Categorie: Muzică şi nevoi artistice

Astăzi informaţia de pe internet s-a înmulţit cu peste 1% astadatorită unui singur eveniment. Dumnezeu să îl ierte pe cel ce a fost Michael Jackson şi cel ce încă mai este. Cred că toată lumea a tremurat şi încă tremură pentru că nu există om  care să nu aibă o melodie preferată de-a lui Michael.

M-am trezit astăzi la ora 6 dimineaţa şi numai ce mi-am şters ochii şi reglat urechile că am fost izbit de această veste. Nu am putut să o diger, mi-au trebuit 5 minute ca sa îmi dau seama defapt ce s-a întâmplat, a murit unul dintre idolii mei. Ştiu că sună ciudat, dar este în continuare unul dintre artiştii mei preferaţi şi în mod cert cel mai cunoscut artist al lumii.

Pe la sfârşitul anilor 90 s-a făcut un sondaj. Oamenii care au efectuat acel foraj de opinie erau interesaţi să vază care sunt cele mai cunoscute nume din lume. Atunci se bătea Michael cu Coca Cola. Pe bună dreptate cred că acele rezultate ale sondajului încă se mai aplică într-o măsură apreciabilă.

Nu cred că există om în România asta care să nu fie în stare să îl recunoască pe Michael dintr-un milion de artişti. Sunt ferm convins că lacrimile pe care le-am vărsat în dimineaţa asta au fost fondate şi că nu vor fi ultimile pentru Michael. Neajunsul este că avea concertele alea în Londra şi măcar 2 să fi apucat şi el să ţină, să se bucure şi lumea şi el că încă este apreciat.

Pe Michael mereu mi l-am imaginat murind pe scenă dansând şi ducând publicul la extaz. Se pare că cineva din „Neverland” vrea să îl vadă şi el live doar pentru el pe ceea ce este declarat de MTV drept „Artistul Mileniului”, declarat de vânzări drept „Cel mai vândut artist din istorie”, declarat de fanii lui „The king of pop” iar acum declarat de mine „The emperor of modern music”.

Pentru o carieră de aproape 50 de ani, un pionierat esenţial în muzică, pentru influenţa fiecărui om născut până şi imediat după revoluţie, pentru revoluţia videoclipurilor, pentru ceea ce înseamnă dansul perfect, pentru ceea ce a fost probabil cel mai mare show-man, pentru aparatul de leşinat femei şi maşinăria de creat frisoane pe coloana vertebrală vă rog să păstraţi un moment de reculegere şi să vă mândriţi că aţi fost contemporani cu el!

And it doesn’t seem to matter, and it doesn’t seem right…

Ştiu că nu este prea ortodox să vorbeşti despre gusturile personale într-o astfel de circumstanţă liber-accesibilă. Eh, what the heck, I’m just gonna do it anyway. 

Şti cum e când îţi place ceva enorm de mult atunci când eşti copil şi nu îţi dai seama de valoarea extraordinară a lucrului ăluia decât când eşti trecut prin alte câteva experienţe (care adesea se rezumă la peste 5 ani)? Ei, eu pe la intrarea în cea de-a 3-a decadă a vieţii mele încep să am sentimente din astea. Bineînţeles că iarăşi este vorba despre muzică, şi, as usual, iarăşi despre o formaţie care a marcat dezvoltarea mea culturală. 

Nu ştiu câţi dintre voi aţi jucat vro data Fifa ’98 Road to World Cup. A fost primul meu joc pe CD ever! De la jocul ăla m-am „îndrăgostit” de o melodie pe care o ştiţi cu siguranţă. Este vorba de Blur – Song 2. Mai jos regia vă oferă banda.

În urma acestei audiţii mirifice vă împărtăşesc numele ăluia de la microfon: (pentru cei care nu îl cunosc deja pe) Demon Albarn. Tot nenea ăla mai este cunoscut şi drept inamicul nr. 1 al fraţilor Galleger de la Oasis (mă rog, era), de ce? Pentru că pe atunci erau inventatorii brit-metalului împreună cu alţii, precum The Verve şi… nu-mi mai vin altele în minte (a trecut mult de când nu-mi mai cumpăr Bravo, sorry). 

Anyhow, ce vreau să zic este că nenea ăla Demon, acum (sau de vo 10 ani) s-a băgat într-un mega-proiect (aşa l-au considerat ei) numit Gorillaz. Bă, simpatice animăluţele alea care se mişcă pictate de nu-ţi dai zama ce este ele defapt în existenţa de pe tubul catodic, care este, evident! Dar pentru oamenii care vor să vadă trecut de asta şi de multe altele, şi pentru oamenii care îmi înţeleg limbajul: nu am mai văzut atâta profesionalism la un concert de la The Wall al lui Roger Waters din Berlin în 1990. Impecabil, incredibil şi mai sus de toate: FOARTE TARE FRATE!.

Mai jos e o chestie youtubistă care să vă ajute, dar dacă vreţi să vedeţi tot concertul vă sugerez un torent bun şi numele: Gorillaz Demon Days Live at Manchester Opera House.

Melodia nu e foarte cunoscută, dar e ciumeagă. Sper să vă convingă, iar eu acum revin la privirea concertului. Şi cred că am să merg să-mi iau un grapefruit.

Cred că aveţi cu toţii momente în care prindeţi câte o melodie care vă place foarte mult şi încinge winamp-ul şi ipod-ul pentru că e pe repeat. Hai nu o melodie, hai o formaţie, un artist. Toţi avem gusturi şi preferinţe în materie de muzică (pentru că dacă n-am avea nu ar mai avea succes atâtea milioane de adunături de oameni care încearcă să nareze muzical câte ceva în amplificatoare) şi toate sunt diferite (într-o oarecare măsură).

Ce mi se întâmplă mie astăzi…? Îmi pun o întrebare tare ciudată. Ştiţi vremurile de când eram copii-adolescenţi, pe vremea când Genius stăpâneau muzica la noi în ţară şi puţin după? Ei, tot prin perioada aia au apărut nişte americani care, cel puţin la noi în ţară, au buşit mai tot ce înseamna: topuri, stiluri vestimentare, muzica şi multe alte d’astea. Ălora li se zicea Linkin Park. După ce mi-am cumpărat primele lor 4 albume  (au chiar mai bine de 6) m-am cam lăsat de ei, zicând că sunt mult prea pilaf pentru nivelul meu de  „cool-icitate”. Şi 99% din prietenii mei au considerat la fel. Dar acum ce m-am gândit io, ia să încep io să dau play la teoria hibrid-ului, reanimare şi alte porţiuni electromagnetice imprimate pe sidi. Cred că am început să îmbatrânesc mai rău decât pot să-mi imaginez…

Cum să ajungi, la undeva pe la două decade, să îţi aduci aminte de vremurile „tinereţii”? Apuci să asculţi şi alte tâmpenii de pe atunci, cum ar fi şmecherii din cartel cu „Poveste fără sfârşit” sau adevăratul Slim Shady… Pe vremea când influenţau ăştia microfonul încingeam mesele de ping-pong făcute din uşi şi scaune în spatele blocului. Tot pe atunci parcă învăţasem ce e aia o analiză literară şi un sistem de ecuaţii. 

Ciudat, dar muzica asta ne cam face să simţim cum trece timpul, bineînţeles că mai ales pe muzico-fili. Oficial nu mă mai prea atinge nimic din ce apare acum pe piaţă. Mă lasă rece prea multe nulităţi ce încearcă să convingă. Prefer să îi las şi io pe ei.

Şi ca să termin uşor, dându-vă o mână de ajutor: