Angajatori de… rahat

Anual, sau chiar mai des, se face festivalul promoterițelor și al itiștilor: Angajatori de top. Undeva la peste jumătate din joburile oferite acolo sunt pentru cei cu pregătire IT/Inginerie sau pentru fete frumoase care să dea pachete moca de țigări consumatorilor din diverse baruri și non-stopuri. E bine totuși că nu vin și de la studio-uri de Videochat, omniprezenți pe site-urile cu joburi-joburi-joburi-mii-de-joburi. Asta, probabil, pentru că cei de la Catalyst își cunosc, cât-de-cât prioritățile.

Dar nu despre acest târg vreau să vă vorbesc acum, ci despre angajatorii de rahao români tipici. Îi știți, că-s la tot colțul. Am vreo 2-3 în lista de prieteni și am muncit pentru cel puțin unul. Avem prieteni care se plâng constant de jobul lor, însă remarc, din ce în ce mai des, că nu neapărat ce faci, ci pentru cine faci este lucrul definitoriu. Am fi înclinați să spunem că pentru noi muncim, dar ăsta cam este un lucru fals. În genere muncim pentru altcineva/ceva, și primim și noi o pâinică acolo, cât să zicem bogdaproste. Iar dacă vrem să ne ”privatizăm”, șansele de reușită sunt într-atât de mici încât mai bine rămânem la angajatorul nostru.

Apoi, se mai întâmplă, c-așa-i piața, să rămâi fără job. Prioritățile, sănătatea, geografia sau economia te-au împins într-acolo. Și ce faci? Stai, reziști, cheltui din economii, te-mprumuți, dar, până la urmă, de angajat tot trebe să te angajezi, că nasturii nu-s buni la Mega Image. Curent în casa poate-ți faci, dacă te pricepi să legi un dinam la banda de alergat, dar până când? Fără digi și internet nu prea exiști, iar ca s-o vezi pe Halep, când acasă n-ai televizor, să mergi în bar îți trebuie vreo doi lei, iar altă bere decât Zăganu nu prea e bună. Așa că ce faci? După cum spuneam, cauți un job, ca să iei salariu, să ai să consumi. Și ajungi pe la diverși cu cv-ul într-o mână și basca într-alta. Te cheamă la interviu și… Și ajungi la faza următoare, unde iți dă teste. Bagi testele. Vin și-ți zic că-ți dau feedback, indiferent daca se decid că da sau ba. Mhm, siiigur. Nexam telefon. Am pățit asta cu trei angajatori. ”Da, Paul, te sunăm cum luăm o decizie. Oricum ai rămas printre ultimii doi și nu ne ia nimic să te sunăm. Și așa, nu cred că ai de ce să-ți faci griji”. Ciu-ciu, fraiere. De la Lidl PR și Rivertea (niște unii cu ceaiuri), la chiar GMP PR, nimic. Poate-s eu de vina, aveam telefonul închis. Apoi vine experiența Golin, care cică mă sună. M-au sunat după 6 luni să mă cheme la un alt interviu, în urma căruia cică ”sigur”, după ce 6 luni n-am primit nimic. Iară l-am luat pe ”pas” în mână. Am semnat între timp în altă parte, iar după încă 6 luni, sunt chemat iarași la Golin pentru o altă discuție. Văd că nu cădem la învoială în privința banilor, însă primesc garanția că voi fi sunat pentru a mi se comunica decizia, indiferent de natura ei. M-a sunat nimeni. Îl știți și voi, acel celebru Anonim Vasile, din orașul Nicăierea.

În fine, astea-s doar orgolii rănite, trec mai repede decât am reușit să-mi dau seama că s-au întâmplat. Vorba internetului: one of the biggest lies of the world ”we’ll call you”. Însă să zicem că te angajezi. Mă rog, stabilești că începi munca acolo. Primul lucru, care-mi face pielea măciucă: da, dar… nu-ți fac contract primele 3 luni, ci facem de voluntariat. Bine Boss, zic. Apoi îmi pune contract de voluntariat pe 4 luni în brațe. Eu, ca boul, semnez. După 3 luni mă aștept ”să discuție” și primesc liber să tac. După 4 luni și o săptămână plec, iar angajatorul e mirat ”de ce?, unde pleci pe praful ăsta?”. Zic, undeva unde o să fiu plătit pentru ce fac, în mod legal.

Și înțeleg că mai există o categorie: ”da, dar nu-ți trec totul pe cartea de muncă”. Am impresia, uneori, că asta e valabil pentru absolut tot sectorul IMM-urilor din România, cu capital românesc. Pe modelul: dau bon doar dacă cere, la fel și cu actele: vrea tot pe acte, îi tai din salariu. Ori asta, sincer, trebuie să fie primul indiciu că șeful tău e român, dacă nu altceva.

Și intri pe facebook, locul în care toată ura, lipsa de logică, ignoranța și răutatea este strânsă la un loc și revărsată spre veșnica spamare a fiecărui feed. Și-i vezi pe aceeași oameni că se plâng de faptul că statul nu face nimic pentru nimeni. Că e criză, că e mizerie, că n-avem autostrăzi. Aceeași oameni care nu se țin de cuvânt față de angajați/clienți/potențiali angajați, emit pretenția ca cei de sus să se țină de cuvânt față de… de ei, cetățenii. Aceiași oameni care vor autostrăzi și zbiară că statul fură, dau șpagă polițistului să nu-i ia carnetul. Angajatorii care dau jumătate de salariu legal se supără pe ”stat” că nu-i returnează TVA-ul la timp. Aceeași agenție de PR premiată nu se coboară la nivelul unui receptor de telefon vreme de 2 minute, pentru că e pierdere de timp. Știți bancul cu timpul?

Și apoi apar mult-hulitele corporații cu ai lor mult-huliți corporatiști. Salariu întreg pe cartea de muncă, beneficii, concediu, liniște, etc. Ai toate pârghiile necesare, ca angajat, în interior, să dovedești că poți fi cineva, că poți crește, și ești răsplătit ca atare. În cel mai rău caz, nu poți, nu faci nimic, nu te dă nimeni afară, iei un rol mai ușor, însă ai siguranța că nu vei fi dat afară decât dacă faci nasoale. Mai bine decât la stat, unde cum trec alegerile, poți să fi pictat luna roșie, dacă n-au câștigat ai tăi, larevedere-pa! Există și excepția profesioniștilor, care sunt, gen (sic) 10% din aparatul de stat, dacă nu chiar mai puțin, conform teoriei atracției universale.

Și apoi, să vă zic un lucru: ați fi surprinși să aflați câți dintre artiștii României nu trăiesc din arta lor, și lucrează la diversele corporații și agenții de PR. Să mănânce și ei o pâine. Deci, în alte feluri, angajatorii care nu-s de rahao, aduc mai multe beneficii României decât ne putem imagina. Poate cu excepția telefonului promis, pe care nu-l vei primi. Poate de asta avem servicii de telefonie mobila de rahao…

Cum a fost la Violetta.

La cine? Sunt convins ca mai bine de jumătate dintre cei care citesc articolul acesta nu știu cine-i Violetta, iar cei care știu, sunt șanse mari să știe de la mine. Mă rog, Violetta este varianta Hannah Montana din America Latină – un fel de telenovela argentiniană a cărui public este, în maaaare proporție, compus din fete cu vârsta între 7 și 14 ani. Telenovela are drept protagoniști, cred, opt prieteni, care au filmat 230 (wow) de episoade pe parcursul a 3 sezoane. Iar acum vine și partea de marketing, Violetta (care e și numele personajului principal), are și multe elemente muzicale, precum și melodii originale, drept care s-a făcut și acest ”band”, pe modelul ”Rebelde”, și au plecat într-un turneu mondial, aterizând și pe Otopeni.

Concertul trebuia, inițial, să aibă loc pe Arena Națională, dar dat fiind faptul că fotbalul are întâietate față de siguranța și fericirea unor copii, organizatorii au preferat să nu plătească schimbatul gazonului și să mute spectacolul în Piața Constituției. Acum, tehnic vorbind, sunt de părere că un show în Piața Constituției, din punct de vedere al sonorizării și evacuării publicului, va fi oricând mai bun decât pe Arenă. Plus că este mai în centru, deci acces facil de la mijloacele esențiale de transport. Însă, bineînțeles că m-am lovit și de treaba românească: dată fiind mutarea, a trebuit să stau la o coadă de 20 de minute pentru ca niște voluntari să îmi dea relocarea scaunelor. N-ar fi fost o problemă dacă nu trebuiau să caute locurile pe niște hârtii printate în copie unică. Aparent două laptopuri și ctr+f costă prea mult pentru niște organizatori ai căror prețuri la bilete variau de la 130 la… atenție, 2145 (nu, nu e ora Champions League), douămiiunasutăpatruzecișicincilei. Prețul nu include transport. Mă rog, poate sunt eu prea pretențios.

Acuma, cred că vine și evidenta întrebare: dar ce am căutat eu acolo? În contextul în care în paralel se desfășoară festivalul Enescu, vine Balcanic Fest, duminică va băga Mos Def moca în Izvor, de ce la Violetta? Poi e simplu, am și eu o finuță pe care nu am cum să o refuz, mai ales în condițiile în care ne vedem foarte rar.

WP_20150902_005

Hai, refuzați-o voi pe fetița asta…

Mă rog, ne-am relocat. La băuturi și token-e n-a fost coadă, și unde era, se mișca repede. Ne-am așezat pe scaune cu 3 minute înainte să înceapă spectacolul. Bineînțeles că era altcineva pe locurile noastre, o doamnă cu trei fete care își făcuse și ea, la rândul ei, relocarea, numai că scaunele ei erau ocupate de niște alții care, după față, nu prea știu ce-i aia bun simț, citit direcții la intrare, ascultat explicații pertinente. Așadar, am decis să-mi împart scaunul cu finuța mea, iar doamna să-l împartă cu una dintre fete, că până și gibonii se-nțeleg între ei. Apoi, trebuie neapărat să spun că timpanu-mi nu a fost mai încercat în umila lui existență atât de tare precum a fost la momentul apariției idolilor celor 20.000 de fetițe din Piața Constituției. Wow, cât zbierăt! La fix un minut după ce toată lumea a țipat, fetele de lângă mine s-au ridicat în picioare de fericire, vrând probabil să danseze, cum de altfel este normal. Nu însă și pentru băbăciunea tristă care stătea cu două rânduri mai în spate și care a urlat la domnișoara de lângă mine să se așeze, ca nu se vede de ea. Vă zic că eu, stând pe scaun cu spatele drept, eram cât fetița blondină de înalt. Însă băbăciunea spurcată a înțeles să-i interpreteze ochii nedumeriți ai fetei punând mâna pe ea și trăgând de ea să se așeze în timp ce urla la ea ”stai jos, n-auzi?”. Bineînțeles că fata s-a speriat și a început să plângă, iar dorința mea de a o încărca cu pumni pe femeia aceea a fost uriașă. Noroc că-mi cunosc prioritățile și pot pricepe cum unii oameni sunt psihopați (adică au lipsă totală de empatie). Ca să termin povestea, mama fetei stătea trei rânduri mai în spate, și s-a activat imediat, a venit să-și ia fata în brațe după care a îndemnat-o să facă ce vrea ea, să se distreze, că doar e concertul ei și nu al altora.

Și că vorbim de lipsă de empatie, mi s-a demonstrat încă o dată, dacă era cazul, că copii sunt super empatici. La un moment dat, de exemplu, Leon (iubitul Violettei) – da, chiar am scris asta – a invitat întreg publicul să se ridice în picioare și să sară la refren. Copii erau sceptici la început, însă s-au conformat. Imediat cum s-a termina melodia, toată lumea s-a așezat înapoi pe scaune, sau au redat vizibilitatea celor din spate. Sunt convins că vreme de o melodie, baba aia a turbat de furie.

Dar să vorbim și despre muzică și șou, nu numai despre oameni oribili. Am fost și eu la câteva spectacole organizate la viața mea, însă vă zic sincer că actorie mai proastă decât în show-ul ăsta nu mi-a fost dat să văd. Parcă se scremeau actorii să intre în personaj, iar lipsa lor de cunoștințe în limba engleza le-a dat o aură autistă. Muzica, în schimb, nu a fost tocmai proastă, și vorbesc serios când spun asta. Dar eu am făcut și afirmația că ”nu m-am simțit prost la Hanul Drumețului”, deci ce așteptări să aveți de la mine? Scena era măricică, cu diverse intrări și uși mobile, iar sunetul a fost impecabil, deși nu foarte tare, ca să protejeze auzul celor mici. La fel pot spune și despre lumini, n-au fost supărătoare și se vedea clar că organizatorii s-au gândit la public.

Cât despre Violetta Live (că așa înțeleg că se chema formația), s-au descurcat. Maaai mult sau mai puțin. Leon (din nou fac referire la el), a cântat cel mai mult live, ieșind la un moment dat chiar cu acustica după el. Partea bună este că toate compozițiile erau originale (spre deosebire de mizeriile alea de la ”Glee”), cu excepția variantei ”Let it go” în spaniolă; originalitate care a prins publicului. Christine (finuța mea) știa toate melodiile pe de rost, alături și de povestea fiecăreia. Formația care i-a acompaniat din punct de vedere instrumental se pare că a cam cântat live – undeva în fundal, Roger Waters style – și aveau și o basistă ce ”pălea” un instrument cu 5 corzi. Dintre toate melodiile, una mi-a rămas întipărită în minte, și chiar recomand să-i dați un play că n-o să vă spargă timpanul.

Bine, m-ați prins, mi-a plăcut și datorită ținutelor Violettei și prietenelor ei.

Apoi, pe-nserate, am întors capul către public și am fost uimit să văd cum toți părinții aveau fețele luminate. Bineînțeles, de la ecranul smarphone-ului pe a cărui baterie au avut cu siguranță grijă să o alimenteze înaintea evenimentului. Spectacolul s-a terminat cu ceva aplauze și vreo două plânsete, însă fericirea de pe fețele copiilor era debordantă, iar apoi înțelegi de ce ai da 3-400 de lei pentru un bilet care, cumva, reprezintă îndeplinirea visului unui copil. Pentru că merită, chiar dacă e marketing.

12 cuvinte pe care să nu le mai folosești. Gen să le scoți din vocabular.

Recunosc, din lipsă de originalitate, am copiat ideea dintr-un articol ”Time”. Vă invit să dați cu pietre, dar numai la finalul articolului.

