Cum a fost la Violetta.

La cine? Sunt convins ca mai bine de jumătate dintre cei care citesc articolul acesta nu știu cine-i Violetta, iar cei care știu, sunt șanse mari să știe de la mine. Mă rog, Violetta este varianta Hannah Montana din America Latină – un fel de telenovela argentiniană a cărui public este, în maaaare proporție, compus din fete cu vârsta între 7 și 14 ani. Telenovela are drept protagoniști, cred, opt prieteni, care au filmat 230 (wow) de episoade pe parcursul a 3 sezoane. Iar acum vine și partea de marketing, Violetta (care e și numele personajului principal), are și multe elemente muzicale, precum și melodii originale, drept care s-a făcut și acest ”band”, pe modelul ”Rebelde”, și au plecat într-un turneu mondial, aterizând și pe Otopeni.

Concertul trebuia, inițial, să aibă loc pe Arena Națională, dar dat fiind faptul că fotbalul are întâietate față de siguranța și fericirea unor copii, organizatorii au preferat să nu plătească schimbatul gazonului și să mute spectacolul în Piața Constituției. Acum, tehnic vorbind, sunt de părere că un show în Piața Constituției, din punct de vedere al sonorizării și evacuării publicului, va fi oricând mai bun decât pe Arenă. Plus că este mai în centru, deci acces facil de la mijloacele esențiale de transport. Însă, bineînțeles că m-am lovit și de treaba românească: dată fiind mutarea, a trebuit să stau la o coadă de 20 de minute pentru ca niște voluntari să îmi dea relocarea scaunelor. N-ar fi fost o problemă dacă nu trebuiau să caute locurile pe niște hârtii printate în copie unică. Aparent două laptopuri și ctr+f costă prea mult pentru niște organizatori ai căror prețuri la bilete variau de la 130 la… atenție, 2145 (nu, nu e ora Champions League), douămiiunasutăpatruzecișicincilei. Prețul nu include transport. Mă rog, poate sunt eu prea pretențios.

Acuma, cred că vine și evidenta întrebare: dar ce am căutat eu acolo? În contextul în care în paralel se desfășoară festivalul Enescu, vine Balcanic Fest, duminică va băga Mos Def moca în Izvor, de ce la Violetta? Poi e simplu, am și eu o finuță pe care nu am cum să o refuz, mai ales în condițiile în care ne vedem foarte rar.

WP_20150902_005

Hai, refuzați-o voi pe fetița asta…

Mă rog, ne-am relocat. La băuturi și token-e n-a fost coadă, și unde era, se mișca repede. Ne-am așezat pe scaune cu 3 minute înainte să înceapă spectacolul. Bineînțeles că era altcineva pe locurile noastre, o doamnă cu trei fete care își făcuse și ea, la rândul ei, relocarea, numai că scaunele ei erau ocupate de niște alții care, după față, nu prea știu ce-i aia bun simț, citit direcții la intrare, ascultat explicații pertinente. Așadar, am decis să-mi împart scaunul cu finuța mea, iar doamna să-l împartă cu una dintre fete, că până și gibonii se-nțeleg între ei. Apoi, trebuie neapărat să spun că timpanu-mi nu a fost mai încercat în umila lui existență atât de tare precum a fost la momentul apariției idolilor celor 20.000 de fetițe din Piața Constituției. Wow, cât zbierăt! La fix un minut după ce toată lumea a țipat, fetele de lângă mine s-au ridicat în picioare de fericire, vrând probabil să danseze, cum de altfel este normal. Nu însă și pentru băbăciunea tristă care stătea cu două rânduri mai în spate și care a urlat la domnișoara de lângă mine să se așeze, ca nu se vede de ea. Vă zic că eu, stând pe scaun cu spatele drept, eram cât fetița blondină de înalt. Însă băbăciunea spurcată a înțeles să-i interpreteze ochii nedumeriți ai fetei punând mâna pe ea și trăgând de ea să se așeze în timp ce urla la ea ”stai jos, n-auzi?”. Bineînțeles că fata s-a speriat și a început să plângă, iar dorința mea de a o încărca cu pumni pe femeia aceea a fost uriașă. Noroc că-mi cunosc prioritățile și pot pricepe cum unii oameni sunt psihopați (adică au lipsă totală de empatie). Ca să termin povestea, mama fetei stătea trei rânduri mai în spate, și s-a activat imediat, a venit să-și ia fata în brațe după care a îndemnat-o să facă ce vrea ea, să se distreze, că doar e concertul ei și nu al altora.

