai exista, dacă n-ai da mizerii, lumea n-ar avea de ales decât să se cultive cu chestii decente.
E un radio în Brașov, Super FM se cheamă, e fix opusul lui Rock FM. Adică da, dă manele. Slogan? ”Mulți ascultă, puțini recunosc”. Adevăraaaat. Ha-ha-haaaa! Și când dau de ultima melodie Smaili în taxiu mă umplu de bube. Bineînțeles că există alternative, cum ar fi muzica bună. Avem și de-ai noștri și sunt și de-ai lor, dar se difuzează muzică simplă, cu structuri repetitive, pentru că românul n-are timp să se educe. De ce să știe el ce e aia timp de 5/4 când îi dai un banal 2/2 și hopa! a ieșit maneaua. Gusturile se educă, boss! Dar tu ascultă versurile complexe ale lui Mihăiță Piticu, că zice bine el ce zice acolo, de ce să dai ureche la ultimul album Gorillaz, nu-s ăia cu desene animate? Dar ce, suntem copii?
Repede, cine cântă la Neversea? Sunt vreo 2-3 buni, un Fatboy Slim, un Tiesto. Dar e și Jason Derulo (ăsta-i ăla cu ”știi ce să faci cu fundul ăla mare și gras? Scutură-l, scutură-l, scutură-l”). Cum poți s-o pui pe Dua Lipa pe aceeași scenă cu Benny Benassi? Șeful la videoclipuri sexiste și muzică proastă. Trist. N-am nimic cu cei care merg la festivaluri, sunt destui artiști buni care trebuie promovați, dar când ați auzit voi ultima dată Metallica la un radio non-nișă? Știți că și-au scos album? Realizați că dacă vin mâine în țară umplu Arena Națională doar ei? Dar hey, punem trei artiști depășiți, unul cunoscut și ne facem că e cel mai tare festival evăr. Aia e, cultură…
Cum era sloganul? Te fac ”neprost”? Repede, care e cea mai recent lansată carte românească pe care ai citit-o? Când, în ce an a apărut? Dacă l-ai citit pe Godină nu se pune, că ăla e excepție. Dar cu mizerii ca ”Suge-o Ramona”, sau Andrei (că deh, orice mizerie trebuie să aibă și continuarea ei) nu poți să zici că ai cultură în România. Ai o formă de entertainment, care nu este tot una cu cultura. Nici să citim Solenoid-ul lui Cărtărescu nu e afacere, dar măcar acolo, undeva la mijloc, să ne plasăm. Să nu citim 50 de umbre maro, varianta în română. Să citim, nu știu, toate cărțile alea de le-am luat cu ziar și zac prăfuite în bibliotecă. Toată lumea le are, sunt zeci și sunt luate în majoritar pentru estetică. ”Ia uite ce frumoase sunt ele la fel, toate, nedeschise, încă sigilate, cum stau ele… ce? Să le citesc? Păi dacă le citesc, le dau jos folia protectoare și le scade valoarea!”
Ce-i aia? Niște forme de artă arhaice pe care nu avem cum să le înțelegem că urlă ăia pe scenă și nu o cântă pe aia cu ”prințesa prințeselor” și plus că dau aceeași bani și văd cu efecte speciale, cu super-eroi, cu astea. Și că tot vorbim…
E proastă cinematografia românească – replică standard a celui care vede un film românesc pe an. Adevărat, e slăbuță. Dar motivele sunt multiple: nu mergem nici la filmele bune (decât la Garcea și oltenii), ni se creează impresia, prin comparație cu Hollywood-ul, că filmele românești sunt proaste pentru că nu sunt spectaculoase. Dar doar pentru cunoștințele voastre: filmele actuale holiuidiene profită de același tip de scenariu și ritm standard de la Star Wars în coace așa cum profită toți cântăreții pop de autotune. De aia când vedeți un film românesc vă displace, că nu e ușor de urmărit, vă solicită și intelectul, nu doar simțurile. Și vă mai pune pe gânduri fără să vă ofere totul pe tavă. V-aș recomanda vreo două astfel de filme, dar sunt sigur că nu vă veți uita la ele.
Și uite încă o urmă a decadenței: când în instituțiile culturale se implică oameni politici. Știați, de exemplu, că Maria Grapini are 2 cărți scoase la Uniunea Scriitorilor? Știați că Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, este și cel mai tradus autor român? Păi cum să nu ne susținem noi adevăratele valori?! Uitați-vă pe cine trimitem la Eurovision… numai somități.