Nu prea sunt eu de acord cu scosul cuvintelor din vocabular, însă sunt de acord cu înlocuitul acestora, situațional vorbind, spre beneficiul capacității tale lingvistice și al unei mai bune înțelegeri de către interlocutorul tău. Toate astea le zic pentru că limba poate fi frumoasă, și nu este doar un mijloc de comunicare folosit cu scopul înțelegerii reciproce pe modelul românesc: ”lasă mă, dacă ne-am înțeles, e bine”. Mai mult, sunt convins că dacă veți face exercițiul acesta, recurența lapsusurilor și ale lui ”cum îi zice…” va fi substanțial redusă. De faptul că veți fi, cu siguranță, privit apreciativ de către interlocutor cred că nu mai este cazul să vorbesc. În plus, astfel vă puteți testa limitele cunoștințelor lingvistice și, cu certitudine, le veți depăși.

  1. ”Rapid”, ”urgent” – două cuvinte care pot fi folosite liniștit atunci când ne referim la echipe de fotbal sau servicii de curierat. În rest, simplitatea cuvintelor acestora cere înlocuire contextuală. Ia încercați ”expeditiv”. Adesea nu este suficient să spui ”rapid”, trebuie să adaugi și ”eficient” lângă el, deci de ce să nu le compilezi într-un singur cuvânt? Mai putem încerca: ”imediat, accelerat, iute, curând sau prompt”. Bineînțeles, contextual.
  2. ”Chestii” sau ”lucruri” – ești o persoană clar leneșă din punct de vedere verbal dacă folosești des aceste două cuvinte. În cele mai multe situații, ”chestiile” sau ”lucrurile” la care ne referim clar au nume. Nu ar fi mai clar să folosim ”Nu-mi place faptul că nu m-ai salutat la intrare”, decât ”Nu-mi place chestia asta”, iar omul să zică ”care chestie?” și tu să-i dai explicații la ce chestie te referi. Ceea ce pare a fi o abordare care salvează timp, în multe situații complică lucrurile.
  3. ”Sincer” – am citit adesea că dacă folosești cuvântul acesta la început de frază, lași impresia că nu ai fost sincer până atunci. Nu prea cred eu în asta, însă ca să evităm utilizarea lui repetată și eronată, putem folosi construcții precum ”dacă stau să mă gândesc mai bine” sau ”părerea mea este că”. Ba mai mult, adesea poate fi înlocuit cu ”totuși”, ”personal” sau, preferatul meu ”ba mai mult”. Prea multă lume e sinceră și prea puțin știu să folosească construcții argumentative.
  4. ”Dar” – că vorbeam de construcții argumentative. Tot ce vine înainte de un ”dar” pică în derizoriu. De exemplu: ”ai muncit mult, dar nu ai rezultatele așteptate”. Și apoi vine răspunsul ”da, dar am muncit”. Construcțiile cu ”dar” sunt adesea negativiste, punând negativul la coada frazei, el întipărindu-se în mintea interlocutorului. Faceți invers: ”deși nu ai încă rezultatele scontate, se vede clar că muncești mult”.
  5. ”Deci” – dacă n-ai de spus o concluzie, nu-l folosi. Remarc, însă, că mulți și-l scot din vocabular înlocuindu-l cu ”treaba e în felul următor”. Nu doar că devine un tic supărător, dar dacă vrei să atragi atenția receptorilor din comunicarea ta, poți foarte simplu să începi să vorbești. În majoritatea situațiilor vei vedea futilitatea acestei construcții.
  6. ”Foarte” – cine a văzut ”Dead poets’ Society” știe la ce mă refer. ”Foarte frumos” devine ”orbitor, hipnotic, perfect, încântător, apreciabil, inegalabil”. ”Foarte înalt” devine ”uriaș”, ”foarte rapid” devine ”fulgerător” iar mult prea întâlnitul ”foarte mult” poate oricând să devină ”enorm, intens, îndelung”. De ”Foarte tare” nici nu mai zic: ”superb, demențial, brava, incredibil, apreciabil”. A, ne refeream la ”tărie”, atunci: ”rezistent, greu, dens, solid, țeapăn, robust”. Iar acel ”foarte bun” poate fi clar înlocuit cu ”benefic, delicios, gustos, aromat”.
  7. ”Locație” – Dacă nu se referă la chirie, și nu e supus unui contract de locațiune, cam este greșit. Plus că ”loc” este mai scurt.
  8. ”Practic” – Întâlnit adesea în continuarea lui ”deci”, ”practic” este echivalentul suprem al inutilității lingvistice. Dacă nu se referă la translatarea de la ceva teoretic la ceva faptic, sau dacă nu este un adjectiv asociat unui obiect, este inutil. Deci, practic, este inutil.
  9. ”Absolut” – nu e votcă, scoate-l din uz. Nu e valoare, nu e principiu, nu e veșnic, atunci nu e absolut. Dacă vrei să-ți asiguri interlocutorul de empatia ta, răspunde-i fie cu banalul ”sigur”, fie cu ”înțeleg, de acord, da, ai dreptate, bineînțeles”.
  10. ”Mor” – sau fratele lui mai puțin nociv, biologic vorbind, ”leșin”. Dar nu mai spune nimic, taci și râzi. Ăsta este cel mai frumos compliment; râsul, și nu interjecția.
  11. ”Scuze” – în primul rând că toate lumea își cere sieși scuze, pentru că nu-și dă seama că verbul ”a cere” nu este reflexiv. În al doilea rând pentru că invită la lene și, în ultimul și cel mai important rând, eu nu am cum să iert un om care zice ”scuze”. Poi, boss, dacă atâta empatie ai față de felul în care mi-ai greșit, nu meriți. Ia zi ”mă iertați” sau ”iartă-mă” sau ”te rog să mă scuzi” sau ”imi pare rău”. În rest, cum francezul nu zice ”je demande excusez-moi”, nici voi sa nu ziceți ”îmi cer scuze”.
  12. ”Gen” – Dacă nu mai ești adolescent sau blogger aspirant, fă-i vânt. Unde-i semn de punctuație, știi ce ai de făcut, altminteri schimbă-l cu ”adică” sau ”aproximativ” sau chiar cu ”măcar, cum s-ar zice, aproape că/de”.

Și ar mai fi, dar restul, într-un episod următor.

 

Șoc! Am descoperit cea mai eficientă metodă de a scăpa de amenzi! Nici nu te-ai fi gândit la asta! Rămâi prost!

În urma unor serioase analize în care am verificat foarte multe cazuri de oameni amendați, arestați sau încarcerați, putem spune cu mare siguranță că am găsit cea mai eficientă metodă de a scăpa de furia oamenilor legii.

amenda-circulatie1-1

Respectă, dracului, legea!!!

Văd toți proștii indignați că i-a oprit poliția. Și mai indignați că și-au luat amendă. Filmează fiecare scenă cu toate telefoanele și țipă la polițist ca să-i arate știu eu ce ”trimiteri” de la secții, sau omologarea camerei. Nu, frăție, nu. Polițistul nu este obligat să-ți arate nimic altceva decât legitimația de serviciu. Vrei să vezi chestii în plus, te duci în instanță și contești omologarea aparatului radar. Nu-ți convine? Ai 2 variante: faci scandal și te pui pe facebook să vadă lumea indignatu’ și felul în care ”fac abuzuri” polițiștii, și nu rezolvi nimic, că amenda tot luată e; sau pui mâna și te organizezi ca să schimbi legea. Crești, te faci mare, și o anulezi, sau știu eu ce.

Apoi, văd filmulețe cu babe amendate că vând pătrunjel în stradă. Hai să vă mai spună IsPaul un secret: este ilegal să vinzi, gen, orice pe spațiul public, fără să ai niște acte. N-ai acte, iei amendă, simplu! De unde știu eu că n-ai furat pătrunjelul ăla? Mai mult, de unde știu eu că nu vrei să îmbolnăvești poporul. Apoi, e drept, mulți nu știu, dar sunt convins că orice țăran poate să întrebe la primărie, sau la vecini: ”bre, am un sac de porumb și vreau să-l vând, trebe ceva?” Și sigur i se va răspunde, după cum sunt milioane de țărani producători care respectă legea, cred că se poate întâmpla și în cazul celor care pun preșul pe mijlocul străzii. Apoi, în general, nu-ți dă nimeni amendă la prima abatere de acest fel. Un avertisment și o vorbă bună. Cine te pune să repeți schema? Dacă ”disperarea”, atunci e clar, soluția problemei tale nu stă în cei 3 lei luați pe pătrunjel, ci într-o eventuală asistență socială, sau asocierea cu un producător/distribuitor de pătrunjel… știu eu?

Și mai este a treia categorie, și cea mai groaznică: ”am refuzat să mă legitimez și au pus mâna pe mine, și am țipat că n-au voie să pună mâna pe mine, și m-au pus jos, mi-au pus cătușele și m-au dus la secție”. Păi, dragă cetățean, când polițistul îți cere să te legitimezi, după ce și-a arătat el actul, ai scos buletinul. Refuzul de legitimare este tratat cu ducerea la secție, iar refuzul deplasării de bună voie este tratat cu mâna la spate și brățară de argint. Asta-i legea. Și mai mult, nu încerca să te opui, că băieții vor pune mai multă forță, și au și pistoale. Pățești ca retardatul ăla de hipster care a sărit la gâtul polițistului și se miră că a fost împușcat cu armă neletală. Păi te iei la bătaie cu poliția și apoi te superi că au scos pistolul?

Acum să ne înțelegem, nu dau dreptate polițiștilor, iar poliția locală ar trebui să poată să dea doar amenzi pentru scuipat semințe în parc. Dar dacă nu respecți legea, evident, vei fi sancționat. Ți se pare că ai ”suferit” un abuz? Te duci frumos în tribunal și îți faci justiție. De exemplu, și eu am luat o amendă de RATBv și tot în tribunal am rezolvat-o. Erau 50 de lei, nu mult, dar e o chestiune de principiu, mai mult decât de altceva.

Și acum, să plouă cu hate din partea tuturor revoltaților anti-sistem.

Merită Brașovul aeroport? Dar autostradă?

Am, la momentul scrierii ‘cestei postări, buletin de Brașov. M-am născut și am crescut acolo, și-mi place chiar să cred ca am oferit ceva comunității, deci n-am trecut de pomană pe acolo. Cu alte cuvinte, Brașovul este ”acasă” pentru mine, însă cred că politic Brașovul este cam, să-i zic, imatur. Asta ca să nu-i spun ”bătut în cap”. Și mă refer strict la cele două mari pariuri electorale, câștigate de toată lumea, însă clar pierdute de însuși electoratul: aeroportul și autostrada.

  1. Autostrada București – Brașov. Și, de ce nu, și celelalte 3, până la Bacău, sau Cluj, sau, mai nou, Sibiu. Vă zice IsPaul o surpriză: DN1 va rămâne DN1 iar lui i se va alătura mai degrabă canal navigabil pe Prahova decât autostradă. Cel puțin nu în următorii 10 ani, iar asta din varii motive. Unul ar fi prețul exagerat al potențialei autostrăzi. Prin munte nu prea s-au făcut, gen, deloc în România drumuri cu 6 benzi, iar în afară de urgența care este Valea Oltului, nici n-o să vedem o perioadă lungă de timp, pentru că nu rentează. Autostrada de pe valea Oltului este cumva impusă strategic, militar, economic, diplomatic și turistic. Autostrada Ploiești-Brașov este impusă de electorat, care poate fi mințit, iar atâta vreme cât vor exista 2 rute ale DN1 pe care automobiliștii vor prefera să meargă numa’ să nu plătească vreo taxă, toți investitorii privați dintr-un eventual parteneriat se vor gândi de 2 ori înainte să scoată banii. Iar politicianul care va susține ce spun eu va pierde procente importante.
  2. Aeroportul Brașov. O lecție de disimulare fabuloasă. De când eram copil aș putea spune că am auzit prima dată povestea asta. Cred că avem vreo 12 ani, iar Radio Brașov tot marșa pe tema asta într-un mod repetat. Căncescu-n sus, Căncescu-n jos. Pe alte posturi, și Scripcaru susținea proiectul (deși cred că Ghișe a venit prima dată cu susținerea din partea primăriei). Însă un lucru este cert, de 15 ani s-au întâmplat următoarele: s-a pus gard aeroportului (că așa începe construcția unui aeroport, cu gardul), iar, după vreun an, s-a turnat pista (de altfel esențială pentru… ăăm… un viitor parc de drifturi?). Deci nu se începe cu firma care va construi aeroportul, sau cu un plan arhitectural, vreun contract cu ceva companie aeriană care să aducă management și know-how, nu. Se începe, mama ei de treabă, cu gardul și pista. Cred că însumat valoarea investiției de până acum este de vreo 30.000 de euro. Hai 50. Oficial, cel mai ieftin aeroport. Și ce vă pot promite eu, dragi brașoveni, este că la anul veți vedea mâța moartă aruncată peste bulevardul Eroilor. Norocul lor că i-au prins și pe Scripcaru și pe Căncescu, să aibă numa’ după ce se certa, ba unu e anchetat, ba altul e hoț, ba au fuzionat partidele, ba nu mai candidează… Iar autostrăzi și aeroporturi, ciu-ciu.

Acuma, naivitatea absolută se mai trage de la o sursă, și anume de la faptul că localii își asumă capacitatea de a construi ei aeroporturi și de a atrage investiții pentru autostradă. E adevărat că dacă aleșii locali nu vor, nici nu se va face, că dragoste cu de-a sila e acceptată doar în Vaslui, dar nici Bucureștiul nu prea e interesat de asemenea investiții. Dacă guvernul Boc a mai băgat bani în investiții, a lu’ Ponta a băgat bani în reducerea TVA-ului la alimente. Ori nici un premier sănătos la cap n-ar zice ca nu vrea autostradă Bucu-Bv, drum ce ar afecta vreo 3 milioane de Români, însă TVA-ul afectează vreo 15 milioane (că sunt 3, dacă nu mai mulți, care nu-și fac cumpărături la supermarket, singurul loc unde s-a respectat această scădere de TVA).

646x404

Aaa, am găsit. Bag banu-n Harrier-e. Cu alea, aterizez vertical unde-o fi Băsescu mai fericit.

Acum, dragi Brașoveni, v-am spus, mai repede vă faceți port pe Olt, că celelalte 2 nu se vor întâmpla prea curând, câtă vreme nu veți lua poziție. Participați la un pariu politico-electoral în care toată lumea câștigă, numai voi nu. Gândiți-vă numai la câți bani din al vostru buzunar s-au cheltuit pe toate studiile de fezabilitate și toate master-planurile lu’ Pește (că cam asta e Ioan Rus) și concluzionați: era mai bine cu infrastructură sau e mai bine cu pâinea din Kaufland mai ieftină cu 30 de bani?

