11 Formații pentru care aș plăti bilet în România

Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.

Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.

Așa că-ncepem:

11. Disturbed

Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!

 

10. Godsmack

Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.

 

09. The Offspring

Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.

 

08. Green Day

Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).

 

07. Daft Punk

Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!

 

06. Soundgarden

Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.

 

05. Tool

Image

That’s some trippy shit, son!

Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.

 

04. Foo Fighters

Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.

 

03. Rage Against the Machine

Image

La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀

Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.

 

02. Gorillaz

Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.

 

Mențiuni onorabile

Asta-i foarte watchmojo-istă.

Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.

Image

Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.

 

01. Pink Floyd

Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!

Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?

Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.

 

Cine-i pupă pe Nirvana

Nu e cea mai mare noutate în lumea Rock-ului ca Nirvana a fost băgată în Rock’n’Roll Hall of Fame. S-a întâmplat luna asta, când se comemorează 20 de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Îmi pare un loc meritat, care trebuia să vină mai devreme, dar acum 10 ani nu prea se putea că încă nu exista ”the Nirvana Legacy”, iar dacă poți să comemorezi un mare artist cu o cifră rotundă de la un anumit eveniment, de ce să n-o faci? Uite așa că s-a întâmplat.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre cinismul, hilarul situației, ba chiar penibilul împuțit al includerii în aceeași ceremonie a celor de la Kiss. Și n-ai zice că ar fi forțați de o cifră rotundă, că anul trecut machiații or împlinit 40 de la înființare. Și de ce zic penibil? Uite, în ochii mei, Kiss și Nirvana sunt două chestii total opuse. Nirvana a apărut ca răspuns la ”Hair Metal”-ul practicat de Kiss și alții ca ei. Genul ăsta de ”vreau să fiu brutal, dar cânt uuuu baby la fiecare vers” de Hair Metal. Cu alte cuvinte, într-un mod ciudat, dacă nu erau Kiss care să promoveze cultul rocker-ului idolatrizat, care acceptă că este cu 20 de clase peste cel care stă și-l aplaudă, nu ar fi apărut nici gălăgioșii de la Nirvana, care, prin muzica lor sunt de 20 de ori mai brutali decât Kiss… Care au cele două ”s”-uri din nume in forma sâ-ului de la Schutzstaffel. Asta ar trebui să spună multe despre originalitatea lor. De exemplu, eu copil fiind, când auzeam melodia pop ”I was made for loving you baby” de la Kiss, eram ferm convins că o cântă o formație care vor să-i imite pe Boney M.

a7966__kiss-nirvana

 

 

 

 

 

 

 

Știu că ăla din dreapta n-a murit, dar serios, de-o dată cu Nirvana?!? Mușca-ți-ai limba!

Pe urmă, de partea ai’laltă e Nirvana. Țiu minte și amu când i-am ascultat prima dată. Tata-și luase un dubluradiocasetofon cu CD Daewoo, iar printre primele discuri cumpărate era un best of Nirvana (clandestin, cum circulau în România pe atunci). Cred că eram într-a cincea, deci un 1999, probabil. Prima melodie: miroase a spirit tânăr. M-a marcat pe viață. Atunci am zis, în sinea mea: asta-i muzica pe care vreau să o ascult de acum în colo. Apoi am crescut și am înțeles cum a apărut rock-ul anilor 90 și cine au fost vectorii acestuia. Și de ce îmi plăceau. Și, probabil că din cauză că ăștia erau diametral opuși celor de la Kiss nu am reușit să-i suport, pe ăia de la Kiss. Dar de ce sunt așa de pornit pe vopsiții ăia? Simplu: ei ar fi putut să facă muzica pe care o făcuse Cobain, și n-au făcut-o. Nici Poision, nici Motley Crue, nici Bon Jovi, nici Van Halen, nici Alice Cooper. Ce au ăștia toți în comun? Sunt americani și li s-a băgat în cap că pentru a-și vinde produsul, trebuie să se fardeze și să-și aranjeze nu-știu-cum părul. Nu pot cu voi. Granted, Eddie van Halen este un chitarist demnțial, iar Tommy Lee unul dintre cei mai tari toboșari metaliști ever. Iar Twisted Sister, ăla, are marele merit că a câștigat lupta împotriva preconcepțiilor asupra metal-ului. Nu le neg reușitele, ci le zic atât: nu am să dau bani pe biletele voastre sau pe cd-urile voastre. Vă ascult atâta vreme cât nu mă deranjați, și vă voi arăta mereu cu degetul pentru că ați ținut formații gen Metallica în anonimat în toți anii 80.

Ah, și trebuie neapărat să spun că am fost mega impresionat de ”inducting speech”, lung și la obiect.

Ce are in comun Rock-ul cu tabloidele româneşti…

Mda, se poate spune ca probabil nu s-ar vedea nici o legătură între cele două… Şi totuşi, v-aţi întrebat oare ce anume face rock-ul să se vândă precum sexul vinde în tabloide?

Păi ce treabă are poza de sus cu, să zicem, distorse II? Păi are… că deşi exista o mică categorie care ascultă şi le place Nirvana – Unplugged, larga majoritate însă nu-şi imaginează Smells Like Teen Spirit cântată altfel decât tare şi zgomotos. Dacă eşti cu unplugged-ul este ca şi cum ai spune că citeşti Libertatea pentru ştirile din politică…

Mai pe scurt, Gi-gi-ul vinde la fel de mult precum vinde sexul. Defapt rock-ul este distorse, şi cine zice contrariul vorbeşte în particularităţi…

Dap, concluzia este că distorse-ul are legătură cu sânii… Şi acum stau şi mă întreb ce oare m-o fi apucat să scriu postul ăsta…

 

Subcarpaţi – Gimmy e d’acord

Nu ştiu dacă aţi observat că numele actual al lui Gimmi este Gimmy, ceea ce inseamnă că s-a reîncarnat. Da, acum nu mai are tatuaj cu HP ci cu Acer şi are şi un fel de feislift. Mă rog, adica mnah, mă folosesc de această ocazie să fac 2 în 1, precum nessu, sau ce e ăla. Adică, zic că mă bucur de o nouă ustensilă de scris, la care se adaugă cea mai plăcuta surpriză de toamnă-iarnă: Subcarpaţi.

Da, gen aşa se cheamă şi gen sunt mult prea jmekeri. Despre ce este vorba: Un fel de Şuie, din câte am înţeles are şi Junkyard ceva de-a face cu ei, un fel de Phoenix, dar cu totul şi cu totul original.

Prima impresie a fost fabuloasă, a doua la fel, iar atunci când am dat de site-ul lor, chiar am fost izbit. Coverul albumului este demenţial, o idee gen…ială.

Dar să trecem peste evidentele chestiuni legate de imagine. Până la urmă este vorba despre o formaţie vocal-instrumentală, deci esenţa este ce iese din boxe. Intr-adevar, un mix reuşit intre dub-step, trip-hop, hip-hop şi… Fărămiţă Lambru. Poate suna ciudat, dar dacă omenii ăştia şi-au propus să păstreze autenticitatea folclorului românesc în rândul celor care se plimbă mereu prin A-Fire-Goblin-etc, eu zic că au reuşit, cel puţin cu albumul ăsta.

Intră liniştit în aria psihidelicului, dar nu o ia pe arătură ca stoner-metaliştii, iar cine s-a gândit ca psihidelicul şi ţambalul n-au nimic în comun, think again!

Una peste alta, chiar nu am mai fost atât de impresionat de ceva scos în România de când… să zic de când am ascultat prima oara Paraziţii, dar nu este nici pe departe acelaşi sentiment.

Şi ca să rămânem în asentiment mioritic, gen, aş îndrăzni să zic, astăzi,  odată cu ziua naţională a României, că ceva mai marfă decât lansarea ăstora nu se putea întâmpla. Şi dacă până acum ascultam albumele sau vedeam filmele înainte de a le recomanda pe blog, acum zic că sunt abia la melodia 8 de pe album, şi ca să vă înlesnesc şi vouă căutarea pe net, vă dau acest link la care puteţi scoate moca albumu. Gen.

Hai audiţie plăcută, şi să vă crească spiritul naţional(istic)!

La copac!

Păi mnah, s-a terminat şi Sonisphere, şi bineînţeles că nu mi-am cumpărat bilet (că doar criza îi afectează şi pe bloggeri, nu?), dar am găsit modalitatea perfectă de a vedea ce se petrece pe scenă…

Zic, era cam ora şase aşa, şi cânta Anthrax, parcă… şi am vorbit cu un oltean chel să căutăm vrun loc pe unde să sărim gardul, că poate prindem şi noi Metallica, măcar… Unde frate? am dat două ture în jurul Romexpo, şi nici măcar vro şansă… nici măcar vro 10 metrii de gard nesupravegheaţi de BeGeSeu… Dar printre turele date de noi, am întrezărit o găurică undeva în gard, mă rog, găurică însemnând vedere către scenă, iar cu puţină chinuială (din partea unuia care nu are 1,92) se putea vedea şi unul dintre monitoare. Acolo am încremenit cu 3 peturi de bere timp de vro 5 ore. A cântat Megadeath, Slayer iar mai apoi, „Hello Budapest” Metallica. Băieţii au fost totuşi cumsecade şi, dându-şi seama că au gafat cu numele locului au tot repetat apoi „Bucharest Romania” şi la final au aruncat vrun chil de pene de chitara în mulţime… dar mnah, se iartă!