Păi mă, boss, cum să dai prostimii prostii? Va rămâne proastă. Iar prostimea, dacă nu cunoaște alternativele, tot prostii va dori. Ați auzit expresia aia ”gusturile se educă?”… Cum credeți c-am început noi să renunțăm la mâncat rădăcini și plante și am ajuns să avem chestii precum foie gras sau somon fume? Cum? Nu toată lumea a auzit de astea? Deci e o problemă și în cultura culinară, că de aia îi zice ”artă gastronomică”, pe modelul: or fi ele, fructele de mare, ieftine, hrănitoare și bune, dar tot mai bun e micul cu timișoreana și muștar fără gust.
Dacă nu punem mâna și nu scoatem imbecilizarea din cultură, datorată în majoritar democrației, îi merităm pe Capatos, Badea și Gherghe. E bună democrația, dar nu în cultură. Aici chestiile proaste se văd de la o poștă și trebuie stârpite, că generează proști. Și da, adu-ți aminte de articolul acesta data viitoare când ai să vezi vreo pițipoancă cu șlapi pufoși sau vreun ”șofer” de bemwe cu maneaua la maxim la semafor.
Tot apar în diverse medii atacuri la adresa creștinismului, unele fondate, altele oribil de deplasate. Lucruri și afirmații de genul ”creștinismul este anti-știință” sau ”creștinismul n-a făcut nimic bun” sunt cele deplasate la care mă refer și care, zic eu, sunt izvorâte din lipsa de cunoștință asupra istoriei științei, economiei și filozofiei. Așa că am creat o listă scurtă de lucruri făcute de creștini și creștinism pe care astăzi le luăm de bune, dar de originea cărora știm prea puține. Și o formulez așa pentru că nu vreau să cred că ”alegem să știm prea puține”.
1. Teoria Big Bang-ului
Nu, nu vorbesc despre serial. Ăla clar e făcut de Chuck Lorre. Vorbesc despre teoria aceea cu explozia, cu originea științifică a universului, cu tot. Aia a fost propusă și dezvoltată de Georges Lemaître cu vreo 2 ani înainte de Hubble. Istoria recentă l-a reținut pe Edwin Hubble ca fiind cel care a ”inventat” Big-Bang-ul, dar remarc că în ultima perioadă au început multe mișcări de reparație a acestei erori. Tot drept este că Hubble a venit cu niște cifre un pic mai complete decât acest preot catolic belgian astronom și profesor. Asta e dovada că doi ani de extra-muncă fac diferența.
2. Filozofia și gândirea vestică
Practic tot ceea ce acum acceptăm ca fiind modul de a funcționa al societății vestice, la nivel filozofic, desigur, își are originile în munca din secolul al treisprezecelea a unui călugăr catolic dominican: Toma de Aquino (Thomas Aquinas). Omul acesta, pe care Biserica Catolică l-a ridicat la rang de sfânt, este responsabil pentru aducerea filozofiei grecilor antici în prim plan-ul Bisericii și a vieții culturale a unei Europe care se pregătea de renaștere. Nu vreau să zic că datorită lui acum avem parte de chestii precum democrația sau libertate de gândire, dar nici nu pot să-l răpesc de contribuția semnificativă asupra acestor lucruri.
3. Genetica
Da, și genetica, pe lângă Big Bang, a fost descoperită (inventată?) de un preot catolic. Îl chema Gregor Mendel, era german din actualul teritoriu al Cehiei și le avea cu agricultura. Fascinat de modul în care înmulțirea dintre soiuri oferă anumite beneficii plantelor, acesta a propus ”legile eredității” care acum îi poartă numele. Evident, om al Bisericii fiind, nu prea a fost luat în seamă inițial, valoarea muncii sale fiind cu adevărat apreciată la vreo trei decenii după moartea lui. Unora le plac banii, lui îi plăcea mazărea. Și că tot vorbim de bani…
4. Capitalismul
Ciudată alegere, nu? Poate pentru cei care au făcut științe politice ideea nu este o surpriză, dar un nene neamț, pe numele lui Max Weber (nu, ăsta nu mai era în cler), propunea la începutul secolului douăzeci o lucrare care susține că însuși capitalismul a apărut ca urmare a eticii impuse de protestantism asupra credincioșilor. Originea acestei apariții ar fi conceptul de predestinare pe care-l propuneau reformatorii. Câștigurile lumești arătau încrederea în sine a unui protestant, iar încrederea în sine este esențială pentru ca predestinarea să se întâmple (ideea că Dumnezeu te-a ales să fii salvat). Mă rog, asta pe scurt. Pentru mai multe, recomand cartea, deși și pagina de Wiki ajută.
Gabriel Garcia Marquez și Marian Godină sunt amândoi scriitori. Primul a fost de meserie scriitor, celălalt e de meserie polițist. Să-i compari pe cei doi pare din start a fi ”mere cu pere”. Dar oare nu sunt fructe amândouă?
Și reacțiile sunt la fel de diferite. Unii când află că-l citesc pe Marquez fie tac, fie aplaudă, dar nu prea sunt vocali. Evident, e greu să fii vocal când ori n-ai citit Marquez, ori n-ai înțeles. Și există și excepția, oamenii care-l citesc, îl înțeleg și sunt în stare să-l critice (n.b. a critica nu înseamnă ceva rău), iar durerea este că fix aceștia întorc foaia când vine vorba de Godină. Că de ce aș citi așa ceva? Ce valoare literară are Godină? Cum poate el să fie vândut drept scriitor când el doar însumează în print niște postări pe facebook? Și mulți dintre cei care tac când vine vorba de Marquez aplaudă la Godină, pentru că pe el îl știu, de Marquez doar au auzit… sper.
Și da, în becisnicia mea, până mai acum vreo câteva luni credeam că Marquez este european. Dar de Godină știam că e brașovean. Până alaltăieri nu puteam să-l critic pe Marquez pentru că nu citisem nimic de el, dar acum am terminat Generalul în Labirintul Său. Până azi nu puteam să-l critic nici pe Godină, pentru că în afara a vreo două povești de pe facebook, nu citisem nimic scris de el. Dar acum pot, și îi pun unul lângă altul prin prisma celor două cărți, pentru că amândouă pentru mine sunt de patru stele (din cinci). Și pe amândoi îi văd ca material de studiu în liceu. Unul pentru importanța istorică și literară, altul pentru contemporaneitate și importanța socială.
Marquez are o tehnică de scris extraordinară. E în stare să nu creeze nici un personaj în afara celui principal, doar să le numească, și să contureze totul în jurul acțiunii. În Generalul, Marquez nu îl dă decât pe Bolivar la înaintare, restul fiind în derizoriu. Narațiunea pare haotică, fix ca un labirint, dar care are sensul ei, motivul ei de a fi așa, asemenea labirintului haotic creat cu un anume scop. Răsfiratele dialoguri sunt parcă mai mult puncte de suspensie în narațiune și momente în care ni se amintește că oamenii aceia chiar au existat. Cu toate astea, Marquez nu-ți trezește niciun sentiment ingenuu față de Bolivar, dar îți prezintă o altă față a lui, pentru care a depus o muncă titanică în cercetare, creându-ți-se parcă părerea că povestea este 100% ficțiune.
Godină are o tehnică simplă de scris. Este foarte cursiv, creează cu plăcere personaje pe care le pune în situații reale, personaje multe de care te atașezi sentimental imediat. În Flash-uri din Sens Opus, personajul principal este Godină, deși anumite anecdote nu îl au pe el inclus în poveste într-un mod evident. Deși este o colecție de istorisiri scurte, cartea pare să aibă un început, un cuprins și o încheiere destul de clară, ușoarele inadvertențe temporale fiind acceptabile. Dar ce dă plus-valoare cărții ăsteia este poziția din care Godină o scrie, aceea de polițist, lucru care legitimează istorisirile creând senzația că narațiunea este 100% reală.
În fapt, cele două lucrări au fiecare valoarea lor. Dacă una îți arată că și cei mari dau greș, cealaltă îți arată că și cei mici pot fi mari. Dacă Marquez este pentru cei care au răbdare și exercițiul lecturii, Godină este pentru cei care vor acest exercițiu și-și vor fi dobândit răbdarea numai în urma lecturării sistematice. Nu poți să-l recomanzi pe Marquez oricui, pentru că îl irosești, dar celui căruia îi poți da Godină îi vei putea da, după timp, și Marquez.
Râdeam de cei care citesc Suge-o, Ramona! la un moment dat. Bă, măcar citesc. Nu e vina lui Ciobanu că asta scrie (ba este, evident), dar blog-ul acela printat are, la rându-i, valoare literară incontestabilă. Trebuie să ai și un punct de plecare, ceva cu care să fii agățat să intri într-o librărie. Și dacă tot ai intrat să-l iei pe Godină, ia-l și pe Marquez, că poate-poate.
P.S. Sper doar ca cei care au citit-o pe Ramona știu acum că se pune virgulă între urare și numele propriu. Exemplu ”La mulți ani, IsPaul!”.
În ignoranța ta, așa, te invidiez pentru faptul că nu ai pus mâna, n-ai văzut, n-ai ascultat sau citit ceea ce eu consider a fi capodopere. Te invidiez pentru faptul că tu ai toate șansele să simți ceea ce am simțit și eu, iar acum îmi este imposibil să o mai fac.
Oare cum o fi să vezi pentru prima dată unul dintre filmele preferate. Să fii surprins de construcția vizuală a personajului Tyler Durden. Să plângi de fericire, pentru prima dată, când Roberto Benigni îi pune muzică principesei sale în acel grotesc lagăr. Ce n-aș da să fiu din nou la fel de hipnotizat și îngrozit, ca prima dată, de apariția lui Hopkins în Tăcerea Mieilor.
Fascinația pe care o ai atunci când te lovești întâia oară de universul ”de gheață și foc” creat de Martin, tu o mai poți trăi, eu pot doar să mi-o alimentez. Eu nu mai pot să îmi pierd încrederea în umanitate, numai pentru a o recâștiga două sute de pagini mai târziu, exact în scopul de a o pierde din nou, pentru că așa vrea Dostoievski în Frații Karamazov. Dar tu poți. Și ai datoria să o faci, pentru că nu vreau să te invidiez toată viața.
Știi ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea enorm să ascult pentru prima dată Bolero-ul lui Ravel, dar a avut educatoarea mea grijă să-mi sfârșească această plăcere. Câteodată zic că aș da orice să ascult din nou, pentru prima dată, The Wall al lui Pink Floyd. Dar nu se mai poate. Și o trec ca dorință, pentru când voi avea Alzheimer, ultimatum copilului meu, să-mi pună muzica preferată pe repeat. Să fiu fascinat, din nou, de progresiile imposibile ale formației Tool, sau de inteligența nebună a lui Tom Waits.
Dar nu pot… Nu pot să citesc Dune, 1984, sau Pădurea Spânzuraților pentru prima dată. Nu pot să ascult Nirvana, Led Zeppelin sau Gary Clark Jr pentru prima dată. Nu pot să văd Snatch, Jagten sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind pentru prima dată. Dar tu poți, și de asta de invidiez. Te invidiez pentru tot ceea ce vei simți pentru prima dată, și am simțit și eu, și ai exclamat la finele-i: ”asta-i artă!”.
Tu de ce mă invidiezi?
I recently came across the following statement:
Arguing that you don’t care about privacy because you have nothing to hide is no different than saying you don’t care about freedom of speech because you have nothing to say” – Edward Snowden
While at first glance this statement holds water, I personally am totally against this comparison. The limits of freedom of speech – what you can and cannot say – are totally outlined even in democratic societies. You can say that there is no God, but you cannot say that Hitler was a hero, for example, in Germany (and many other countries for that matter). Freedom of speech is not the same with freedom of thought, you can think that Hitler was a hero, no one will know unless you say it.
Privacy, on the other hand, is one key element to modern society. Less than one hundred years ago there were, more or less, no laws that protected privacy (except for privacy of correspondence – which one may argue has more in common with freedom of speech and freedom of association rather than privacy). I have nothing against people entering my private life, let them. My problem is when whatever they do with my private information is not done with my explicit consent. I graciously accept Google collecting data based on my behavior but I will not, under any circumstances, let the state know uhm… where I live? I’ll post happily anything on Facebook, Vine, Instagram, Twitter, Linked In, Goodreads… Ashley Madison, but I will be outraged when somebody reads it. Of course, I’m going to an extreme with this. Bien sur I won’t be outraged when somebody reads it, that’s the whole point of posting my opinions and info on public spaces… such as MySpace.
Back to the issue at hand: freedom of speech is limited by law. Privacy is also, but think of this: you don’t know that your privacy is being stomped on until someone uses your personal info in an obvious manner. You don’t know who read your Facebook post until he likes, comments or shares it. Or physically tells you something about it. Same with privacy: if your way of life doesn’t change, you won’t know that your privacy is being violated. You like it when on your new phone all your accounts are linked together but you don’t like it when the state knows where you’ve been. Moreover, what if your way of life improves due to that privacy violation, but you won’t notice it, similar to your browsing experience?
So, saying you don’t care about privacy because you have nothing to hide is like saying you don’t care about commercials because you have nothing to buy.
Saying you don’t care about freedom of speech because you have nothing to say is like saying you don’t care about freedom of thought because you don’t think.
Dear Mr. Snowden, I like you, but your comparisons are way too much for society’s current state. Or perhaps I missed the joke?
Now listen to what a Marxist has to say about privacy.
La cine? Sunt convins ca mai bine de jumătate dintre cei care citesc articolul acesta nu știu cine-i Violetta, iar cei care știu, sunt șanse mari să știe de la mine. Mă rog, Violetta este varianta Hannah Montana din America Latină – un fel de telenovela argentiniană a cărui public este, în maaaare proporție, compus din fete cu vârsta între 7 și 14 ani. Telenovela are drept protagoniști, cred, opt prieteni, care au filmat 230 (wow) de episoade pe parcursul a 3 sezoane. Iar acum vine și partea de marketing, Violetta (care e și numele personajului principal), are și multe elemente muzicale, precum și melodii originale, drept care s-a făcut și acest ”band”, pe modelul ”Rebelde”, și au plecat într-un turneu mondial, aterizând și pe Otopeni.
Concertul trebuia, inițial, să aibă loc pe Arena Națională, dar dat fiind faptul că fotbalul are întâietate față de siguranța și fericirea unor copii, organizatorii au preferat să nu plătească schimbatul gazonului și să mute spectacolul în Piața Constituției. Acum, tehnic vorbind, sunt de părere că un show în Piața Constituției, din punct de vedere al sonorizării și evacuării publicului, va fi oricând mai bun decât pe Arenă. Plus că este mai în centru, deci acces facil de la mijloacele esențiale de transport. Însă, bineînțeles că m-am lovit și de treaba românească: dată fiind mutarea, a trebuit să stau la o coadă de 20 de minute pentru ca niște voluntari să îmi dea relocarea scaunelor. N-ar fi fost o problemă dacă nu trebuiau să caute locurile pe niște hârtii printate în copie unică. Aparent două laptopuri și ctr+f costă prea mult pentru niște organizatori ai căror prețuri la bilete variau de la 130 la… atenție, 2145 (nu, nu e ora Champions League), douămiiunasutăpatruzecișicincilei. Prețul nu include transport. Mă rog, poate sunt eu prea pretențios.
Acuma, cred că vine și evidenta întrebare: dar ce am căutat eu acolo? În contextul în care în paralel se desfășoară festivalul Enescu, vine Balcanic Fest, duminică va băga Mos Def moca în Izvor, de ce la Violetta? Poi e simplu, am și eu o finuță pe care nu am cum să o refuz, mai ales în condițiile în care ne vedem foarte rar.
Hai, refuzați-o voi pe fetița asta…
Mă rog, ne-am relocat. La băuturi și token-e n-a fost coadă, și unde era, se mișca repede. Ne-am așezat pe scaune cu 3 minute înainte să înceapă spectacolul. Bineînțeles că era altcineva pe locurile noastre, o doamnă cu trei fete care își făcuse și ea, la rândul ei, relocarea, numai că scaunele ei erau ocupate de niște alții care, după față, nu prea știu ce-i aia bun simț, citit direcții la intrare, ascultat explicații pertinente. Așadar, am decis să-mi împart scaunul cu finuța mea, iar doamna să-l împartă cu una dintre fete, că până și gibonii se-nțeleg între ei. Apoi, trebuie neapărat să spun că timpanu-mi nu a fost mai încercat în umila lui existență atât de tare precum a fost la momentul apariției idolilor celor 20.000 de fetițe din Piața Constituției. Wow, cât zbierăt! La fix un minut după ce toată lumea a țipat, fetele de lângă mine s-au ridicat în picioare de fericire, vrând probabil să danseze, cum de altfel este normal. Nu însă și pentru băbăciunea tristă care stătea cu două rânduri mai în spate și care a urlat la domnișoara de lângă mine să se așeze, ca nu se vede de ea. Vă zic că eu, stând pe scaun cu spatele drept, eram cât fetița blondină de înalt. Însă băbăciunea spurcată a înțeles să-i interpreteze ochii nedumeriți ai fetei punând mâna pe ea și trăgând de ea să se așeze în timp ce urla la ea ”stai jos, n-auzi?”. Bineînțeles că fata s-a speriat și a început să plângă, iar dorința mea de a o încărca cu pumni pe femeia aceea a fost uriașă. Noroc că-mi cunosc prioritățile și pot pricepe cum unii oameni sunt psihopați (adică au lipsă totală de empatie). Ca să termin povestea, mama fetei stătea trei rânduri mai în spate, și s-a activat imediat, a venit să-și ia fata în brațe după care a îndemnat-o să facă ce vrea ea, să se distreze, că doar e concertul ei și nu al altora.
Și că vorbim de lipsă de empatie, mi s-a demonstrat încă o dată, dacă era cazul, că copii sunt super empatici. La un moment dat, de exemplu, Leon (iubitul Violettei) – da, chiar am scris asta – a invitat întreg publicul să se ridice în picioare și să sară la refren. Copii erau sceptici la început, însă s-au conformat. Imediat cum s-a termina melodia, toată lumea s-a așezat înapoi pe scaune, sau au redat vizibilitatea celor din spate. Sunt convins că vreme de o melodie, baba aia a turbat de furie.
Dar să vorbim și despre muzică și șou, nu numai despre oameni oribili. Am fost și eu la câteva spectacole organizate la viața mea, însă vă zic sincer că actorie mai proastă decât în show-ul ăsta nu mi-a fost dat să văd. Parcă se scremeau actorii să intre în personaj, iar lipsa lor de cunoștințe în limba engleza le-a dat o aură autistă. Muzica, în schimb, nu a fost tocmai proastă, și vorbesc serios când spun asta. Dar eu am făcut și afirmația că ”nu m-am simțit prost la Hanul Drumețului”, deci ce așteptări să aveți de la mine? Scena era măricică, cu diverse intrări și uși mobile, iar sunetul a fost impecabil, deși nu foarte tare, ca să protejeze auzul celor mici. La fel pot spune și despre lumini, n-au fost supărătoare și se vedea clar că organizatorii s-au gândit la public.
Cât despre Violetta Live (că așa înțeleg că se chema formația), s-au descurcat. Maaai mult sau mai puțin. Leon (din nou fac referire la el), a cântat cel mai mult live, ieșind la un moment dat chiar cu acustica după el. Partea bună este că toate compozițiile erau originale (spre deosebire de mizeriile alea de la ”Glee”), cu excepția variantei ”Let it go” în spaniolă; originalitate care a prins publicului. Christine (finuța mea) știa toate melodiile pe de rost, alături și de povestea fiecăreia. Formația care i-a acompaniat din punct de vedere instrumental se pare că a cam cântat live – undeva în fundal, Roger Waters style – și aveau și o basistă ce ”pălea” un instrument cu 5 corzi. Dintre toate melodiile, una mi-a rămas întipărită în minte, și chiar recomand să-i dați un play că n-o să vă spargă timpanul.
Bine, m-ați prins, mi-a plăcut și datorită ținutelor Violettei și prietenelor ei.
Apoi, pe-nserate, am întors capul către public și am fost uimit să văd cum toți părinții aveau fețele luminate. Bineînțeles, de la ecranul smarphone-ului pe a cărui baterie au avut cu siguranță grijă să o alimenteze înaintea evenimentului. Spectacolul s-a terminat cu ceva aplauze și vreo două plânsete, însă fericirea de pe fețele copiilor era debordantă, iar apoi înțelegi de ce ai da 3-400 de lei pentru un bilet care, cumva, reprezintă îndeplinirea visului unui copil. Pentru că merită, chiar dacă e marketing.
Azi, mai de după-masă, vorbeam cu Alexandra că am văzut un filmuleț în care unor copii li se cerea o părere cu privire la Facebook. Aceștia, senini, au spus că e interesant, dar nu e pentru ei, iar interlocutorul, cum de altfel e normal, i-a întrebat pentru cine ar fi Facebook-ul, iar ăștia mici au răspuns că pentru bătrâni. Am îmbătrânit și a trecut vremea mediei sociale cum o știm noi. Au apărut altele, gen Vine, Instagram și multe alte aplicații mobile care se rezumă la un singur aspect al social media, cum ar fi dating-ul.
Și am văzut, tot astăzi, și filmul ”Chef”. Da, știu sunt extraordinar de în urmă. Filmul a apărut anul trecut pe vremea aceasta, însă mai bine mai târziu decât niciodată. Și filmul prezintă incredibil de bine rolul social media în potențialul dezvoltării unei afaceri. De la internet 2.0 când un blog poate schimba și gestiona părerile multora, până la a face Vine-uri. Este cel puțin educativ în acest sens, și poate fi dat drept exemplu în multe dintre situațiile care sunt create pe social media pentru a promova diverse afaceri/evenimente. Jos pălăria, Jon Favreau, pentru asta.
De la omu’ de oțel la tacos, cam cum trec eu de la floricele la nachos.
Dar filmul nu se rezumă doar la Social Media și gătit. Și nici la cât de bunoacă e Sofia Vergara. Nu. Filmul mai tratează cum puține altele reușesc, constructivismul criticii. De obicei criticii sunt văzuți drept personajele acelea fie incomensurabil de rele, fie foarte bune, asemenea unor ”geenies” care-ți îndeplinesc varii dorințe, sau le întorc împotriva ta. Aici filmul arată exact care ar trebui să fie rolul unui critic, în sensul promovării, creșterii, menținerii unui domeniu, precum și educarea și maturizarea publicului, iar abia în ultimul rând ar trebui să fie cel de a arăta ”câte stele îi dau”, pentru că e clar, cel care dă doar note, este un oarecare cu o părere, nu un critic.
Apoi filmul arată indispensabilul multi-culturalism american, elementul care a stat la baza dezvoltării societății Americane, în special în zona de sud. Influența sud-americană este clar, de netăgăduit, însă nu pică în clișee. Și mai mult, arată cât de importantă este arta culinară în raport cu această relație culturală, pentru că vrem-nu-vrem, felul în care și ceea ce un anumit popor gătește ajunge să fie atât de adânc înrădăcinat încât să fie la fel de definitoriu pentru acel popor precum ar fi limba sau religia. Face parte din tradiție.
Cât despre relația tată-fiu, transpusă conform noului trend extra-hollywood-ian (a se vedea serialul Louie), nu am decât cuvinte de laudă. Mă enervează, într-adevăr, clișeul familiei divorțate americane, dar hei, altfel povestea n-ar avea sens. Și vreau să mai menționez în mod neapărat muzica. Pentru mine este de un 10 mare și lucios. Era și fără apariția lui Gary Clark Jr., dar cu ăsta în peliculă, m-au zăpăcit. Și nu în ultimul rând, actorii. Din nou, Favreau, a făcut un rol simpatic, Sofia a zâmbit cum o știm, iar aparițiile scurte ale lui Dustin Hoffman și Robert Downey Jr. au adus un plus de plăcere vizuală, însă nu mai multă decât Scarlett, care a fost mult mai încântătoare aici decât în seria Avengers.
Clar acesta este un film care trebuie văzut, și nu pentru că e despre gătit. Sau despre relația tată-fiu. Sau despre Social Media. Sau despre multiculturalism. Sau despre constructivismul criticii. Mai are sens să mă rectific?
Nu, n-am sa vorbesc despre gafa corectată de domnul Ministru, însă exploatată de presă. Nici despre numirea acelei prese drept ”jegoase, abjecte, băsiste, etc.”. Nu am să vorbesc nici despre Hamlet, pentru că am o mare hibă: nu l-am citit. Și nici pe Miguel la care făcea referire același Ministru, în aceeași frază. Am să vorbesc despre TVA-ul la cărți.
Se reduce, nenică, TVA-ul care este aplicat cărților, cu mari surle și trâmbițe, cititorii vor plăti doar 5% TVA pentru cărți. Dar ce înseamnă asta? Cât o fi fost TVA-ul înainte? 24%? Nup. Erea fix 9%. Adicătelea, toate cărțile vor fi cu fix 4% mai eftine. Mă rog, o leacă mai puțin, ca de unde dădeai 109 lei pe o carte cu TVA inclus, acum vei da 105 lei, ceea ce e un fel de 3.8% mai eftin. Ce înseamnă 3.8% mai puțin dat pe cărți pentru un om, gen eu, care nu l-a citit încă pe Hamlet? Poi să vă zic. Mie-mi place să-mi cumpăr cărțile pe care le citesc, în general urmăresc să le iau hardcover, și, pe cât se poate, noi și direct din librărie. Astfel încurajez scriitorul și editura/librăria să continue promovarea lecturii. Am eu un fetiș bizar cu asta. Dar să revin, că divaghez într-ale plăcerilor, iar aici vorbeam cu patimă despre chestiuni ce ne ofuscă. Eu dau, în mare, 500 lei pe an pe cărți. În mare. Iar valoarea fără reduceri ar fi mult mai mare, s-ar întinde chiar la 800 de lei, poate. Adică, ultima dată mi-am luat Asimov – Fundatia și Imperiul – 6 cărți cu 130 lei, iar prețul lor neredus ar fi fost 200 lei. La fel s-a întâmplat cu Dune, cu ASOIAF și cu altele. Dar nu toate-s la reduceri când ai nevoie de ele, însă de dragul argumentului, rămânem la cei 500, din care această mirifică reducere îmi va salva fix 19 lei. Bani de care pot să îmi mai cumpăr o carte de la Polirom, sau o cartelă de la metrou cu care să mă duc până-n Cărturești să-mi dezmierd dioptriile prin rafturi.
Apoi, puțini dintre noi știm că există un fel de ”timbru pe cultură”, un fel de taxă pe viciu ce se aplică cretinilor care dau banii pe cărți. Timbru ăsta e de 2% iar sumele strânse din această taxă merg, din câte înțeleg, direct la Uniunea Scriitorilor. Mișto, ete cum e susținută cultura, ați spune. Dar mă uit p’ormă la cine e membru în această uniune și-l vad în top 2 pe Varujan Vosganian – cel mai tradus scriitor român. Deci, pușcăriabilul Vosganian scăpat de ciumosul Senat e dintre cei care gestionează acest 2% pe cultură, adică eu lui îi dau fix 10 lei pe an ca să, și acum atenție, îi organizeze Mariei Grapini lansare de carte. Da, exact, Maria Anti-Gramatica Grapini și-a lansat la un moment dat (cred că acum 3 luni) o carte la Uniunea Scriitorilor care e finanțată după cum am povestit mai devreme.
Mai mult decât atât, mă gândesc cât suntem de retarzi ca popor sau națiune când în loc să promovăm cultul învățatului, al dezvoltării personale, al lecturii și implicit, al valorilor reale, banii strânși de la cei ce își permit să citească ”ca la carte” sunt distribuiți către Maria Grapini.
Da. Duamna ”ascult colinzi” Grapini este scriitoare.
Iar, ca încheiere, stimabili cincilasutăiști, vă întreb, că văd că vă place cultura generală și Wikipedia: Ce au în comun următoarele țări: Croația, Marea Britanie, Norvegia și Mexic? Pe lângă faptul că sunt țări cu ieșire la mare, mai au și TVA 0 la cărți. Dap, puține și sunt foarte multe care au TVA-ul și mai mare decât îl avem noi la cărți. De exemplu, în UE, Austria, Cehia, Finlanda au 10% la cărți, în vreme ce Germania are 7, Grecia 6.5, Suedia 6, iar Italia 4. Și nu-mi dau seama, dar am impresia ca Bulgaria – grupul de control al tot ce e Românesc – are 0.
Reducerea TVA-ului la cărți, stimabili domni și oameni, este o necesitate, un trend internațional căruia trebuia sa ne conformăm de multă vreme. Însă așa e România, mai hipsteră, nu-și dorește normalitatea decât când văd cum e fără. Dacă pot Bulgarii și Croații, de ce să nu putem și noi, nu? Însă, serios, cât de tare ne afectează asta? Știu că voi, cititorii blogului lui IsPaul sunteți, cu siguranță, consumatori de lectură, dar vă întreb sincer, și m-aștept să-mi răspundeți pe măsură, câți dintre oamenii pe care-i cunoașteți citesc? Care-i ultima carte pe care ai cumpărat-o pentru tine și care-i ultima carte făcută cadou și care să fi fost apreciată de omul acela? Și cea mai importantă întrebare: ai citit Hamlet?
Și ca un ”leităr edit”, vin cu o completare. Există, în țările civilizate, un ”Fixed Book Price Agreement”, care e fie făcut prin lege, fie de comun acord cu afacerile implicate. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă vreau să-mi iau carte, nu trebuie să mă duc la cea mai obscură dintre librării să o iau la un preț decent, e la fel peste tot. Mai mult, daca e prețul fixat, atunci și profitul este, teoretic, fix. Așadar, librăriile se pot axa în promovarea valorilor în loc să pună ”șaij de umbre maronii” mereu în vitrină ca să intre lumea. Și mai mult, dacă vrei să-ți deschizi un mic bookstore, concept sau ceva, nu vei fi imediat dat afară de giganții din business. Numa’ fericire pentru toți. Și unde se întâmplă asta? Bineînțeles, nu în România, unde cultura e doar pentru bogați. Se întâmplă în Mexic, Germania, Argentina, Japonia, Norvegia, Franța, Spania, Italia, Danemarca, Portugalia, Olanda, Belgia, Grecia, Ungaria, Austria, Korea de Sud. Și crecă mai sunt, dar e prea mică harta pe Wiki și mi-e lene.
Paul Ispas - IsPaul.ro 