Bill Hicks zicea într-un stand-up ceva foarte amuzant și extrem de smart: toată materia este energie condensată la o vibrație foarte mică, suntem toți aceeași conștiință care se vede pe sine în mod subiectiv, nu există moarte, viața este doar un vis și noi suntem propria imaginație (așa începe și melodia Third Eye de la Tool). Asta e o asemănare foarte bună cu filosofia reîncarnării, care practic zice că tu ești tot, inclusiv persoana din fața ta, într-o altă viață de a ta.
Personal mi se pare o filozofie de viață foarte bună, astfel, devenind mai bun cu tine însuți devii mai bun și cu restul lumii, și viceversa. O explicație frumoasă a regulii de aur: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Dar tot personal mi se pare că e un pic greșită această abordare. Suntem cât se poate de diferiți, prea diferiți, ca să fim cu toții aceeași conștiință. Suntem prea diverși ca oameni. Atât de diverși încât formăm niște paradoxuri: suntem cei mai proști dar și cei mai deștepți de pe Pământ. Suntem cei mai frumoși și buni dar și cei mai urâți și răi de pe pământ. Noi, ca specie care a cucerit planeta și vrea mai mult. Fiind atât de diferiți, avem totuși niște forțe care ne trag la un loc. Avem limitările noastre, barierele în care ne putem dezvolta ca oameni, dar mereu împingem acele bariere, prin orice mijloc posibil. Definiția a ce înseamnă să fii om s-a tot schimbat în ultimii sute de mii de ani. De la maimuța care poate pune mâna pe o bâtă, la singura specie capabilă să părăsească atracția gravitațională a pământului, definiția tot variază. Ba este atât de ideologizată încât sunt câte unii care încearcă să te convingă ce înseamnă să fii om, super om, sub om, Est-European sau știu eu ce alte non-specii mai inventează. Cert e un singur lucru: indiferent cum încerci să definești omul, nu-l poți disocia de condiția lui fizică, aceea de mamifer. Practic un animal. Practic o adunătură de materie capabilă să se înțeleagă pe sine și universul în care trăiește. Cum se zicea? Suntem felul în care universul se privește pe sine.
Asta mă duce la cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care o știu. Tot ceea ce formează maldărul ăsta de materie care scrie aceste cuvinte provine din dragostea a două stele. Acum 13 miliarde de ani, după ce s-a format mizeria asta de univers, nu exista decât Hidrogen, cel mai simplu atom. Adunat la un loc, Hidrogenul dă naștere la o stea, care se tot umflă, de la presiune, să formeze următorul element pe tabelul lu Mendeleev: Heliu. Când se duce resursa de Hidrogen și e mai mult Heliu, lucrurile se pot duce-n diferite direcții. Cea mai frumoasă direcție, însă, e când se face mică de tot, mai are puțin și devine o gaură neagră. Dar nu încă, pentru că apare lângă ea o altă stea, și începe un dans frumos în doi. Dansul acesta durează milioane de ani. Se învârt atât de repede aceste stele încât la un moment dat, după ce s-au iubit mult și au făcut schimb de energie, lucrurile se consumă și se formează o Supernovă. Atunci, toate elementele de pe tabelul chimistului ăluia Rus, se formează. Tot ceea ce Universul are nevoie pentru ca noi să existăm TREBUIE să treacă prin acest proces. Nicio poveste de dragoste nu e atât de frumoasă ca asta, pentru că se consumă complet ca să creeze totul.
Dintre toți atomii ăștia împrăștiați prin Univers în ultimele miliarde de ani, ne-am format noi. Atomi care poate au originea din aceleași stele se pot regăsi și în mine și în tine. Fără acea poveste de dragoste niciunul dintre noi, poate, n-ar exista. Nu știu dacă suntem aceeași conștiință prin asta, dar avem un drum mult prea lung în spatele nostru ca să nu recunoaștem că suntem la fel.
Am citit recent prequeluri la Dune scrise de fi-su lui Frank Herbert și au fost edificatoare pentru mine, nu că sunt geniale, ba din contră. Existau niște personaje acolo care erau doar creiere umane, cogitori le zicea. Și aceste creiere ținute în ceva fluid SF, aveau reacții perfect umane, ca și cum tot corpul lor ar fi fost acolo. Cum le dicta lor anxietate nu știu ce hormon de adrenalină de la vreun organ care nu mai e atașat la creier, nu știu. Și de asta zic ”edificatoare”, că nu doar creierul ne face umani, ci întreg corpul. Creierul este esențial pentru asta, și de departe organul care ar merita prezervat dacă numai asta s-ar putea. Dar cum aș putea eu să renunț la corpul meu? La tot ce simt cu el, la felul în care-mi reacționează când îmi ascult melodia preferată, la cât de bine se simte să-i ții pe cei dragi în brațe sau chiar la anxietatea incontrolabilă pe care o pot avea în anumite situații. Cum mai sunt eu om dacă fix aceste funcții de bază nu le mai am. Cum simt eu că împart atomi din aceeași supernovă cu tine dacă nu te ating? Pot doar să presupun, să verific, dar nu și să simt?
Și de multe ori îmi pun problema atracției față de aceleași lucruri. Atracția față de ideologii, religii, evenimente sau persoane. Un miliard de oameni sunt creștini, sute de milioane ascută Metallica, zeci adoră să se uite o oră întreagă la o pictură de Dali la nu știu ce expoziție, un stalker obsedat își pândește persoana pe care o venerează. Nu contează ce e, dar cu toții avem subiecte care ne pasionează, ne face plăcere să facem anumite lucruri, total diferite sau extrem de asemănătoare. Singuri sau pe stadioane. Cum ziceam, suntem un paradox. Dar toate au un element comun, și extrem de greu de definit: fericirea. Atunci când ești atras de un lucru și te bucuri că îl experimentezi, creierul se inundă de toate alea: dopamină, serotonină, endorfine și alte cuvinte pe care nu le stăpânesc prea bine, nici nu știu ce fac, dar am auzit că e de bine. Toate astea nu au originea în creier, ci prin sistemul endocrin, care are și o parte mică în creier. Fără trupul nostru nu le-am putea produce. Și tot cu trupul nostru ne rugăm la moschee, sărim la concerte, umplem sălile de cinema sau ne luăm copiii în brațe. Căutăm fericirea peste tot, acel hit de hormoni la creier, care mai apoi se revarsă pe tot corpul. Trupul individual al fiecărei conștiențe creat în aceeași stea cu cel al conștienței de lângă.
Fii bun și bucură-te de tine, Universului i-a luat miliarde de ani ca să se poată bucura de sine.
Cover image credit: Să trăiască NASA băăă! https://svs.gsfc.nasa.gov/12949/
IsPaul zice 