La returnare un foarte mare puhoi de foarte mulţi oameni a început să se disperseze.

Astăzi însă, am adunat vo câţiva de prin cămin şi i-am dus şi pe ei la copac, unde, în timp de 2 ore am avut deosebita plăcere de a vedea pe un pletos cum tot insista el să stea suit în copac în timp ce un Begesist chel îl tot convingea să se dea jos. Cred că a făcut un Master în negocieri acel doi-pe-doi… Mă rog, e bine că nu s-a lăsat cu sânge. La toate acestea se mai adaugă o tanti care, la un moment dat a vrut ea să facă şuşu taman în faţa noastră… O blondă din categoria „bună” şi-a dat jos bludjii şi s-a pus în vine iar publicul (nu pubisul) era în extaz!!! O imagine inedită şi un moment de 3j de secunde în care toţi (cel puţin băieţi) au uitat cine este pe scenă la 80 de metrii mai încolo.

Rammsein nu au dezamăgit, deşi şi-au cântat poate prea multe piese noi, mai puţin consacrate, totuşi au reuşit cât de cât să dea foc la scenă…. Au reuşit să încingă publicul, şi cel mai important, au avut o română mai bună decât corijenţii fără diplomă de la firma de pază în albastru…

Poate sun prea obosit sau poate mi-am pierdut îndemânarea de a scrie pe blog, însă vă recomand să-mi uraţi bafta marţi căci tre să ne licenţiem! (sau ăm…)

Ce vorbeşti mă…

Deci, mi se pare incredibil aşa ceva, aş spune cel puţin inadmisibil… dar apoi îmi trece prin cap distrugătorul lui Batman, Joel Şumahăr…

Dacă aveţi răbdare, ascultaţi melodia asta:

Acum că aţi avut sau nu răbdare – curiozitate, personal vreau să vă pun să faceţi o comparaţie între ce aţi ascultat mai devreme şi eventuala melodie:

Atenţie, este de menţionat faptul că prima melodie este dintr-un film cu George Clooney şi Şvarţănegăr, iar a doua melodie este dintr-un desen animat de lung metraj. Prima melodie este cântată într-un stil Gospel, al cărui videoclip conţine un negru cu o pălărie deosebit de (cel puţin) bisexuală călare pe un aşa-zis Harley în Vegas care îl prea măreşte pe, bineînţeles, BATMAN! Cea de a doua melodie e compusa de Shirley Walker, de care majoritatea dintre voi nu aţi auzit, însă vă pun acum întrebarea (şi kiss from a rose a lu Seal e chiar marfă deşi nu e despre Batman): voi ce melodii vedeţi ca fiind reprezentative pentru cel mai cool dintre eroi (nu super-eroi, că el n-are super-puteri)? Eu personal zic că un căcat mai mare decât ăla numai Joel Schummacher putea să facă şi aia e tot filmul.

Bottom line, sper să nu vă deranjeze prea tare, dar melodia pe care o consider eu reprezentativă, sau ce îmi trece mie prin cap cand mă gândesc la Batman este:

Deşi, recunosc, nu se găsesşte pe OST-ul nici unui film cu Bruce Wayne deghizat…

Plaja de plastic… da, titlul noului album Gorillaz

Este cel putin ciudat, în afară de primul album al lor, pe care l-am cumpărat în 2000 și cred că 2, dar e posibil să mă înșel, celelalte 2 mi s-au părut poate prea -avangardiste- . Prefer să spun aşa pe principiul ca nu m-au foarte atras aproape de loc de la prima audiţie, dar uşor şi treptat au început să-mi placă deosebit de mult, atât cantitativ cât şi calitativ.

Plaja asta a lor de plastic apare în contextul unei lumi deja, mulţi ar spune, supra-solicitată în domeniul „eco”. Ei, acest album este „eco” şi totuşi sunt avangardişti… Destul de greu de explicat, bineînţeles, Damon Albarn mereu a fost tatic în materie de muzica dar abia acum a reuşit să facă, şi anume, câte ceva. Când zic „acum” bineînţeles, mă refer la vremea de a creat Gorillaz, şi după cum spunea şi el pentru Rolling Stone, parcă îi stă mai bine desenat.

Ce vreau să zic e că dacă aveţi chef de ceva cel puţin ciudat la prima audiţie, băgaţi torrentul la downloadat Plastic Beach şi încingeţi placa audio.

AAAA, eu încă n-am terminat de ascultat tot amalgamul de melodii oferit de album, deci daca apare ceva care este ieşit din comun am sa vin cu apdeit.

De ce îmi place mie muzica dată tare…?

1. Pentru că dacă nu îmi usucă blugii în timp ce o ascult parcă nu mai are noimă.

2. Pentru că ceea ce eu consider a fi muzică mulţi consideră a fi zgomot, şi zgomotul trebuie să fie mult şi tare.

3. Pentru că vreau să ştie toată lumea că eu ascult muzică.

4. Pentru că mă ţin boxele.

5. Pentru că dacă nu e tare este mahmureală, deci implicit durere de cap şi incompatibilitate.

6. Pentru că dacă nu e tare nu se simte bass-ul şi implicit muzica devine „naşpa”.

7. Pentru că AC-DC şi Metallica & Co nu sunt făcuţi să se asculte în surdină.

8. Pentru că vocea lui Gillan sună mai marphă când ţipă.

9. Pentru că trebuie să-mi vibreze patul când Cliff Burton mângâie griff-ul.

10. Pentru că nu îmi place faţa portarului de la cămin.

11. Pentru că Slash nu rupe corzile la Gibson degeaba.

12. Pentru că Massive Attack e marpha doar când vezi undele făcute de sub-woofer.

13. Pentru că vreau să văd cum sare membrana difuzorului.

14. Pentru că aşa trebuie.

15. Pentru că mă plictiseam cu muzica tare şi nu aveam despre ce să scriu.

16. Pentru că lista trebuie continuata în acelaşi stil IsPaulicesc.

17. Pentru că şi cocalarii Poligrafiei au nevoie de educaţie.

18. Pentru că aşa intenţionez să-mi dezvolt răguşeala de la ţipat.

19. Pentru că dacă nu e tare nu aud fiecare sunet făcut într-un concert ca al lu’ Gorillaz.

20. Pentru că nu mai vreau sa tremur de durere (fizică, chiar pur fizică)

21. Pentru că aşa ascultau Jim cu Aniela când s-au cunoscut.

22. Pentru că nu se poate altfel!

Eroul Griff-urilor

Păi şi normal că nu mai am cititori în momentul în care nu mai scriu nimic nou pe blog, nu? Adică deh, dacă am fost relativ ocupat şi n-am mai scris este şi normal să nu mă mai bucur de aceeaşi popularitate ca până mai acum vo o saptămână.

Mă rog, m-am apucat de ceva care vrea să fie extraordinar… Cu siguranţă aţi auzit sau văzut sau citit sau avut curiozitatea să… Guitar Hero III Legends of Rock îi zice. Totul a început cu un Nitendo Wii. O chitară şi ceva cântat, s-a rezolvat problema, dependenţa s-a creat. Apoi wii-ul a dispărut şi ne-am pus pe downloadat pe PC. Dă-i şi rupe tastele şi mausul şi înjură-i pe Slayer că au făcut melodia făraă linie melodică numită si Raining Blood şi pe Metallica pentru că au făcut mega-solo-ul de la One şi bucură-te când cânţi Wellcome to the Jungle şi Rock You Like a Hurricane şi altele cunoscute şi meseriaşe şi Santana şi Slipknot.

Mă rog, nu sunt chiar degeaba, am făcut capătul la easy cu majoritatea largă a melodiilor de 5 stele şi apoi la medium, care este inechitabil de mai greu, la 3 stele cu vo 2 melodii la 4 stele. Am ajuns la momentul în care dacă clipesc să văd luminiţele cum vin spre mine şi dacă aud o chitară la radio să mă apuc să o când air guitar în stilul Guitar Hero.

Annyhow, prea jmeker jocul, îşi merită banii şi investiţia. Îţi îmbogăţeşte orizonturile muzicale precum şi cultura într-un mod plăcut şi plin de nevoie de dexteritate.

Amu doar ce m-a anunţat frate-miu că a mai scos nişte melodii de pe net, un fel de update, că de alea vechi ne-am cam plictisit.

Who’s the real Guitar Hero now?

Acum înţteleg… Acum înţeleg ce au simţit fanii Queen la moartea lui Freddy Merchury, un alt zeu al muzicii, un alt inovator al artei, un alt showman. Acum traiesc şi eu ce au trăit cei ce-l îndrăgeau pe Kurt Cobain, cel care a schimbat complet faţa muzicii rock. Acum l-am văzut pentru probabil a 3a oară pe tata plângând în 21 de ani. Acum înţeleg de ce există oameni ca Michael Jackson, nu ca să scoată bani sau ca să fie faimoşi ci ca să ne facă pe noi să ne simţim oameni. Această idee îmi aduce aminte de o poezie de Ştefan Octavian Iosif care spunea metaforic că viaţa este o vrăjitoare care chinuie artistul pentru ca acesta sa plângă, culegându-i lacrimile ce se transformă în nestemate.

Prin el cu toţii ne-am simţit artişti şi prin el, Michael Jackson cu toţii suntem oameni. Îţi mulţumesc Michael şi acum, în cea de-a 3a zi de la moartea ta îţi urez distracţie plăcută în „Neverland”.

Adio!