Hazul, nebunia şi spasmele involuntare

Mi se zice adesea cum că nu aş avea haz. Ştiu, adesea nu am haz, dar mă chinui şi eu din când în când şi tot din când în când îmi mai iese. Totuşi eu sunt un caz oarecum fericit. Cu siguranţă veţi şti la ce mă refer în momentul în care îmi voi termina articolul.

Vreau să aduc în evidenţă treaba că este aproape cert că fiecare dintre noi cunoaştem pe câte cineva care este cât se poate de trist. Şi nu trist în sensul că stă într-un colţ manifestându-şi mizantropia neconstructiv, ci în sensul de a avea un umor trist. Adică atunci când încearcă o glumă, câte o glumă uneori (adesea, tot timpul) nu-i iese de nici o culoare. Mai rău decât atât, o glumă de-a lui îţi spune câte ceva despre personalitatea lui, un lucru care probabil chiar nu ţineai să îl afli.

Acum eu întreb, vii cu nuanţa de a voi să iei la caterincă ce zice, să îţi fie milă de eventualul trecut nefericit sau să încerci să îl îndrepţi? Ei, haideţi să vă spun o noutate: v-aţi gândit vro dată că poate persoana aia râde la glumele voastre doar din politeţe? Ciudată întrebare şi oarecum ne-la-locul-ei…

Detalii: care este exemplificarea unui nebun? Simplu. Un om sănătos se uită la o cravată şi zice că aceea este o cravată. Un om nebun zice că aceea este o eşarfă pe care cineva o poartă la gât cu nici un alt scop decât de a-l înfrumuseţa şi care nu face nimic altceva decât să îl jeneze (cred că şi Coelho a folosit aceeaşi comparaţie). Ei, un nebun priveşte altfel lucrurile, deci privind altfel lucrurile înseamnă că are şi un altfel de umor. Un altfel de umor nu înseamnă neapărat umor prost, ci neînţeles de cei din afara lumii lui.

Dar oare nu suntem cu toţii lipsiţi de câte o doagă? Adică analizaţi-vă şi cu siguranţă veţi vedea că atunci când se râde colectiv cu siguranţă veţi găsi o glumă la care toată lumea îşi manifestă spasmele (mai mult sau mai puţin) involuntare voi să nu simţiţi nici un tremur în zona abdominală. Nu este indiferenţă şi nici procesare redusă ci doar doaga lipsă despre care vorbeam.

Aberări pascale

Într-un altfel de context poate aş fi fost ceva mai deschis, mai expresiv. Momentan sunt pur şi simplu înfometat. Am stat cam mult aseară consumându-mi viciile şi acum observ deplasarea imaginilor pe cristalele lichide ale lui Gimmy (aşa îl cheamă pe HP Compaq-ul de pe care tastez… Ştiu, lame)…

Şi cu toate astea îmi dau seama că a trecut probabil cea mai importantă sărbătoare Creştin-Ortodoxă. Nu probabil, sigur cea mai importantă. Şi cu toate că a trecut, nu am scris nimic despre asta. Hai să începem acum…

Mi-am petrecut Paştele în, cum ar zice răposatul Pruteanu, „praful Bărăganului”, de acolo e tata. Am fost de mai multe ori acolo de Paşte, dar nu am transformat asta într-un obicei anual. Totuşi, tura asta mă pot mândri că am şofat maşina de serviciu a tatei prin sat vo 30 de kilometrii în total, fără carnet şi băut. Yeah, I’m a bad boy. În mod normal nu ar trebui să fie amuzantă afirmaţia anterioară, rahat, nici cu 3 jointuri în 10 minute nu e amuzantă, până la urmă nici nu am vrut să fie amuzantă, dar lipsa de inspiraţie ne răpeşte uneori în contexte acute. Cum ar fi să avem mereu dorinţa de a scrie, citi, cânta, dansa, juca, etc, şamd, şi altele la care suntem atât de buni? Eu cred că ăsta ar trebui să fie un pasaj în definiţia omului: „prezintă de la caz la caz abilităţi specifice pe care nu le valorifică în toate momentele”. 

Gata cu aberările. Să mergeţi week-endu ăsta în Braşov la Juni, o să fie simpatic să vezi o tradiţie românească într-un oraş târg populat la origini de unguri şi nemţi.

Hristos a înviat!