Și că vorbim de lipsă de empatie, mi s-a demonstrat încă o dată, dacă era cazul, că copii sunt super empatici. La un moment dat, de exemplu, Leon (iubitul Violettei) – da, chiar am scris asta – a invitat întreg publicul să se ridice în picioare și să sară la refren. Copii erau sceptici la început, însă s-au conformat. Imediat cum s-a termina melodia, toată lumea s-a așezat înapoi pe scaune, sau au redat vizibilitatea celor din spate. Sunt convins că vreme de o melodie, baba aia a turbat de furie.

Dar să vorbim și despre muzică și șou, nu numai despre oameni oribili. Am fost și eu la câteva spectacole organizate la viața mea, însă vă zic sincer că actorie mai proastă decât în show-ul ăsta nu mi-a fost dat să văd. Parcă se scremeau actorii să intre în personaj, iar lipsa lor de cunoștințe în limba engleza le-a dat o aură autistă. Muzica, în schimb, nu a fost tocmai proastă, și vorbesc serios când spun asta. Dar eu am făcut și afirmația că ”nu m-am simțit prost la Hanul Drumețului”, deci ce așteptări să aveți de la mine? Scena era măricică, cu diverse intrări și uși mobile, iar sunetul a fost impecabil, deși nu foarte tare, ca să protejeze auzul celor mici. La fel pot spune și despre lumini, n-au fost supărătoare și se vedea clar că organizatorii s-au gândit la public.

Cât despre Violetta Live (că așa înțeleg că se chema formația), s-au descurcat. Maaai mult sau mai puțin. Leon (din nou fac referire la el), a cântat cel mai mult live, ieșind la un moment dat chiar cu acustica după el. Partea bună este că toate compozițiile erau originale (spre deosebire de mizeriile alea de la ”Glee”), cu excepția variantei ”Let it go” în spaniolă; originalitate care a prins publicului. Christine (finuța mea) știa toate melodiile pe de rost, alături și de povestea fiecăreia. Formația care i-a acompaniat din punct de vedere instrumental se pare că a cam cântat live – undeva în fundal, Roger Waters style – și aveau și o basistă ce ”pălea” un instrument cu 5 corzi. Dintre toate melodiile, una mi-a rămas întipărită în minte, și chiar recomand să-i dați un play că n-o să vă spargă timpanul.

Bine, m-ați prins, mi-a plăcut și datorită ținutelor Violettei și prietenelor ei.

Apoi, pe-nserate, am întors capul către public și am fost uimit să văd cum toți părinții aveau fețele luminate. Bineînțeles, de la ecranul smarphone-ului pe a cărui baterie au avut cu siguranță grijă să o alimenteze înaintea evenimentului. Spectacolul s-a terminat cu ceva aplauze și vreo două plânsete, însă fericirea de pe fețele copiilor era debordantă, iar apoi înțelegi de ce ai da 3-400 de lei pentru un bilet care, cumva, reprezintă îndeplinirea visului unui copil. Pentru că merită, chiar dacă e marketing.

Atitudinea în vestimentație

E cam primul articol despre vestimentație pe care îl scriu. Nu sunt un veritabil cunoscător într-ale modei pentru bărbați, că doar deh, cine mă știe vede că am ”dad jeans” și că port cămășile scoase din pantaloni. Însă când ocazia o cere, atitudinea se schimbă, deci implicit garderoba și felul în care o port. Nici nu vreau să vă ascund că nu suport, de exemplu, îmbrăcămintea anteniștilor. Sunt într-o lipsă totală de personalitate. Totul perfect, totul identic, mai ceva decât tricoul bleu al lui Băsescu. Nu sunt parlamentari să trebuiască să se îmbrace mereu la fel, însă cer personalitate vestimentară de la unii cu lipsă de personalitate, am probleme. Și totuși, îl știți pe Rareș Bogdan de la Realitatea? Ei, pe nenea acela eu îl consider ”cel mai bine îmbrăcat om” de la vreo televiziune ”mare” din România. Nu are doar personalitate, are și atitudine. Iese în evidență fără a fi un papițoi, iar modul în care-și asortează culorile și se poziționează pe scaun arată un evident ”mă simt bine îmbrăcat așa”. Ca să nu zic că-i ador batistele de la piept.

Rares-Bogdan-ASF-1

Bo$$, mersi, ești un simpatic, chiar dacă am pantalonii roz.

Partea nasoală e că ținuta costă, dar după cum spusără și americanii ”nu poț s’fași uomleta făr’ sî sparji niștii uouî”. Și am constatat cu plăcere că în feedu-mi de facebook, un fost coleg de facultate mai aruncă două-trei videoclipuri precum cel de mai jos.

Mie-mi pare că personalitatea și atitudinea trebuie să fie elemente definitorii pentru cel care poartă un costum. Nu trebuie să fii ginere, dar nici vreun ciurli-burli. Da, costumul clasic negru nu dă greș, și e bine să ai unul acasă, mereu pregătit pentru petrecerea tematică ”Tarantino” la care vrei să fii un ”Reservoir Dog”, asta ca să nu fac referire la evenimente mai tragice. E început de an, ce naiba! Dar dacă poți avea stil, de ce să nu ai? De ce să fii o picătură în mare, când poți fi expresiv chiar prin felul de a te îmbrăca.

Și cine nu mă crede, să-și ia bilete la Triggerfinger, că vin anu’ ăsta la Arene, iar băieții ăștia se îmbracă de nu se poate. Serios, au costume făcute, parcă, din mușamaua mamei, dar arată absolut fa-bu-los (iar ”s”-ul nu este ”gay s”). Și pe deasupra, mai și cântă al naibii de bine. Check it out, că au album nou.

Adio, inegalabililor!

Știți momentele alea când nu iți dai seama dacă să fii fericit sau trist? De exemplu, când se termină un serial foarte bun și ești fericit pentru că l-ai văzut, dar trist pentru că nu mai apare nimic nou? Sau o vacanță inegalabilă, tot pe aceeași premisa? La fel mă simt și eu acum.

A ieșit mult așteptatul ”The Endless River” al lui Pink Floyd. Dar de ce ”adio”? Pentru că cel puțin Gilmour a anunțat că acesta este ultimul lor efort muzical. Nu va fi nici un turneu de promovare, mai ales că au rămas doar în doi. Și totuși, cât de epic este acest album? În primul rând este un album în adevăratul sens al cuvântului. În condițiile în care mult râvnitul ”disc de platină” abia se mai dă, să reușești stabilirea recordului de pre-sales order nu este un lucru mărunt.  Oricum, Pink Floyd este una dintre puținele formații care au făcut albume, și nu cd-uri cu melodii. Este foarte greu să scoți din context orice melodie de pe ”Dark Side of the Moon”, și aproape imposibil să înțelegi sentimentul din spatele oricărui interval melodic din ”The Wall” fără să asculți întreaga înregistrare, pe care și în ziua de astăzi eu o consider cea mai mare operă rock din istorie. ”The Endless River” nu se lasă mai prejos și ne trimite încă de la primele melodii la trecuturile șaptezeciste. Se prefigurează o compoziție cum numai ei pot scoate, chiar dacă albumul este majoritar instrumental, iar orga regretatului Richard Wright pare că poartă rolul principal. Emblematica sinergie prezentă până și inclusiv la ”The Wall” reapare într-o ipostază plăcut surprinzătoare. La anumite melodii poți să juri că e și Waters în studio.

Pink-Floyd-The-Endless-River-cover-art

How high can you get? Seriously?

Râul Nesfârșit nu face abstracție de la coincidențele tipice Pink Floyd, respectiv 3 melodii consecutive având lungimea de 1,42 minute, sau chiar titlul acestui disc fiind penultimul vers din penultimul album. Eu consider asta drept o reîntoarcere la, sau un tribut pentru psihedelicul Floydian atât în formă cât și în fond.

Dar, cum zic cu fiecare lucru care îmi place prea mult: este foarte slab. Vă rog să nu ascultați acest album și să nu simțiți sfârșitul muzicii cu adevărat clasice. N-are sens să vă amăgiți degeaba. E mai mișto muzica de la ”radio subway” sau ”mocking-dance-music” din Eden. Lăsați aprecierea doar necopților care ascultă așa ceva, și pe bătrâni să se retragă în liniște.

Adio!

11 Formații pentru care aș plăti bilet în România

Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.

Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.

Așa că-ncepem:

11. Disturbed

Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!

 

10. Godsmack

Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.

 

09. The Offspring

Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.

 

08. Green Day

Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).

 

07. Daft Punk

Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!

 

06. Soundgarden

Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.

 

05. Tool

Image

That’s some trippy shit, son!

Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.

 

04. Foo Fighters

Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.

 

03. Rage Against the Machine

Image

La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀

Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.

 

02. Gorillaz

Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.

 

Mențiuni onorabile

Asta-i foarte watchmojo-istă.

Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.

Image

Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.

 

01. Pink Floyd

Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!

Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?

Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.

 

Cine-i pupă pe Nirvana

Nu e cea mai mare noutate în lumea Rock-ului ca Nirvana a fost băgată în Rock’n’Roll Hall of Fame. S-a întâmplat luna asta, când se comemorează 20 de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Îmi pare un loc meritat, care trebuia să vină mai devreme, dar acum 10 ani nu prea se putea că încă nu exista ”the Nirvana Legacy”, iar dacă poți să comemorezi un mare artist cu o cifră rotundă de la un anumit eveniment, de ce să n-o faci? Uite așa că s-a întâmplat.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre cinismul, hilarul situației, ba chiar penibilul împuțit al includerii în aceeași ceremonie a celor de la Kiss. Și n-ai zice că ar fi forțați de o cifră rotundă, că anul trecut machiații or împlinit 40 de la înființare. Și de ce zic penibil? Uite, în ochii mei, Kiss și Nirvana sunt două chestii total opuse. Nirvana a apărut ca răspuns la ”Hair Metal”-ul practicat de Kiss și alții ca ei. Genul ăsta de ”vreau să fiu brutal, dar cânt uuuu baby la fiecare vers” de Hair Metal. Cu alte cuvinte, într-un mod ciudat, dacă nu erau Kiss care să promoveze cultul rocker-ului idolatrizat, care acceptă că este cu 20 de clase peste cel care stă și-l aplaudă, nu ar fi apărut nici gălăgioșii de la Nirvana, care, prin muzica lor sunt de 20 de ori mai brutali decât Kiss… Care au cele două ”s”-uri din nume in forma sâ-ului de la Schutzstaffel. Asta ar trebui să spună multe despre originalitatea lor. De exemplu, eu copil fiind, când auzeam melodia pop ”I was made for loving you baby” de la Kiss, eram ferm convins că o cântă o formație care vor să-i imite pe Boney M.

a7966__kiss-nirvana

 

 

 

 

 

 

 

Știu că ăla din dreapta n-a murit, dar serios, de-o dată cu Nirvana?!? Mușca-ți-ai limba!

Pe urmă, de partea ai’laltă e Nirvana. Țiu minte și amu când i-am ascultat prima dată. Tata-și luase un dubluradiocasetofon cu CD Daewoo, iar printre primele discuri cumpărate era un best of Nirvana (clandestin, cum circulau în România pe atunci). Cred că eram într-a cincea, deci un 1999, probabil. Prima melodie: miroase a spirit tânăr. M-a marcat pe viață. Atunci am zis, în sinea mea: asta-i muzica pe care vreau să o ascult de acum în colo. Apoi am crescut și am înțeles cum a apărut rock-ul anilor 90 și cine au fost vectorii acestuia. Și de ce îmi plăceau. Și, probabil că din cauză că ăștia erau diametral opuși celor de la Kiss nu am reușit să-i suport, pe ăia de la Kiss. Dar de ce sunt așa de pornit pe vopsiții ăia? Simplu: ei ar fi putut să facă muzica pe care o făcuse Cobain, și n-au făcut-o. Nici Poision, nici Motley Crue, nici Bon Jovi, nici Van Halen, nici Alice Cooper. Ce au ăștia toți în comun? Sunt americani și li s-a băgat în cap că pentru a-și vinde produsul, trebuie să se fardeze și să-și aranjeze nu-știu-cum părul. Nu pot cu voi. Granted, Eddie van Halen este un chitarist demnțial, iar Tommy Lee unul dintre cei mai tari toboșari metaliști ever. Iar Twisted Sister, ăla, are marele merit că a câștigat lupta împotriva preconcepțiilor asupra metal-ului. Nu le neg reușitele, ci le zic atât: nu am să dau bani pe biletele voastre sau pe cd-urile voastre. Vă ascult atâta vreme cât nu mă deranjați, și vă voi arăta mereu cu degetul pentru că ați ținut formații gen Metallica în anonimat în toți anii 80.

