Previziuni oscaricești IsPauliene – ediția 2016

Păi fără prea multe detalii vă zic cine cred că va câștiga și cu cine țin, unde e cazul.

  1. Cel mai bun film: Păi cum? The Revenant, bineînțeles. Să moara Cetepeul de ofică! Totuși, mi-aș dori mult să ia Mad Max. Cât despre filmele care nu merită nimic, Brooklyn, Bridge of Spies și Marțianul sunt pe această listă.
  2. Actor rol principal: for godssakes, dați-i-l lui Leo, odată! Și trebuie să menționez că nu știu ce caută Matt Damon acolo. Chiar mă depășește.
  3. Actriță rol principal: Ei, acum i-acum. Țin cu și pariez pe Brie Larson, dar nu pot să o scot din cursă nici pe Cate Blanchett.
  4. Actor rol secundar: Asta deja este mult mai greu decât la rol principal. Nu vă ascund că preferatul meu din listă este Hardy (Revenant), dar cred ca statueta va merge la Mark Rylance (Bridge of Spies), care nici măcar nu e îngrijorat. Știe că nu va ajuta.
  5. Actriță rol secundar: Jenifer Jason Leigh a fost impresionantă în The Hateful Eight. Dar cine nu a văzut-o pe Kate Winslet în Steve Jobs, n-a văzut actorie. Cum a reușit ea să țină impecabil acel ușor accent polonez pentru mine este, în continuare, o enigmă. Plus că mi-a luat vreo 3 minute să-mi dau seama că e ea. Deci pariez pe Kate.
  6. Regizor: Greu. Adam McKay (Big Short) nu-l va lua, asta clar. Dar toți ceilalți au ceva merit. Anul acesta aș paria, totuși pe George Miller (Mad Max), care a reușit să facă dintr-un film fără scenariu o capodoperă cinematografică. Locul doi ar merge la Inarritu (The Revenant).
  7. Scenariu Original: Aici se bat: Straight Outta Compton, Ex Machina și Spotlight. Ținând seama de scandalul făcut cu lipsa nominalizărilor pentru oameni de culoare, cred că va lua și pariez pe Straigt Outta Compton.
  8. Scenariu adaptat: Bătaia se dă între The Big Short și Room. Marțianul e un rahat în comparație cu cartea. Decizie finală: The Big Short (deși Room mi-a plăcut mai mult, personal)
  9. Cinematografie: Cine n-a văzut Mad Max nu merită să discute despre subiect. E adevărat, și Hateful Eight și Revenant au câte ceva deosebit, dar nu se compară.
  10. Costume: Wow, anul acesta iarăși avem de unde alege. Oscarul are un istoric în a fi ”sucker for history”, deci Mad Max cam iese din tipar. Așa că, The Revenant it is.
  11. Mixaj Sunet: În sfârșit a apărut și Star Wars printre nominalizați. Dar tot Mad Max le ia fața. Clar pariu câștigător.
  12. Editare Video: Eh, aici e aici. The Big Short se laudă cu o editare aparte, dar, din nou, prea ieșit din tipar. Totuși, cred că va lua The Revenant, pentru a repara nedreptatea lipsei nominalizării de anul trecut a lui Stephen Mirrione.
  13. Editare sunet: Eh, aici iară țin cu mizeria aia de film care nu-i place lui Cetepeul. Numai cum se bătea toba și venea respirația lui Hugh Glass în armonie merită luat în seamă pentru un Oscar. Și se bate, din nou, cu Mad Max, deși cred că ia cel dintâi.
  14. Efecte Vizuale: Greu. Mad Max!!!!
  15. Machiaj: sunt doar 3 nominalizări, dintre care doar Mad Max poate să câștige.
  16. Melodie: Deja habar n-am. Crecă mizeria aia de la Cinzeci de umbre maro, că e cam singura de a mai rulat pe la radio.
  17. Muzică originală: De dragul vremurilor demult apuse: John Williams (Star Wars).
  18. Desen animat: Inside Out.
  19. Production Design: MAD MAX. Sau nu s-a înțeles încă?

MadMax-Fury-Road

Uitați-vă și voi… cum să nu ia imaginea asta Oscar?

Cronica cronicii: The Revenant

Lu’ Cetepe nu i-a plăcut filmul ăsta. A zis el multe chestii și a punctat, din păcate, numai scăpările filmului. A menționat totuși rolul demențial făcut de Tom Hardy, care a reușit sa îi fure, din nou, filmul lui Di Caprio. Dar Cetepeul e prea critic pentru ora asta, așa ca eu am să vă spun părerile personale legate de film.

În primul rând, vizual vorbind, filmul este hipnotizant. Felul in care Inarritu arată forța naturii îți creează impresia că aceasta este izvorâtă din frumusețea ei și, cumva, lucrează alături de personajul principal. Practic, ăsta nu este un film de om împotriva naturii, ci un film de om alături de Dumnezeu. Sau în căutarea lui. La un moment dat, Fitzgerald povestește cine a fost Dumnezeu pentru tatăl său. În același mod, Dumnezeul lui Glass este înfățișat în Biserica Naturii – o metaforă incredibilă pentru răzbunare. Antiteza este, deci, superb creată – un om fără nimic sfânt și altul al cărui lucru sfânt s-a mutat din al său fiu în însăși răzbunarea pe care voia să o ducă până la capăt. Astfel, rugăciunea lui s-a transformat în mâzgălirea numelui lui Fitzgerald pe unde apuca, similar Ariei Stark în Game of Thrones.

Pe urmă, mai apare un mesaj superb pentru cei care reușesc să-l priceapă. Amerindienii din film sunt redați ca fiind foarte violenți. În fapt, ei sunt în căutarea unei fete, deci conduși tot de răzbunare. Dar cum noi putem accepta răzbunarea lui Glass cred că putem accepta forma violentă de a acționa a Pawnee, până la urmă. Și asta aduce un suflu nou și plăcut cinematografiei hollywoodiene, care până acum era pusă doar să arate lucrurile rele făcute de albi indienilor, gen Avatar, însă acum vedem evenimentele mult mai aproape de realitate, într-o formă care reușește să ne facă să empatizăm cu justiția pe care, poate, o merită.

revenant-gallery-20-gallery-image

IsPaule, n-ai ințeles nimic din film. E vorba doar despre felu-n care se vindecă DiCaprio și-și trage Oscar.

 

Și să vorbim și de aspecte de detalii. Cristian Tudor Popescu remarcă, insistent, că un cal ar fi pus frână, văzând că vine prăpastia. Eu îi dau dreptate lui CTP și adaug: un cal care a primit o săgeată în pulpă are un rush de adrenalină, deci accelerează alergarea. Apoi, un cal care aleargă ”ca ars”, nu mai judecă foarte bine, și deși poate remarca prăpastia, pentru evitarea căreia cu siguranță ar fi frânat la timp, întâmpină problema zăpezii și a eventualei gheți a cărei proprietate este frecarea zero cu metalul (material folosit la construcția potcoavelor). Nu că vreau să-i iau apărarea lui Inarritu, dar dacă căutăm greșeli în film, putem găsi altele, de exemplu, cele mai realiste ”teepees” pe care le-am văzut până acum, sau felul bătrân de a arăta a lemnului folosit la construcția diverselor clădiri făcute, parcă, mult prea realist de asimetrice și având ca scop utilitatea și nu esteticul. Dar, să fim serioși, pe mine a reușit să mă scoată din minți faptul că, indiferent la câtă căldură se expunea Hugh Glass, el mereu avea promoroacă în barbă. Iar modul lui ”rapid” de a se vindeca pare suspect, însă urmărind trecerea vremii și întețirea iernii, aș tinde să cred că a trecut cel puțin o lună de acțiune. Însă da, proprietățile wolverinice sunt vizibile aici.

Și mai puncta Cetepeul divergența fenomenală de la realitate. Sunt curios dacă a punctat-o și la Inglorious Basterds. Din nou, glumesc. Sunt convins că e suficient de inteligent încât să nu se supere pe film că este doar o reiterare a unei povești diferite pe care văd că o cunoaște foarte bine.

Cât despre actorie și alte merite, păi anu’ acesta cred, cu tărie, că Di Caprio îl va lua. În sfârșit îl merită cu adevărat, și poate se spală nedreptatea din Django, unde n-a fost nici măcar nominalizat. Apoi Hardy a fost măreț, din nou, însă nu știu dacă-l va primi pe auritul acela mic. Și nu pot să nu remarc că a jucat în două filme nominalizate la… cel mai bun film al anului. Regia Wow, cum era de așteptat, dar nu cred că pariez pe Inarritu, deși a reușit să ne țină în scaun la vreo 2-3 scene filmate cum numai el știe. Iar cinematografia, montajul, costumele și machiajul, toate au fost la înălțimea așteptată.

Una peste alta, își merită titlul de cel mai bun film al anului. Și sigur va lansa un trend (va contribui la creșterea lui, mai exact): cadre lungi, frumoase vizual și schimbarea secvențelor prin urcarea camerei către cer, toate susținute de o muzica minimală.

Finalmente, repet: merită ”cel mai bun film al anului”.

Top 12 filme subapreciate din ultimii 15 ani pe care le-a văzut IsPaul

În primul rând, după cum v-am obișnuit, trebuie să începem cu regulile: numai filme în limba engleză, să fi apărut după anul 2000 și să fie bune. Nu prea mă interesează dacă au ceva Oscare și/sau nominalizări la alte premii prestigioase, mă interesează să fie bune, însă nu foarte populare. Pe unele din listă sigur le-ați văzut, de unele știți, însă de majoritatea sigur nu v-ați atins. Apoi mai avem niște aspecte: trebuie să le fi văzut eu, iar ordinea este dată strict de părerea personală, însă trebuie să menționez că toate-s bune!

Așadar, începem:

12. Thank You for Smoking. Nu-l pun pentru că e în mare vâlvă discuția pro sau contra fumatului… Ah, stai. Ba da. Filmul arată într-un mod comic-exagerat realitățile (da, chiar am folosit formularea asta) campaniilor de lobby și felul în care chiar industria fumatului controlează… ei bine, mai tot ce-și dorește. Unul dintre cele mai bune roluri ale lui Aaron Eckhart și printre cele mai populare filme din lista asta…

11. The Ides of March. Poate la fel de popular ca cel de mai sus. Nominalizare la Oscar pentru scenariul scris de Clooney, cu Ryan Gosling și regretatul Philip Seymour Hoffman, filmul este o dramă politică ce te trimite în realitățile (poate puțin exagerate) ale campaniilor electorale. Este în mod clar inspirat din trădarea lui Cezar și aduce un veritabil omagiu brutalității de care sunt unii oameni în stare pentru a atinge puterea.

10. Bronson. Recent am văzut ”Legend” al aceluiași Tom Hardy. Nu vă ascund că mi se pare unul dintre cei mai buni actori din generația lui. Am mai spus-o de atâtea ori. Bronson este un film exagerat, flamboiant, uimitor vizual și cu un Hardy hipnotic în rol principal scos în evidență de regizorul filmului Drive . Este bazat pe o poveste reală și vizibil în spatele lui stă o muncă la fel de reală și dedicată.

9. Hesher. Joseph Gordon Levitt, în rolul unui fan Metallica foarte laconic și anarhic în același timp, se împrietenește cu un băiat aflat la izbucnirea adolescenței care are niște probleme de integrare în principal din cauza familiei sale. Și Natalie Portman. Coloana sonoră este… demențială, actoria neconvențională iar senzația de după film: vrei să faci lucruri bune într-un mod rău.

hesher 2

Că tot nu vă place fumatul…

8. Shame. Și iată-l și pe Michael Fassbender într-un film nu tocmai ușor de digerat. El joacă rolul unui dependent de pornografie și sex, al cărui standard de viață se schimbă total când sora lui îl vizitează pe termen… nedefinit. În ciuda sinopsis-ului simplist, filmul este dezarmant de sincer iar Fassbender face un rol cum rar ne este dat să vedem.

7. World’s Greatest Dad. O comedie neagră cu Robin Williams, al cărui rol simplu pare a fi ceva atipic în cariera lui. Filmul n-are nici o treabă cu standardele hollywoodiene impuse la ora actuală și reușește să scoată privitorul din zona lui de confort. Tematicile sunt: minciuna, depresia, asfixierea auto-erotică și simpatia publicului.

6. August: Osage County. Meryl Strep, Julia Roberts, Ewan McGregor, Benedict Cumberbatch și Chris Cooper într-o comedo-dramă deloc exagerată. Julia și Meryl au fost nominalizate la Oscar pentru roluri, și pot spune cu mâna pe inimă că, deși nu prea-mi place de Roberts, aici a fost incredibil de bună. Scenariul și sinergia dintre personaje ajută enorm acest film cu o căruță de actori buni, însă marketingul și tema mai puțin generalistă îl fac să fie mai puțin cunoscut și de aceea, subapreciat.

5. Filth. Și iată încă un actor din generația tânără care face un rol demențial: James McAvoy. Filmul este atât de amuzant, trist, nebunesc și real încât adesea ai senzația că sentimentul ce te încearcă privindu-l este total altfel față de ce ar trebui să simți. Îmi este foarte greu să descriu filmul acesta, însă într-un cuvânt pot zice că este genial.

4. The Sunset Limited. Tommy Lee Jones si Samuel L Jackson într-un apartament discutând despre credințele lor aflate în contradicție. Filmul mi-a fost recomandat de un coleg și am fost surprins ca nu știam nimic despre el. Întreaga discuție este, ceea ce eu numesc: spărgătoare de creiere, iar cei doi actori își intră perfect în rolurile aparent opuse însă incredibil de similare.

3. Starred Up. Am mai lăudat filmul acesta, însă nu ezit să mă repet. Un adolescent de 19 ani, foarte inteligent care se exprimă cel mai ușor prin violență, ajunge în închisoare unde se întâlnește cu tatăl său care l-a părăsit de mic copil. Jucat foarte bine de Jack O’Connell în rolul personajului principal, filmul dezarmează prin lipsa detaliilor și impresionează prin modul regizoral de a filma în spații restrânse, dând senzația de claustrofobie a sentimentelor, similar cu ce simte un om care nu se poate exprima.

2. Revolutionary Road. Dintr-un singur motiv am pus filmul acesta în față: pentru că nu-l bagă nimeni în seamă. Din punctul meu de vedere el reprezintă justiția care trebuia făcută după abominabila sinergie DiCaprio – Winslet din Titanic. Aceștia sunt doi dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor, iar standardul prostesc din Titanic în care s-au scăldat pălește în fața acestei tragedii. O veritabilă dramă cu doi actori care, bineînțeles, nu au fost luați în considerare la Oscare.

Mențiuni onorabile:

Hot Fuzz – ca oricare alt film de-a lui Simon Pegg, de altfel.

Road to Perdition – o ecranizare a unui comic Book cu Tom Hanks și mult suspans.

Find Me Guilty – Vin Diesel cu păr și Peter Dinklage într-o poveste adevărată.

Body Of Lies – Ridley Scott, DiCaprio, Russel Crowe, Mark Strong, Orientul Mijlociu.

Frank – Un film atât de hipsteresc încât face mișto de hipsteri, cu puterea lui Fassbender

Frank_head

Zi-mi tu mie că n-ai vrea să vezi un film în care personajul principal poarta capul ăla pe… cap!

1. Locke. Și despre ăsta am mai scris, însă e imposibil să nu revin la el. Tom Hardy și niște voci din mașina lui. Acesta e tot filmul. Un personaj răcit cu răni la nas de la suflat, filmat în permanență de la brâu în sus, se luptă cu demonii prezentului și ai trecutului încercând să-și respecte o promisiune făcuta sieși în urmă cu mult timp. Ce face Hardy cu privirea și vocea, întărit fiind de luminile nopții pe o autostrada Britanică, este ceva ce mulți mari actori nici nu visează.

Direct afară din Compton. Și din mediocritate.

Și acum îmi aduc aminte altercația pe care am avut-o cu tata pentru că ascultam Paraziții. Trebuie să fi avut vreo 15 ani și descoperisem ”Irefutabil”. Ce să zic, o minte ușor influențabilă aflată la vârsta la care în fiecare zi descopeream ceva nou. Chiar cu vreo doi ani înainte credeam că Eminem era ăla de cânta ”emeniaito”. Deh, copil. Totuși, n-am fost străin de hip-hop. Știam deja pe de rost ”Poezie de Stradă” de la Mafia și ”Autodistrugere” de la Paraziții, iar abia începeam să înțeleg versurile de la ”Gangstas Paradise”. Ascultasem La Familia de pe vremea când făceau muzică, cam până la ”Bine ai venit în paradis” și eram fascinat de flow-ul lui Metadon 3000. Ce să zic, nu-s neapărat un străin de lumea asta, iar tot ce iese din ea și este de calitate nu face decât să-mi dilate pupilele.

Dar lumea hip-hopului și suburbiile americane au fost puse și pe peliculă în repetate rânduri. Uneori cu titlu serios, precum ”Do the right thing” sau ”Boyz’n the hood”, altele satirice, cum ar fi ”Don’t be a menace to south central while drinking your juice in the hood”, toate adăugând câte o parte în puzzle-ul ce vrea să fie această, încă exotică pentru mulți, cultură a rapului, cunoscut și ca ”muzica aia vorbită a americanilor negrii”. Până recent, puneam liniștit în topul filmelor acestora ”8 mile”-ul lui Eminem. O veritabilă capodoperă în materie de muzică și story-telling, cu hibe majore în materie de actorie, însă. Dar mă bucur că astăzi mi-a fost dat să trăiesc experiența lui ”Straight Outta Compton”, și nu numai pentru că nu sunt străin de ale hip-hopului. Este, cinematografic vorbind, un veritabil exemplu pentru ceea ce înseamnă ”film bibliografic”, iar principalul lui atu, de departe, este scenariul.

00121

Și faptul că sunt periculoși. Ei și cu Guns, parcă.

Filmul ăsta a fost o alegere ”de duminică seară”, pe modelul că toată lumea îl laudă, și am zis să-i dau și eu un ochi. Mă rog, patru. Și vai ce alegere bună! Citisem despre el, însă nu prea mult. Știam ca este vorba despre NWA și că personajul Ice Cube este jucat de Ice Cube Jr, ceea ce mi s-a părut cel puțin fascinant. Despre NWA, în afară de Fuck the Police și de vreo 3 membrii, nu știam mare brânză. Până la urmă, ei erau mari pe vremea când eu încă nu purtam ochelari. Dar știam de Dr Dre destule, știam ce produce și mi-a plăcut mai mereu. Cine poate nega melodii precum ”California Love”, ”Forgot about Dre” sau ”Ain’t nothing but a g thang”?

Și apoi a început filmul, prezentând o scenă pe cât de violentă, pe atât de bine filmată, care plasează perfect intro-ul filmului și unul dintre personajele principale. De atunci mi-am dat seama că am ales bine. Apoi lucrurile încep să pară din ce în ce mai clișeatice, însă nu deranjant, aflându-se într-un ușor contrast cu imaginea aleasă pentru filmare. Te-ai aștepta ca un film făcut să prezinte sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90 să aleagă o imagine mai reprezentativă, cum ar fi senzația privirii de pe VCR sau o peliculă mai spălăcită ar fi fost mai aproape de o alegere inițială de-a mea. Nimic mai fals, regizorul a ales, și bine a făcut, să folosească un digital care să redea culorile în cel mai tipic 2015 mod. Ne-a arătat, practic, cu ochii de azi evenimentele de acum 25 de ani. Muzica progresa pe măsură ce treceau anii, cât mai corect cu putință. Dacă la început încă se vedea lupta dintre disco și hip-hop, ulterior învingătorul a fost clar declarat. Pe rând reușesc să-și facă apariția personaje precum Tupac și Snopp Dogg, adăugând carismă unui film și așa plin de reprezentanți istorici pentru cultura afro-americană contemporană. Iar faptul că au reușit să integreze în peisaj și melodii de la Wu Tang Clan și alții ridică cu atât mai mult valoarea artistică a filmului.

Dar să ne referim și la actori, că până la urmă la ei ne uităm. Elefantul din cameră: Ice Cube Jr. Wow! E prima dată când îl văd pe ecran pe ăsta micu’ și pe lângă asemănarea fizică cu tată-său, adesea reușea să mă convingă că el este trup și suflet. A reușit să-și asume rolul până la capăt, păcălind adesea audiența. Pe urmă ceilalți doi: Dr Dre (Corey Hawkings) și Eazy-E (Jason Mitchell) au fost clar aleși pe aceeași bază – a asemănării fizice dintre ei și personajele pe care le joacă – însă mai mult decât atât, sunt momente în care sunt atât de convingători încât ai impresia că îi urmărești pe veritabilii NWA. Apoi mai apare Paul Giamatti, cam singurul (alt) nume cunoscut din casting.

Și apoi vine esența: temele sociale propuse. În principal totul evoluează în jurul a trei idei, respectiv: ”condiția” copilului crescut în cartier și care dorește să răzbată; relația dintre comunitatea de afro-americani și poliția americană din ce în ce mai violentă la adresa acestora, culminând cu cazul lui Rodney King; și relația dintre niște copii talentați puși în fața împărțirii atribuțiilor și veniturilor între ei în mod legal. Toate astea cu repercusiunile de rigoare, bineînțeles.

Una peste alta, unul dintre cele mai bune filme ale anului și o dramă veritabilă cu foarte multe calități. Totuși, nu deține mult din materialul de Oscar necesar, însă nu m-ar surprinde o apreciere cu privire la scenariu, mai ales când te gândești că a fost adaptat după niște vieți de-a dreptul tumultoase.

Și ca un PS, scena favorită (una dintre) este când apare Ice Cube (jucat de Jr) mai în vârsta, iar în planul secund sunt copii săi care se joacă. Deci Ice Cube jucat de Ice Cube Jr, iar în spatele lui este un copil care îl joacă pe el, Ice Cube Jr. Ice Cube-ception, my friend.

Top 12 seriale preferate ale lui IsPaul

M-am apucat de topul ăsta nu pentru a vă arăta care e cel mai bun serial, ci pentru a arăta care e cel mai bun dintre cele pe care le-am văzut. Și zic asta pentru că am o gălăgie de lacune. Gen, n-am văzut Walking Dead, The Sopranos sau Boardwalk Empire. Însă, pot spune că ”I’ve had my share” de seriale, deci dacă vedeți ceva ce vă place, recomand cam orice din listă cu mare drag.

Acum, să spun și regulile (pentru că sunt vreo două). Regula unu: te cheamă Game of Thrones, nu ești pe listă, pentru că joci cu cheat-uri. Nu poți fi atât de epic, n-ai voie. Doi: nu te-am urmărit, îmi pare rău, nu te bag pe listă. Trei: desene animate, doar alea ”pentru adulți”, și aici nu mă refer la Hentai. Patru: trebuie să fi rulat pentru mai mult de un sezon (sau să aibă sezonul doi în pregătire), iar acestea să aibă mai mult de 3-4 episoade (așa că Sherlock și Luther, oricât mi-ați plăcea, zic ”pas”). Așadar, hai:

  1. Stargate Universe

Consider serialul ăsta ca fiind, după mine, cel mai bun serial SF. Este o extensie a unui univers foarte îndrăgit, cu un actor în rolul principal pe care, personal, îl apreciez enorm, și nume Robert Carlyle. Acuma, serialul a fost ”cancelled” pentru că era prea întunecat pentru audiența pentru care fusese creat. Eh, their loss. And mine.

  1. Californication

Unul dintre cele mai tari seriale de comedie, gen dintotdeauna. Nu are nici o treabă cu sănătatea mintală, este plin de depravări, fabulos de bine scris, ceea ce ar părea drept un clișeu, ținând seama că este vorba despre un scriitor. Apoi David Duchovny face un rol demn de lăudat, și lasă destul de des impresia că-și joacă propria viață.

  1. House MD

House-MD_Wallpaper-8

Ia un măr. N-are Lupus!

Am trecut prin studenție cu serialul acesta. M-a învățat atât de multe despre medicină cât n-au reușit două profesoare de Anatomie. Tot serialul acesta mi-a arătat capacitatea actoricească a lui Hugh Laurie. Mai mult, a fost o lecție despre ce înseamnă să ai un fel de anti-erou ca focus al unei povești.

  1. How I Met Your Mother

Un sitcom ce m-a făcut să-l urmăresc cu mare ardoare și entuziasm, de la primul episod până la ultimul. Un fel de ”friends” contemporan, dar cu Barney Stinson care era awesome. Și a fost serialul care l-a lansat pe Jason Segel, un actor care și-a format deja cariera de comediant respectat la Hollywood.

  1. Breaking Bad

Ei, aici lucrurile devin mai serioase. Serialul ăsta are deja statutul de serial ”cult”. A reușit să-l ia pe Brian Cranston, de la tatăl ăla tipic american și să-l transforme într-un veritabil personaj de ”pop culture”. Marele lui minus, și de altfel, motivul pentru care nu e mai sus pe listă, este că a fost prea ”pg-13”, unde cea mai serioasă înjurătură trasă este ”you’re goddam right”.

  1. The Black Adder

Comedie britanică la ea acasă. Satiră pură, cu Rowan Atkinson în rol principal și Hugh Laurie, vreo două sezoane, alături de el. Da, exact, cine n-ar vrea să vadă un serial cu Mr Bean și Dr House făcând mișto de istoria Marii Britanii?

  1. Peaky Blinders

Doar ce am terminat de văzut primele două sezoane și e uimitor. Acțiunea se petrece în 1919 în Birmingham într-o familie de gangsteri. Cillian Murphy în rolul principal este hipnotic, iar apariția lui Tom Hardy în rolul unui Evreu gangster este un automat plus. Iar bomboana de pe colivă este dată de coloana sonoră compusă, în principal, din melodiile a trei formații: The White Stripes, Royal Blood și Arctic Monkeys. Epic!

  1. True Detective

Primul sezon a fost una dintre cele mai bune demonstrații de scriere a unui scenariu și alegeri de casting pe care le-am văzut ”in modern television”. Totul s-a legat perfect, de la actori la locațiile filmate și la cadrele alese. Deh, când HBO face un serial, apoi îl face. Și abia aștept sezonul doi, să vedem ce are de oferit Colin Farrell.

  1. House of Cards

Ei, ăsta este serialul politic. Și nu numai politic. Conceput de David Fincher și adaptat după o poveste britanică, cu Kevin Spacey în rol principal nu ai, dar efectiv nu ai cum să dai greș. Mai nimeni nu joacă prost în acest serial, iar povestea este pe cât de complexă, pe atât de actuală. Și mai are un beneficiu serialul acesta: fiind ”Netflix”, când apare, apare tot de-o dată, nu trebuie să stăm o săptămână pentru un episod.

  1. Vikings

Dacă făceam topul acesta acum un an, serialul cred că se afla la ”mențiuni onorabile”, însă acum își merită locul trei. Ultimul sezon a fost trei niveluri peste primele. Deși din punct de vedere al scenariului are niște minusuri, acestea sunt acoperite cu niște locații și cadre mirifice, coroborate cu o atenție la detaliu diavolească. Bravo, History Channel!

  1. Louie

Cine, cine? Da, Louie. E un serial produs, scris, regizat și jucat de Louis CK. Poate-l știți pentru show-urile de stand-up care sunt foaaarte inteligente și pe măsură de amuzante. Însă serialul acesta mă uimește cu fiecare episod. M-a învățat mai mult despre viață și ce înseamnă să fii părinte decât am crezut că e posibil. Are un umor dubios, dar cu care rezonez de multe ori, pentru că este auto-critic. Și nu, nu este un sitcom.

Louie

Sunt un gras oribil, dar îți mulțumesc, IsPaul, că te uiți la mine.

 

Mențiuni onorabile:

Hannibal – Personajul Hannibal Lecter jucat de Mads Mikkelsen. Atât.

South Park – Un butoi nesecat de satiră și umor.

Married With Children – Familia Bundy. Esența influenței sitcom-urilor americane în România.

Two and a Half Men – 12 sezoane mai mult sau mai puțin reușite. Aș vrea un spinoff bazat be Berta.

Friends – cu acesta cred că a început totul. Din păcate, pe Seinfeld nu l-am prea urmărit.

Big Bang Theory – alt sitcom simpatic. Păcat că e doar atât.

Family Guy – Primele sezoane au fost demențiale! Apoi, Seth a cam dat-o-n diverse.

Futurama – Un serial de desene care dă, în mod clar, dependență.

Umbre – ca să avem și ceva românesc în lista, nu?

umbre-relu

Tocmai punct ro – te rezolvă văru, dcă ai nevoie de broaște

  1. The Wire

I se mai zice și ”cel mai bun serial la care nu s-a uitat nimeni”. Poate cel mai bun scenariu scris direct pentru televizor. Toți actorii sunt aleși pe sprânceană, iar modul în care se leagă totul îți creează impresia că te afli într-o pânză de păianjen foarte bine țesută. Nimic nu se întâmplă în derizoriu, iar anumite scene, precum celebra ”fuck scene” reușesc să te țină în fotoliu. Ce produce HBO-ul este clar demn de urmărit.

 

P.S. Pozele nu-mi aprțin. Cum de altfel e normal, că doar nu apar eu în ele.

Bucătărie, social media, multi-culturalism și critică. 4 în 1

Azi, mai de după-masă, vorbeam cu Alexandra că am văzut un filmuleț în care unor copii li se cerea o părere cu privire la Facebook. Aceștia, senini, au spus că e interesant, dar nu e pentru ei, iar interlocutorul, cum de altfel e normal, i-a întrebat pentru cine ar fi Facebook-ul, iar ăștia mici au răspuns că pentru bătrâni. Am îmbătrânit și a trecut vremea mediei sociale cum o știm noi. Au apărut altele, gen Vine, Instagram și multe alte aplicații mobile care se rezumă la un singur aspect al social media, cum ar fi dating-ul.

Și am văzut, tot astăzi, și filmul ”Chef”. Da, știu sunt extraordinar de în urmă. Filmul a apărut anul trecut pe vremea aceasta, însă mai bine mai târziu decât niciodată. Și filmul prezintă incredibil de bine rolul social media în potențialul dezvoltării unei afaceri. De la internet 2.0 când un blog poate schimba și gestiona părerile multora, până la a face Vine-uri. Este cel puțin educativ în acest sens, și poate fi dat drept exemplu în multe dintre situațiile care sunt create pe social media pentru a promova diverse afaceri/evenimente. Jos pălăria, Jon Favreau, pentru asta.

farveau

De la omu’ de oțel la tacos, cam cum trec eu de la floricele la nachos.

Dar filmul nu se rezumă doar la Social Media și gătit. Și nici la cât de bunoacă e Sofia Vergara. Nu. Filmul mai tratează cum puține altele reușesc, constructivismul criticii. De obicei criticii sunt văzuți drept personajele acelea fie incomensurabil de rele, fie foarte bune, asemenea unor ”geenies” care-ți îndeplinesc varii dorințe, sau le întorc împotriva ta. Aici filmul arată exact care ar trebui să fie rolul unui critic, în sensul promovării, creșterii, menținerii unui domeniu, precum și educarea și maturizarea publicului, iar abia în ultimul rând ar trebui să fie cel de a arăta ”câte stele îi dau”, pentru că e clar, cel care dă doar note, este un oarecare cu o părere, nu un critic.

Apoi filmul arată indispensabilul multi-culturalism american, elementul care a stat la baza dezvoltării societății Americane, în special în zona de sud. Influența sud-americană este clar, de netăgăduit, însă nu pică în clișee. Și mai mult, arată cât de importantă este arta culinară în raport cu această relație culturală, pentru că vrem-nu-vrem, felul în care și ceea ce un anumit popor gătește ajunge să fie atât de adânc înrădăcinat încât să fie la fel de definitoriu pentru acel popor precum ar fi limba sau religia. Face parte din tradiție.

Cât despre relația tată-fiu, transpusă conform noului trend extra-hollywood-ian (a se vedea serialul Louie), nu am decât cuvinte de laudă. Mă enervează, într-adevăr, clișeul familiei divorțate americane, dar hei, altfel povestea n-ar avea sens. Și vreau să mai menționez în mod neapărat muzica. Pentru mine este de un 10 mare și lucios. Era și fără apariția lui Gary Clark Jr., dar cu ăsta în peliculă, m-au zăpăcit. Și nu în ultimul rând, actorii. Din nou, Favreau, a făcut un rol simpatic, Sofia a zâmbit cum o știm, iar aparițiile scurte ale lui Dustin Hoffman și Robert Downey Jr. au adus un plus de plăcere vizuală, însă nu mai multă decât Scarlett, care a fost mult mai încântătoare aici decât în seria Avengers.

Clar acesta este un film care trebuie văzut, și nu pentru că e despre gătit. Sau despre relația tată-fiu. Sau despre Social Media. Sau despre multiculturalism. Sau despre constructivismul criticii. Mai are sens să mă rectific?

Teoria imitării omului-oscar

Gata, am văzut și ”Teoria la tot”. A mai rămas ”Selma” din linia filmelor nominalizate la Oscar pe care nu le-am văzut, dar hey! Cine pariază pe un outsider atât de evident? E drept, am ratat si Foxcatcher, care pare a fi un film într-adevăr merituos, cu foarte multe nominalizări și aprecieri critice, însă mă voi arunca să dau câteva preconizări/premoniții/păreri pentru ce se va întâmpla duminică noaptea. Sau luni dimineață… Timpul e relativ (ca să rămânem în linia ultimului film văzut).