Exemplificare şi concretizare pe probleme de caterinciozitate

Într-o gaşcă de oameni, adică o adunătură de prieteni, este cât se poate de natural să înceapă lumea să râdă… Fie chiar şi pentru nimicuri. Adică cine este nebun să stea lângă nişte oameni pentru că le place să plângă împreună? Bine, ştiu, există emo-excepţia care regulează confirmarea (parcă nu era aşa). 

Şi totuşi, cum se zice atunci când mai mulţi oameni adunaţi decid să râdă de cineva din grup, de un subiect comun, de o cunoştinţă comună ş.a.m.d.? Uite o listuţă cu ce am auzit eu până acum:

– Caterincă (evident, Bucureştiul pe primul loc)

– La mişto, mişto, şto (asta e din ţigănescul frumos, deviat si adaptat până s-a ajuns la „a face mişto de cineva”, adica „a face frumos de cineva”? nu prea merge, în fine)

– Bâza (asta era un joc, când unu lua palme şi trebuia să-şi dea seama cine a dat, parcă)

– A bate (ceva, la alegerea voastră) de cineva (asta e din categoria a-şi bate joc de cineva, cu mici interferenţe lingvistice)

– Avioane (folosit în cazul specific, atunci când cineva încearcă să enerveze pe altcineva cu nişte chestii ireale, se încadrează şi în categoria anterioară)

Dacă vreţi să vedeţi cum se fac „any of these” la mine la facultate, în rândul unor oameni care deşii sunt la studii superioare cu siguranţă nu figurează ca fiind în deplinătatea facultăţilor (vă daţi voi seama de care), vă înmânez un link.

Plictisit de prinţeşi şi cocalare

Cred că de prea multe ori aţi auzit sau aţi intrat sau aţi incercat să radeţi de şi pe site-urile care colectează imagini de pe haifaiv cu tot felul de aşa zişi sau zise: piţipoance, cocalari, găozari, prinţese, prinţeşi, retarzi şi, cum ar zice americanii, „you name it”.

Ei, iaraşi ne intoarcem la americani şi, cum ar zice Seinfeld, „what’s the deal with that?”. Toată lumea, dar absolut toată lumea intră şi chiar urmăresc în mod constant aceste „foto-caterinco-bloguri”. De ce? Pentru că vor să râdă? Vă pun întrebarea, când aţi râs ultima oară la aceste site-uri? Atenţie! Nu se pune drept râs zâmbetul din colţu gurii la văzu ăleia cu bişonu încordat! Nici Ha-ul la văzul prietenului fratelui prietenei verişoarei! Mă refer la modul propriu, cum ar zice românul „să te strici pe tine de râs” (bine, ştiu ca nu era chiar aşa vorba) la văzul unei poze.

Teorie: când a apărut „Married with children” (adica Familia Bundy) succesul a fost nu neaşteptat, exagerat de neaşteptat la nivelul naţiunii americane şi ale celor „înrudite”. Oamenii curioşi au făcut un sondaj de opinie, şi ghiciţi ce? Succesul nu se datora umorului extrem de rafinat şi subtil pe care îl avea acel sit-com, ci se datora faptului că în variate moduri personale, non-personale, impersonale, caracteristice şi etc, acel serial îi făcea pe mai toţi telespectatorii să se simtă mai bine faţă de ei înşişi. Cred că este cazul aceleiaşi probleme şi în exemplul de faţă.

Dap, şi eu mă uit la astfel de site-uri. La cocalari.com pentru că au nişte commenturi geniale la poze, iar la pitzipoanca.org pentru că sunt deja obișnuit cu el. Într-adevăr, la un moment dat mă simţeam mai bine pentru că vedeam oameni care au avut parte de mai puţin aer la naştere decât mine. Însă acum în foarte multe dintre cazuri mă lasă rece. De ce? Oare pentru că lumea (adică eu) s-a suprasaturat? Probabil, dar acum sunt prea obosit ca să termin post-ul ăsta, aşa că vă zic direct: nu mă interesează că există oameni bătuţi în creierii capului care semnalizează pe net, mai ales nu mă interesează că sunt mulţi, dar recunosc că mi se pare extraordinar atunci când văd ceva amuzant dus la extrem, sau un comentariu inteligent. Aşa că vă dau un sfat, încercaţi pentru moment să comentaţi şi felul în care este realizat şi scris site-ul, nu doar pozele pe care le afişează.