Top 8 oameni pe care-i băgăm prea mult în seamă

Revin cu topuri, că văd că vă plac listele, listomanilor! O să încerc să includ aici oameni care aduc aproape zero aport dezvoltării umanității, ba chiar în multe instanțe încetinesc această dezvoltare prin pura lor prostie, ură și avariție de care dau dovadă în atât de multe și repetate rânduri încât utilitatea lor s-a oprit din a mai fi relativă de foarte multă vreme. Și trebuie să fie Români și contemporani. Și lumea să se uite ”în sus” la ei.

 

  1. Moise Guran

Încep cu surpriza listei. Moise e unul dintre cei mai adevărați formatori de opinie din România. De multe ori vine cu argumente pertinente și are marele merit că reușește să explice elemente de economie destul de complexe pe înțelesul tuturor. Dar se află pe listă că de multe ori se străduiește prea tare și dă rateuri. Pentru inexperimentat sunt insesizabile, însă felul în care marșează pe elemente superficiale și incomplete în a-și justifica o anumită opinie este suficient cât să îi zic că populism pot face și profesioniștii. Ori se cizelează și-și restrânge paleta de subiecte pe care le abordează, ori nu va părăsi lista asta.

  1. Mihai Gâdea

Obligatoriu. Nu scăpa listei ăsteia acest om. Mult prea mult e România atentă la inepțiile Sintezei produse de șefu’ la Antenă și de invitații lui mai veșnici decât pomenirea ce-o va primi Iliescu. Lângă el se pun Mugur Ciuvică, Dana Grecu Oana Stancu, Radu Tudor, Adrian Ursu și cam atât, că pe Badea îl dezbatem imediat. Oamenii ăștia au aceeași agendă de când Antele: Băsescu. E ok, dezbateți-l, dar totul ar trebui să aibă un final, respectiv în momentul în care sunt zeci de alte subiecte mai arzătoare la ora actuală în România, subiectul ”Băsescu” ar trebui să apară maximum la nivel de pamflet, și chiar și acolo glumele sunt deja expirate.

  1. Traian Băsescu

Da, nu scapă nici acesta. A fost șefu’ la români multă vreme. La ora actuala singura putere pe care o mai are Băsescu este să tremure de la lipsa de alcool. E mai slobod la gură decât l-am cunoscut vreodată și mai distructiv în abordare decât mulți alți ”postaci” de meserie. Nu zic, ne trebuie opinia lui ca persoană abilitată în multe domenii, însă nu ne trebuie atitudinea lui de șef care face chetă. Practic diferența dintre postările sale ultime și fetele care-și fac poze îmbrăcate a ”cerșetoare de atenție”, este… nici una.

  1. Radu Banciu

Șef peste insulte și peste oameni cu probleme de… de nici nu știu în ce categorie să-i bag problemele lui. E inteligent nativ dar handicapat social și are un umor dubios. De asta îi e foarte greu să fie ”entertaining” și de prea multe ori cade într-o libidoșenie evidentă și pentru bărbați. Singurul lucru bun pe care-l face Banciu este… să-l imite pe Radu Banciu. A avut momentele lui de glorie cu Turul Franței lucru care ar trebui să-i arate că mai bine rămânea la sport.

  1. Lucian Mândruță

Nu, serios. Omul acesta cu ce se ocupă de fapt? El din ce trăiește? Singurul lucru pe care-l face este să ”state the obvious”. Nu prea greșește el în ce spune, dar numai când îi aud vocea mă îmbolnăvesc de icter. Are o atitudine mai efeminată decât Miss Universe și se crede cel mai inteligent om din cameră, încercând totuși să fie prieten cu toată lumea. Are o lipsa cronică de umor, și, repet, nu înțeleg cu ce se ocupă. De ce îi tot șeruiește lumea fiecare postare, nu știu. Este clar cea mai inutilă persoană publică din România.

3857-114189-mandruta

 

Doi oameni de-a dreptul fascinanți! Un fel de Mr Useless and Redundant Kid…

3. Capatos.Măruță.Ionescu.Gherghe

Cvartetul cretinilor cretinizatori. Aș mai pune-o și Teo Trandafir aici, că a luat-o și ea pe arătură de ceva vreme, însă cei 4 sunt însăși definiția a tot ce este nociv pentru România. Ăștia-s genul de oameni al căror scop este definit de numărul de buci pe care le pot prezenta la televizor. Sunt adesea livrați ca exponenți ai cunoașterii lumii mondene, iar mondenismul este cea mai mare pierdere de timp la care mă pot gândi. Mai mare decât cititul bolgului lui IsPaul (da, am făcut și auto-critica standardizată). Iar la capitolul buci (ca deh, de la pâine și circ s-a ajuns la buci și circ, că dacă ai televizor, ai și pâine), doar Capatos e într-adevăr util, restul pică într-un derizoriu absolut.

  1. Călin Anton Constantin Popescu Tăriceanu

Daaa, l-am pus și pe CAC PT aici. El e. A dovedit de prea multe ori că nu e în stare de nimic. Sunt convins că nu se va opri din acest comportament nici acum. De la a lua apărarea unor oameni evident-vinovați cu orice preț, până la a confunda podul pe care se află, Anton reușește mereu să-și arate inutilitatea și nocivitatea pentru România. Și ce e mai rău la el decât în cazul lui Băsescu este că ăsta nu-și dă seama când să se retragă. Își face un partid total inutil, promovează niște concepte exhaustiv alterate și are o atitudine de licean iresponsabil. Cred că trebuie să-i aducă cineva aminte că e președintele Senatului și nu în curtea școlii. Cât despre ce efecte produce ceea ce spune/face Tăriceanu, de prea multe ori s-a dovedit că dacă face prostii, se repară de vreo curte sau o altă majoritate, sau nu e băgat în seamă pur și simplu. Și totuși, îl băgăm prea mult în seamă, ca să nu mai zic de votul lui în urnă.

Mențiuni dezonorante:

Bobonete, Bendeac și Bordea. Cum orice bere care începe cu ”B” e proastă, la fel și orice comediant la cărui nume începe cu ”B” n-are umor.

Ilie Șerbănescu. E senil, frățioare.

Robert Turcescu și Nașu TV (parcă Radu Moraru îl chema). Alți psihopați conspiraționiști.

Morar și Buzdugan. Așa cum nu mănânci chestii expirate pentru că faci bube, nu asculți expirați pentru că… faci audiență proastă.

  1. Mircea Badea

Inutilul meu preferat. Deși poate fi amuzant… o dată pe lună… nu înțeleg de ce mai este plătit acest om să mai apară pe sticlă. Știu ce spune înainte să deschidă gura, ba mai mult, știu felul în care o va spune. Are aceleași ticuri verbale și de gestică de când i s-a dat ”în Gura Presei”. Și continuă să fie cu o lipsă totală de gust și originalitate în mod constant. Nu face absolut nimic și are pretenția să fie ascultat. Este un cimpanzeu pe banane cu extasy, iar singurul lui atu este că mama lui este profesoară de limba română, deci știe vorbi și scrie corect, în rest crede că mișcarea e totul și ca dacă pui mâna pe bâtă ai rezolvat problema. Predică doar intoleranță, ură și șmechereală (nici măcar cu jm), și ce e mai rău este că e plătit pentru asta. Deci, prietene… deci, cum? E plătit pentru asta? Nu mai pot. Deci nu mai pot cu asta… (grimasă) Băseală abjectă… Vă sună cunoscut?

Top 12 seriale preferate ale lui IsPaul

M-am apucat de topul ăsta nu pentru a vă arăta care e cel mai bun serial, ci pentru a arăta care e cel mai bun dintre cele pe care le-am văzut. Și zic asta pentru că am o gălăgie de lacune. Gen, n-am văzut Walking Dead, The Sopranos sau Boardwalk Empire. Însă, pot spune că ”I’ve had my share” de seriale, deci dacă vedeți ceva ce vă place, recomand cam orice din listă cu mare drag.

Acum, să spun și regulile (pentru că sunt vreo două). Regula unu: te cheamă Game of Thrones, nu ești pe listă, pentru că joci cu cheat-uri. Nu poți fi atât de epic, n-ai voie. Doi: nu te-am urmărit, îmi pare rău, nu te bag pe listă. Trei: desene animate, doar alea ”pentru adulți”, și aici nu mă refer la Hentai. Patru: trebuie să fi rulat pentru mai mult de un sezon (sau să aibă sezonul doi în pregătire), iar acestea să aibă mai mult de 3-4 episoade (așa că Sherlock și Luther, oricât mi-ați plăcea, zic ”pas”). Așadar, hai:

  1. Stargate Universe

Consider serialul ăsta ca fiind, după mine, cel mai bun serial SF. Este o extensie a unui univers foarte îndrăgit, cu un actor în rolul principal pe care, personal, îl apreciez enorm, și nume Robert Carlyle. Acuma, serialul a fost ”cancelled” pentru că era prea întunecat pentru audiența pentru care fusese creat. Eh, their loss. And mine.

  1. Californication

Unul dintre cele mai tari seriale de comedie, gen dintotdeauna. Nu are nici o treabă cu sănătatea mintală, este plin de depravări, fabulos de bine scris, ceea ce ar părea drept un clișeu, ținând seama că este vorba despre un scriitor. Apoi David Duchovny face un rol demn de lăudat, și lasă destul de des impresia că-și joacă propria viață.

  1. House MD

House-MD_Wallpaper-8

Ia un măr. N-are Lupus!

Am trecut prin studenție cu serialul acesta. M-a învățat atât de multe despre medicină cât n-au reușit două profesoare de Anatomie. Tot serialul acesta mi-a arătat capacitatea actoricească a lui Hugh Laurie. Mai mult, a fost o lecție despre ce înseamnă să ai un fel de anti-erou ca focus al unei povești.

  1. How I Met Your Mother

Un sitcom ce m-a făcut să-l urmăresc cu mare ardoare și entuziasm, de la primul episod până la ultimul. Un fel de ”friends” contemporan, dar cu Barney Stinson care era awesome. Și a fost serialul care l-a lansat pe Jason Segel, un actor care și-a format deja cariera de comediant respectat la Hollywood.

  1. Breaking Bad

Ei, aici lucrurile devin mai serioase. Serialul ăsta are deja statutul de serial ”cult”. A reușit să-l ia pe Brian Cranston, de la tatăl ăla tipic american și să-l transforme într-un veritabil personaj de ”pop culture”. Marele lui minus, și de altfel, motivul pentru care nu e mai sus pe listă, este că a fost prea ”pg-13”, unde cea mai serioasă înjurătură trasă este ”you’re goddam right”.

  1. The Black Adder

Comedie britanică la ea acasă. Satiră pură, cu Rowan Atkinson în rol principal și Hugh Laurie, vreo două sezoane, alături de el. Da, exact, cine n-ar vrea să vadă un serial cu Mr Bean și Dr House făcând mișto de istoria Marii Britanii?

  1. Peaky Blinders

Doar ce am terminat de văzut primele două sezoane și e uimitor. Acțiunea se petrece în 1919 în Birmingham într-o familie de gangsteri. Cillian Murphy în rolul principal este hipnotic, iar apariția lui Tom Hardy în rolul unui Evreu gangster este un automat plus. Iar bomboana de pe colivă este dată de coloana sonoră compusă, în principal, din melodiile a trei formații: The White Stripes, Royal Blood și Arctic Monkeys. Epic!

  1. True Detective

Primul sezon a fost una dintre cele mai bune demonstrații de scriere a unui scenariu și alegeri de casting pe care le-am văzut ”in modern television”. Totul s-a legat perfect, de la actori la locațiile filmate și la cadrele alese. Deh, când HBO face un serial, apoi îl face. Și abia aștept sezonul doi, să vedem ce are de oferit Colin Farrell.

  1. House of Cards

Ei, ăsta este serialul politic. Și nu numai politic. Conceput de David Fincher și adaptat după o poveste britanică, cu Kevin Spacey în rol principal nu ai, dar efectiv nu ai cum să dai greș. Mai nimeni nu joacă prost în acest serial, iar povestea este pe cât de complexă, pe atât de actuală. Și mai are un beneficiu serialul acesta: fiind ”Netflix”, când apare, apare tot de-o dată, nu trebuie să stăm o săptămână pentru un episod.

  1. Vikings

Dacă făceam topul acesta acum un an, serialul cred că se afla la ”mențiuni onorabile”, însă acum își merită locul trei. Ultimul sezon a fost trei niveluri peste primele. Deși din punct de vedere al scenariului are niște minusuri, acestea sunt acoperite cu niște locații și cadre mirifice, coroborate cu o atenție la detaliu diavolească. Bravo, History Channel!

  1. Louie

Cine, cine? Da, Louie. E un serial produs, scris, regizat și jucat de Louis CK. Poate-l știți pentru show-urile de stand-up care sunt foaaarte inteligente și pe măsură de amuzante. Însă serialul acesta mă uimește cu fiecare episod. M-a învățat mai mult despre viață și ce înseamnă să fii părinte decât am crezut că e posibil. Are un umor dubios, dar cu care rezonez de multe ori, pentru că este auto-critic. Și nu, nu este un sitcom.

Louie

Sunt un gras oribil, dar îți mulțumesc, IsPaul, că te uiți la mine.

 

Mențiuni onorabile:

Hannibal – Personajul Hannibal Lecter jucat de Mads Mikkelsen. Atât.

South Park – Un butoi nesecat de satiră și umor.

Married With Children – Familia Bundy. Esența influenței sitcom-urilor americane în România.

Two and a Half Men – 12 sezoane mai mult sau mai puțin reușite. Aș vrea un spinoff bazat be Berta.

Friends – cu acesta cred că a început totul. Din păcate, pe Seinfeld nu l-am prea urmărit.

Big Bang Theory – alt sitcom simpatic. Păcat că e doar atât.

Family Guy – Primele sezoane au fost demențiale! Apoi, Seth a cam dat-o-n diverse.

Futurama – Un serial de desene care dă, în mod clar, dependență.

Umbre – ca să avem și ceva românesc în lista, nu?

umbre-relu

Tocmai punct ro – te rezolvă văru, dcă ai nevoie de broaște

  1. The Wire

I se mai zice și ”cel mai bun serial la care nu s-a uitat nimeni”. Poate cel mai bun scenariu scris direct pentru televizor. Toți actorii sunt aleși pe sprânceană, iar modul în care se leagă totul îți creează impresia că te afli într-o pânză de păianjen foarte bine țesută. Nimic nu se întâmplă în derizoriu, iar anumite scene, precum celebra ”fuck scene” reușesc să te țină în fotoliu. Ce produce HBO-ul este clar demn de urmărit.

 

P.S. Pozele nu-mi aprțin. Cum de altfel e normal, că doar nu apar eu în ele.

Condamnatul învietor de morți

Aud din ce în ce mai des un pseudo-discurs argumentativ ce vine din partea susținătorilor celor condamnați care atacă, într-un fel sau altul, o decizie judecătorească. Discursul despre care vorbesc se bazează pe minimizarea faptelor, compararea cu alte cazuri care se aflau în legalitate și exprimarea consecințelor unei asemenea decizii.

Și acum, să trecem la concret. Domnu’ Dragnea fu condamnat, nedefinitiv, la un an de închisoare cu suspendare. Și el zice așa: ”cum se mai poate face campanie în România în condiţiile în care prezenţa la vot poate fi considerată folos necuvenit”. Dragă Dragnea (see what i did there?), dacă făceai campanie într-un mod clasic – cu stegulețe și panouri – nu erai condamnat. Să scoți omul din casă și să îl duci la vot, după tine, n-ar fi scandalos, dar dacă l-aș scoate din casă și l-aș duce la Biserică, n-ar fi asta, oare prozelitism? Nu e oare invaziv și necuvenit să bat la ușa omului și să îi impun, într-un mod sau altul, să facă ce zic eu?  Comportamentul electoral, Dragă Dragnea, trebuie indus și nu impus. Iar dacă ai fost incompetent și nu ai schimbat cvorumul înainte de referendum, iată că te-a înțepat Aghiuță și ai făcut nasoale.

Apoi Dragnea continuă cu cea mai halucinantă frază pe care am citit-o astăzi: ”Există acum creat un precedent periculos pentru oricine doreşte să facă în România campanie locală, indiferent la ce nivel – local, judeţean, naţional (campanie locală națională… retardat), un precedent care poate afecta, în opinia mea, democraţia şi libertatea partidelor politice de a îndemna oamenii să vină la vot şi, de asemenea, poate apărea în mentalul colectiv impresia că a te prezenta la vot poate fi ceva rău sau ceva greşit, sau chiar condamnabil”. Deci, să ne înțelegem: să pui postere cu ”hai la vot”, e una, la fel și cu educația civică și eventualele evenimente asemănătoare în timpul campaniei electorale, dar să umpli microbuzul cu băbăciuni doar ca să pice Băsescu, este cu totul altceva. Campania electorala se încheie vinerea la 12 noaptea, iar matale ai făcut toate astea duminică toată ziua.

Și apoi vine el. Chiar el. Unicul el auto-întrebatul dacă Băsescu e fericit în anumite momente. Vine el și zice: ”Decizia Curţii Supreme este o decizie simbolică, de condamnare din punct de vedere juridic a unei acţiuni politice – suspendarea preşedintelui Băsescu şi (a?) referendumul (ui?), practic a celor 7,4 milioane de români care au votat şi a liderilor.” Gata, nivelul de halucinație a crescut semnificativ. Tre’i să-mi iau o pastilă, un extraveral ceva. Deci, fiți atenți acilea la mine. Decizia Curții Supreme […] de condamnare […] a celor 7,4 milioane de români. Am citit eu prost, saaau? Sau nu sunt informat. Eu știu ca  fost condamnat Dragnea pentru că a făcut nasoale, nu 7,4 milioane (total vreo 8,45) de oameni care au votat. Dragă Ponta, cu genul ăsta de declarații, tipice, de altfel, pentru Băsescu, te rog să, cel puțin pe mine, mă lași. Apoi, tot Ponta, mai zice una senzațională, comunicațional vorbind: ”Domnul Dragnea are ghinionul de a fi singurul în dosar”. Nu, dragă Ponta, Dragnea nu este simbolul celor 7,4 milioane de români, pentru că în dosarul cu pricina au fost anchetate 75 de persoane.

Și ca să fim clari, Băsescu n-a fost demis pentru că n-ați fost voi în stare să recalculați cvorumul, nu din cauza CCR-ului sau mai știu eu a cui. Dar, mnah, dacă ești minunat și învii morții, e normal să stârnești atenția publicului.

 

Citatele fură luate ”după” realitatea.net. Tot articolul aici: http://www.realitatea.net/ponta-prima-reactie-despre-condamnarea-lui-dragnea_1698800.html?utm_source=BreakingNews-Homepage&utm_medium=Clicks&utm_campaign=trkweb

Bucătărie, social media, multi-culturalism și critică. 4 în 1

Azi, mai de după-masă, vorbeam cu Alexandra că am văzut un filmuleț în care unor copii li se cerea o părere cu privire la Facebook. Aceștia, senini, au spus că e interesant, dar nu e pentru ei, iar interlocutorul, cum de altfel e normal, i-a întrebat pentru cine ar fi Facebook-ul, iar ăștia mici au răspuns că pentru bătrâni. Am îmbătrânit și a trecut vremea mediei sociale cum o știm noi. Au apărut altele, gen Vine, Instagram și multe alte aplicații mobile care se rezumă la un singur aspect al social media, cum ar fi dating-ul.

Și am văzut, tot astăzi, și filmul ”Chef”. Da, știu sunt extraordinar de în urmă. Filmul a apărut anul trecut pe vremea aceasta, însă mai bine mai târziu decât niciodată. Și filmul prezintă incredibil de bine rolul social media în potențialul dezvoltării unei afaceri. De la internet 2.0 când un blog poate schimba și gestiona părerile multora, până la a face Vine-uri. Este cel puțin educativ în acest sens, și poate fi dat drept exemplu în multe dintre situațiile care sunt create pe social media pentru a promova diverse afaceri/evenimente. Jos pălăria, Jon Favreau, pentru asta.

farveau

De la omu’ de oțel la tacos, cam cum trec eu de la floricele la nachos.

Dar filmul nu se rezumă doar la Social Media și gătit. Și nici la cât de bunoacă e Sofia Vergara. Nu. Filmul mai tratează cum puține altele reușesc, constructivismul criticii. De obicei criticii sunt văzuți drept personajele acelea fie incomensurabil de rele, fie foarte bune, asemenea unor ”geenies” care-ți îndeplinesc varii dorințe, sau le întorc împotriva ta. Aici filmul arată exact care ar trebui să fie rolul unui critic, în sensul promovării, creșterii, menținerii unui domeniu, precum și educarea și maturizarea publicului, iar abia în ultimul rând ar trebui să fie cel de a arăta ”câte stele îi dau”, pentru că e clar, cel care dă doar note, este un oarecare cu o părere, nu un critic.

Apoi filmul arată indispensabilul multi-culturalism american, elementul care a stat la baza dezvoltării societății Americane, în special în zona de sud. Influența sud-americană este clar, de netăgăduit, însă nu pică în clișee. Și mai mult, arată cât de importantă este arta culinară în raport cu această relație culturală, pentru că vrem-nu-vrem, felul în care și ceea ce un anumit popor gătește ajunge să fie atât de adânc înrădăcinat încât să fie la fel de definitoriu pentru acel popor precum ar fi limba sau religia. Face parte din tradiție.

Cât despre relația tată-fiu, transpusă conform noului trend extra-hollywood-ian (a se vedea serialul Louie), nu am decât cuvinte de laudă. Mă enervează, într-adevăr, clișeul familiei divorțate americane, dar hei, altfel povestea n-ar avea sens. Și vreau să mai menționez în mod neapărat muzica. Pentru mine este de un 10 mare și lucios. Era și fără apariția lui Gary Clark Jr., dar cu ăsta în peliculă, m-au zăpăcit. Și nu în ultimul rând, actorii. Din nou, Favreau, a făcut un rol simpatic, Sofia a zâmbit cum o știm, iar aparițiile scurte ale lui Dustin Hoffman și Robert Downey Jr. au adus un plus de plăcere vizuală, însă nu mai multă decât Scarlett, care a fost mult mai încântătoare aici decât în seria Avengers.

Clar acesta este un film care trebuie văzut, și nu pentru că e despre gătit. Sau despre relația tată-fiu. Sau despre Social Media. Sau despre multiculturalism. Sau despre constructivismul criticii. Mai are sens să mă rectific?

Ionuț Vulpescu, Hamlet și jegoșii. Și Grapini, de ce nu?

Nu, n-am sa vorbesc despre gafa corectată de domnul Ministru, însă exploatată de presă. Nici despre numirea acelei prese drept ”jegoase, abjecte, băsiste, etc.”. Nu am să vorbesc nici despre Hamlet, pentru că am o mare hibă: nu l-am citit. Și nici pe Miguel la care făcea referire același Ministru, în aceeași frază. Am să vorbesc despre TVA-ul la cărți.

Se reduce, nenică, TVA-ul care este aplicat cărților, cu mari surle și trâmbițe, cititorii vor plăti doar 5% TVA pentru cărți. Dar ce înseamnă asta? Cât o fi fost TVA-ul înainte? 24%? Nup. Erea fix 9%. Adicătelea, toate cărțile vor fi cu fix 4% mai eftine. Mă rog, o leacă mai puțin, ca de unde dădeai 109 lei pe o carte cu TVA inclus, acum vei da 105 lei, ceea ce e un fel de 3.8% mai eftin. Ce înseamnă 3.8% mai puțin dat pe cărți pentru un om, gen eu, care nu l-a citit încă pe Hamlet? Poi să vă zic. Mie-mi place să-mi cumpăr cărțile pe care le citesc, în general urmăresc să le iau hardcover, și, pe cât se poate, noi și direct din librărie. Astfel încurajez scriitorul și editura/librăria să continue promovarea lecturii. Am eu un fetiș bizar cu asta. Dar să revin, că divaghez într-ale plăcerilor, iar aici vorbeam cu patimă despre chestiuni ce ne ofuscă. Eu dau, în mare, 500 lei pe an pe cărți. În mare. Iar valoarea fără reduceri ar fi mult mai mare, s-ar întinde chiar la 800 de lei, poate. Adică, ultima dată mi-am luat Asimov – Fundatia și Imperiul – 6 cărți cu 130 lei, iar prețul lor neredus ar fi fost 200 lei. La fel s-a întâmplat cu Dune, cu ASOIAF și cu altele. Dar nu toate-s la reduceri când ai nevoie de ele, însă de dragul argumentului, rămânem la cei 500, din care această mirifică reducere îmi va salva fix 19 lei. Bani de care pot să îmi mai cumpăr o carte de la Polirom, sau o cartelă de la metrou cu care să mă duc până-n Cărturești să-mi dezmierd dioptriile prin rafturi.

Apoi, puțini dintre noi știm că există un fel de ”timbru pe cultură”, un fel de taxă pe viciu ce se aplică cretinilor care dau banii pe cărți. Timbru ăsta e de 2% iar sumele strânse din această taxă merg, din câte înțeleg, direct la Uniunea Scriitorilor. Mișto, ete cum e susținută cultura, ați spune. Dar mă uit p’ormă la cine e membru în această uniune și-l vad în top 2 pe Varujan Vosganian – cel mai tradus scriitor român. Deci, pușcăriabilul Vosganian scăpat de ciumosul Senat e dintre cei care gestionează acest 2% pe cultură, adică eu lui îi dau fix 10 lei pe an ca să, și acum atenție, îi organizeze Mariei Grapini lansare de carte. Da, exact, Maria Anti-Gramatica Grapini și-a lansat la un moment dat (cred că acum 3 luni) o carte la Uniunea Scriitorilor care e finanțată după cum am povestit mai devreme.

Mai mult decât atât, mă gândesc cât suntem de retarzi ca popor sau națiune când în loc să promovăm cultul învățatului, al dezvoltării personale, al lecturii și implicit, al valorilor reale, banii strânși de la cei ce își permit să citească ”ca la carte” sunt distribuiți către Maria Grapini.

grapini

Da. Duamna ”ascult colinzi” Grapini este scriitoare.

Iar, ca încheiere, stimabili cincilasutăiști, vă întreb, că văd că vă place cultura generală și Wikipedia: Ce au în comun următoarele țări: Croația, Marea Britanie, Norvegia și Mexic? Pe lângă faptul că sunt țări cu ieșire la mare, mai au și TVA 0 la cărți. Dap, puține și sunt foarte multe care au TVA-ul și mai mare decât îl avem noi la cărți. De exemplu, în UE, Austria, Cehia, Finlanda au 10% la cărți, în vreme ce Germania are 7, Grecia 6.5, Suedia 6, iar Italia 4. Și nu-mi dau seama, dar am impresia ca Bulgaria – grupul de control al tot ce e Românesc – are 0.

Reducerea TVA-ului la cărți, stimabili domni și oameni, este o necesitate, un trend internațional căruia trebuia sa ne conformăm de multă vreme. Însă așa e România, mai hipsteră, nu-și dorește normalitatea decât când văd cum e fără. Dacă pot Bulgarii și Croații, de ce să nu putem și noi, nu? Însă, serios, cât de tare ne afectează asta? Știu că voi, cititorii blogului lui IsPaul sunteți, cu siguranță, consumatori de lectură, dar vă întreb sincer, și m-aștept să-mi răspundeți pe măsură, câți dintre oamenii pe care-i cunoașteți citesc? Care-i ultima carte pe care ai cumpărat-o pentru tine și care-i ultima carte făcută cadou și care să fi fost apreciată de omul acela? Și cea mai importantă întrebare: ai citit Hamlet?

Și ca un ”leităr edit”, vin cu o completare. Există, în țările civilizate, un ”Fixed Book Price Agreement”, care e fie făcut prin lege, fie de comun acord cu afacerile implicate. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă vreau să-mi iau carte, nu trebuie să mă duc la cea mai obscură dintre librării să o iau la un preț decent, e la fel peste tot. Mai mult, daca e prețul fixat, atunci și profitul este, teoretic, fix. Așadar, librăriile se pot axa în promovarea valorilor în loc să pună ”șaij de umbre maronii” mereu în vitrină ca să intre lumea. Și mai mult, dacă vrei să-ți deschizi un mic bookstore, concept sau ceva, nu vei fi imediat dat afară de giganții din business. Numa’ fericire pentru toți. Și unde se întâmplă asta? Bineînțeles, nu în România, unde cultura e doar pentru bogați. Se întâmplă în Mexic, Germania, Argentina, Japonia, Norvegia, Franța, Spania, Italia, Danemarca, Portugalia, Olanda, Belgia, Grecia, Ungaria, Austria, Korea de Sud. Și crecă mai sunt, dar e prea mică harta pe Wiki și mi-e lene.