Ah, și trebuie neapărat să spun că am fost mega impresionat de ”inducting speech”, lung și la obiect.

Ce are in comun Rock-ul cu tabloidele româneşti…

Mda, se poate spune ca probabil nu s-ar vedea nici o legătură între cele două… Şi totuşi, v-aţi întrebat oare ce anume face rock-ul să se vândă precum sexul vinde în tabloide?

Păi ce treabă are poza de sus cu, să zicem, distorse II? Păi are… că deşi exista o mică categorie care ascultă şi le place Nirvana – Unplugged, larga majoritate însă nu-şi imaginează Smells Like Teen Spirit cântată altfel decât tare şi zgomotos. Dacă eşti cu unplugged-ul este ca şi cum ai spune că citeşti Libertatea pentru ştirile din politică…

Mai pe scurt, Gi-gi-ul vinde la fel de mult precum vinde sexul. Defapt rock-ul este distorse, şi cine zice contrariul vorbeşte în particularităţi…

Dap, concluzia este că distorse-ul are legătură cu sânii… Şi acum stau şi mă întreb ce oare m-o fi apucat să scriu postul ăsta…

 

Subcarpaţi – Gimmy e d’acord

Nu ştiu dacă aţi observat că numele actual al lui Gimmi este Gimmy, ceea ce inseamnă că s-a reîncarnat. Da, acum nu mai are tatuaj cu HP ci cu Acer şi are şi un fel de feislift. Mă rog, adica mnah, mă folosesc de această ocazie să fac 2 în 1, precum nessu, sau ce e ăla. Adică, zic că mă bucur de o nouă ustensilă de scris, la care se adaugă cea mai plăcuta surpriză de toamnă-iarnă: Subcarpaţi.

Da, gen aşa se cheamă şi gen sunt mult prea jmekeri. Despre ce este vorba: Un fel de Şuie, din câte am înţeles are şi Junkyard ceva de-a face cu ei, un fel de Phoenix, dar cu totul şi cu totul original.

Prima impresie a fost fabuloasă, a doua la fel, iar atunci când am dat de site-ul lor, chiar am fost izbit. Coverul albumului este demenţial, o idee gen…ială.

Dar să trecem peste evidentele chestiuni legate de imagine. Până la urmă este vorba despre o formaţie vocal-instrumentală, deci esenţa este ce iese din boxe. Intr-adevar, un mix reuşit intre dub-step, trip-hop, hip-hop şi… Fărămiţă Lambru. Poate suna ciudat, dar dacă omenii ăştia şi-au propus să păstreze autenticitatea folclorului românesc în rândul celor care se plimbă mereu prin A-Fire-Goblin-etc, eu zic că au reuşit, cel puţin cu albumul ăsta.

Intră liniştit în aria psihidelicului, dar nu o ia pe arătură ca stoner-metaliştii, iar cine s-a gândit ca psihidelicul şi ţambalul n-au nimic în comun, think again!

Una peste alta, chiar nu am mai fost atât de impresionat de ceva scos în România de când… să zic de când am ascultat prima oara Paraziţii, dar nu este nici pe departe acelaşi sentiment.

Şi ca să rămânem în asentiment mioritic, gen, aş îndrăzni să zic, astăzi,  odată cu ziua naţională a României, că ceva mai marfă decât lansarea ăstora nu se putea întâmpla. Şi dacă până acum ascultam albumele sau vedeam filmele înainte de a le recomanda pe blog, acum zic că sunt abia la melodia 8 de pe album, şi ca să vă înlesnesc şi vouă căutarea pe net, vă dau acest link la care puteţi scoate moca albumu. Gen.

Hai audiţie plăcută, şi să vă crească spiritul naţional(istic)!