Şi apropo de toate, dacă ar fi să citiţi commenturile lăsate de cititor veţi vedea care este de fapt publicul general al acestor site-uri. Da, ştiu… Este foarte trist!

Diversiuni temporare şi comentaţiuni

Azi am stat toată ziua în pat, nu pentru că aş fi răcit (defapt doar ce îmi revin dintr-o răceală) ci pentru că nu am avut altceva mai bun de făcut. M-am uitat la vro 4-5 episoade din House MD (da, ştiu, pentru unii tare, pentru alţii booring, pentru mine un mod placut de a îmi pierde timpul), am dormit şi am mâncat. Nimic interesant până aici. Dar după aceea mi-am pus problema într-un mod constructiv-relevant: de ce avem noi nevoie de diversiuni temporare? 

Cred că aţi trăit cu toţii clipele acelea de „bă, mă plictisesc… ce să fac?”. Nu mă refer la motivul pentru care apar aceste momente, fapt care este evident: trecerea timpului sau după cum am menţionat mai sus, pur şi simplu nu ai nimic mai bun de făcut; mă refer la ce facem atunci când ele apar. Ei, de la o astfel de întrebare şi până la judecarea şi etichetarea oamenilor într-un mod greşit nu este decât un pas. Uite, eu sunt un banal student, cu nimic ieşit din comun faţă de restul oamenilor (poate o dioptrie două în plus, dar nu ne referim la aspectul fizic), şi cu toate acestea îmi umplu timpul într-un mod deobicei natural. Adică fac ce îmi trece prin cap: dacă vreau să văd un film, mă uit la un film, dacă vreau să mă îmbăt mă duc la colegii de la 110, dacă vreau să râd citesc libertatea, şi aşa mai departe.

Totuşi nu pe aspectele astea vreau să pun accentul, ci pe alte aspecte care creează dependenţă temporară psihică. Uite, eu joc spre exemplu 2 jocuri online (sunt băgate în dreapta undeva, le zice Triburile şi eRepublik) şi îmi scot câte un serial din ăsta de vo 5 sezoane şi imi delectez hipermetropia. 

Concluzie (ştiu că este greşit să tragi o concluzie sub formă de întrebare, tocmai de aceea o enunţ aşa ca să răspundeţi voi): de ce avem nevoie de aceste diversiuni temporare care adesea pot fi confundate cu viciile? De ce aceste dependenţe persistă în viaţa noastră până la adânci bătrâneţi? Este pentru că suntem nişte animale sociale? Sau pentru că al nostru creier ne cere gândire permanentă? Şi dacă e aşa (deşi eu cred că puteţi veni cu mai multe argumente si păreri în sensul ăsta), ce ne face să le alegem (şi nu ziceţi gustul sau anturajul pentru că ăstea sunt cunoscute de când cu Freud)?

Şi ca să închei sub formă de scrisoare:

Aştept comentaţiunile dumneavoastră!

IsPaul

De florii despre femei şi sticle de 0,33

Ştiţi ca multă lume zice că o femeie ar fi ca o floare, gingaşă şi alte „texte din astea de agăţat şi combinat”. Ei: eu, bărbat cu o experienţă de peste doua decenii în domeniul fetelor, vreau să vă spun parerea mea…

O fată este ca o sticlă de bere la 0,33 fraţilor. He, cred ca va trebuie şi nişte argumente, ei am sa vă dau. De ce sticlă de 0,33? Pentru că adesea este greu de găsit una perfectă. Gândiţi-vă că o femeie este mai mereu dornică sa fie desfăcută, dar nu de oricine, nu oricând şi nu oriunde. Trebuie mai întâi să o cunoşti, deobicei îţi face cineva cunoştinţă cu ea, când eşti într-un bar cu câte un amic doi sigur se trezeşte unu să îţi spună părerea despre noua descoperire. O femeie adevărată nu te satură nici o dată, mereu te face să vrei mai mult din ea, asemeni sticlei de 0,33 de bere, deşi investeşti mereu la fel. 