  1. Cel mai bun film: eu țin cu Birdman. Și Grand Budapest Hotel este unul dintre filmele de 10 (după mine) care au ajuns să fie nominalizate, iar un proiect precum Boyhood cere respect din start. Totuși pariul meu este, în continuare, The Imitation Game, pentru că merge pe aceeași linie cu The Kings Speech. Un argument bun poate fi făcut și pentru American Sniper, dar acolo blatul ar fi mult prea evident.
  2. Actor în rol principal: țin cu Michael Keaton (iarăși Birdman), dar recunosc că acest Eddie Redmayne este o revelație, și pe el îl dau câștigător. Academia Americana de Film a demonstrat că de-a lungul timpului este o fraieră pentru portretizarea oamenilor cu un handicap fizic. Vezi My Left Foot. Pe Carell nu l-am vazut, iar Cumberbatch a fost decent, însă nu are încă material de Oscar.
  3. Actriță în rol principal: sufletul mă trage spre Rosamund Pike. Gone Girl a fost un film excepțional, extrem de subapreciat, însă fata asta a reușit să mă țină țintuit în scaun și absorbit de personajul pe care-l crease. Și chiar și cred că o să câștige, iar dacă nu este ea, cu siguranță este Julianne Moore, care este la a cincea nominalizare fără nici un câștig, deci s-ar putea ca puțină dreptate să fie făcută acum.
  4. Actor în rol secundar: Sufletul mă împinge spre Robert Duvall, care a reușit să mă facă să plâng în The Judge. Edward Norton a fost extrem de carismatic în Birdman, dar nu îi acord nici o șansă, în schimb JK Simmons pare un pretendent foarte bun, și a cam câștigat peste tot pe unde a fost nominalizat, deci dacă ar fi să bag bani, s-ar duce pe profesorul exigent din Whiplash, unul dintre filmele preferate ale doamnei Ispas.
  5. Actriță în rol secundar: Dacă e Meryl nominalizată n-are sens să mai comentăm. Ea poate să joace și rolul unei pietre într-un film documentar despre televizoare că va fi nominalizată la Oscar, și o zic într-un sens bun. Dar făcând abstracție de ea, Keira Knightley și Emma Stone au fost niște prezențe marcante în filmele lor, însă nici una n-a cântărit la fel de greu ca Patricia Arquette în Boyhood. Patricia e la prima nominalizare, însă numele ei cântărește greu și chiar îmi doresc să câștige.
  6. Regizor: Richard Linklater în Boyhood, fără discuție. Un proiect atât de ambițios, fără sprijinul vreunui mega-studio trebuie recompensat. Într-adevăr, anul 2014 a adus niște filme concept de-a dreptul fascinante atât ca joc și sinergie actoricească, cât și ca imagine și tehnică de filmare. Aici vreau să-l includ neapărat și pe Nolan cu Interstellar-ul lui cu tot, un film care în mod nemerituos a fost omis din lista de nominalizări. Pe lângă el sunt bine-meritate nominalizările lui Wes Anderson și Inaritu.
  7. Scenariu original: din nou țin cu Birdman, deși nu m-ar deranja să câștige Nightcrawler, alt film subapreciat. Îmi este greu să pariez pe unul dintre cele nominalizate, însă sunt sigur că Boyhood nu va lua nimic aici, pentru că, zic eu, n-a avut scenariu ci o ”idee”.
  8. Scenariu adaptat: aș vrea și cred că va lua Imitation Game. Dintre toate cele nominalizate pare cel mai bun, iar restul, cu excepția lui Theory of Everything, par a fi de umplutură.
  9. Cinematografie: Îmi e greu să mă decid între Birdman și Grand Budapest Hotel, dar dacă stau să mă gândesc bine, înclin spre cel de al doilea. Deh, ungurul din mine aș zice, și nu hipnotizanta simetrie a filmului.
  10. Costume: Grand Budapest Hotel.
  11. Mixaj Sunet: Interstellar (aleluia! Pot să spun numele ăsta). Deși, dacă stau să mă gândesc bine, Birdman merită mai bine oscarul acesta. Ce au făcut băieții adaptând cadru lung după cadru lung fără să fie supărător nici vizual și nici auditiv, dând senzația unei piese de teatru autentice, este un mare merit.
  12. Editare film: fără discuție, iarăși, Boyhood. 12 ani de filmat și ai impresia că totul a fost făcut într-o vară. You gotta give some credit. Totuși, sunt surpins să nu-l văd pe Birdman în această listă.
  13. Editare: pe acesta sigur îl nimeresc: Imitation Game. E unul singur, nu știu de ce, și nici nu vreau să aflu la ora asta.
  14. Editare sunet: aceeași poveste ca la mixaj sunet, deși o diferență este, și anume că aici dau Interstellar drept câștigător.
  15. Efecte speciale: Eh, aici e acum. Clar Interstellar. Cum am spus, oamenii aceștia au reușit să facă un film de-a dreptul superb din punct de vedere vizual, iar cantitatea de informație pe care au băgat-o în efectele acelea nu fac altceva decât să invite la un Oscar. Iar dintre block-buster-ele de anul trecut, țin cu Guardians of the Galaxy, doar pentru că a fost ”caterincă”.
  16. Machiaj și hairstyle: Foxcatcher. E suficient să vezi o poză cu Steve Carell și-ți dai seama ce zic. De asemenea, GotG are iarăși o bine-meritată nominalizare. GG, băieți!
  17. Cea mai bună melodie: Totul e Awesome. Lego movie, what else is there?
  18. Muzică: Desplat are două nominalizări. Să se mai sature, îi zic. Așa că: go Hans Zimmer! Hai Interstellar, spală din ce a mai rămas. Sau mai bine spus, cu ce a mai rămas.
  19. Și cam atât. Dacă cineva mai citește lunga mea listă. Ar mai fi production design, dar mi-e lene să mă documentez să văd în ce constă. La capitolul filme străine, n-am văzut nici unul, dar țin cu Tangerines, pentru că e anti-Rusia. Animație, poate Lego Movie. A, nu e nominalizat? Atunci Big Heor Six, că și așa a depășit Interstellar-ul la Box Office.

Gata. Astea-s premonițiile Oracolului din Colentina, dar după cum îmi cunosc norocul, n-o să iasă nimic, nici din ce-mi doresc, nici din ceea pe ce aș paria.