Gândiţi-vă că o sticlă de 0,33 nu este mai nici o dată împărţită, cum nici femeia nu ar trebui să fie. O sticlă de 0,33 îţi creează mereu impresia că este făcută doar pentru tine, că este umedă doar pentru tine, că vrea ca doar tu să te bucuri de ea. O sticlă de 0,33 nu se apucă la fel ca o halbă, cu violenţă, ci cu multă gingăşie, exact ca pe o femeie. Nu se strânge foarte tare pentru că îţi alunecă (nu am zis mai devreme că este umedă?), cum de altfel nici femeii nu ii place să fie ţinută cu forţa. Aţi observat cum adesea este mai plactut de privit o sticlă de 0,33 decât oricare altă sticlă? Parcă şi femeia îţi dă aceeaşi impresie…

Ei, şi dacă până acum nu v-am impresionat, să trecem la analogiile care vând cel mai mult: Cum desfaci o sticlă de 0,33 (cu capac cu filet, bineînţeles) în comparaţie cu… Da, v-aţi prins, cum desfaci o femeie.

Imaginaţi-vă aşa: prima dată când pui mâna pe o sticlă de 0,33 este ca atunci când pui mâna pe o femeie, îţi doreşti mult să o desfaci, uneori chiar îţi dă fiori. Pe urmă, după ce ai trecut prin etapele ce le-am spus mai sus, începi procesul de desfacere. Trbuie să fi gingaş, nu cum fac badaranii în filme, de le desfac cu ochiul sau alte părţi ale corpului irelevante la ora asta… Cum ziceam, trebuie să fi gingaş, să o apuci cu tandreţe altfel îţi scapa, să aşezi finuţ un deget de la mâna dreapta pe dop în timp ce cu mâna stânga „mângâi” sticla. Trebuie să fii finuţ, menţinând doar o fracţiune de secundă de brutalitate, exact momentul în care sticla spune cel mai mult „nu”, defapt atunci e momentul de „da”. Strângi tare dopul şi rasuceşti rapid, mai rapid decât o clipire, şi atunci sticla face fsssssssssst…!!! Ăsta este semnul că sticla te doreşte, că sticla este desfăcută în faţa ta şi ca abia aşteaptă. Dacă nu mă crezi, uită-te la ea, deja scoate bule si aburi de câtă dorinţă manifestă.

Şi după toate acestea, te hotărăşti, o consumi, pe toată… Şi nu mai laşi nici o picătură în sticlă, şi mai vrei o dată, şi incă o dată, şi încă o dată până când te ameţeşte de tot şi ajungi să fii aproape dependent şi oricât de dependent ai fi, nu te saturi niciodată…

Ei, aşa cred eu că este şi femeia adevărată, şi sticla de 0,33, dar ca în orice există pe lumea asta, consumul excesiv provoacă chestii nasoale, nu neapărat pentru tine sau ea (fie ea sticla sau femeia), dar pentru cei din jur. Mă rog, decizia voastră… Eu deja sunt un caz pierdut.

O prima parere

Este primul meu blog personal. Indulgenta in comentarii si aratari de degete sper ca, pentru inceput cel putin, sa fie considerabila.

Am creeat chestia asta pentru  a ma afla si eu in rand cu lumea. Stiti cum este, n-ai blog, nu existi. Ei, in ziua de astazi, opiniile trebuiesc spuse, nu doar la o tigara in pauza dintre seminarii de la facultate legate de plictiseala pe care o emana lectoru in timpul monologurilor, ci despre una-alta. In general despre chiar orice, orice poate fi interesant sau nu. 

Cert este ca Dan Puric nu zicea el rau despre frumusestea noastra ca popor, ca oameni ce nu isi manifesta indiferenta. Ei, noi acestia zicem ca putin ne pasa, dar va dau aici un link, cu un alt blog la care am lucrat foarte putin, si care arata ca se poate. Este vorba despre o colega de a mea de camin care a trecut printr-o perioada pe care nu o doresc nimanui, si totusi a fost ajutata fara „secon thaughts” cum ar zice unii. Dar partea interesanta este ca a fost ajutata de o gasca de oameni care poate la inceput nu se prea cunosteau si au ajuns acum sa fie chiar buni prieteni. Oameni care, poate, nu au vazut-o nici o data pe Alexandra si totusi au pus mana de la mana, brat de la brat, nopti nedormite de la nopti nedormite, si au produs o minune: au reusit sa o ridice pe Alexandra, care se impiedicase si cazuse.

%d blogeri au apreciat: