În general citesc toate prostiile. Că e vorba de SF, literatură contemporană, clasici, filozofie, bestselleruri sau obscurități, orice aș face caut mereu să dau și de titluri care inspiră, și astea vin mult din partea celor care înțeleg să ”vulgarizeze” știința. Folosesc cuvântul ăsta pentru că îi confer înțelesul său original, acela de a reda descoperirile lumii științifice pe înțelesul maselor, a vulgului. Și deși aș fi putut face lista asta mai mare, cu tratate istorice ale lui Djuvara sau Giurescu, cu cele trei cărți ale lui Yuval Noah Harari, sau poate să-l fi adăugat și pe Reza Aslan cu ale sale ”Dumnezeu” și ”Zelotul”, prefer să o ard un pic classy și să recomand titluri care mi-au făcut mare plăcere să le citesc, dar care sunt mai puțin populare. Ordinea cărților e fix cea în care le-am citit, nu reprezintă nicio judecată asupra valorii lor. Deci, să-ncepem.
1. Cosmo Sapiens – John Hands
Am citit cartea asta la puțin timp după ce am terminat seria lui Yuval Noah Harari dedicată trecutului, prezentului și viitorului omenirii. Cosmo Sapiens n-are nicio treabă cu ce a scris istoricul israelian, pentru că John Hands este un jurnalist care și-a propus o temă: să scrie istoria materiei de la formare până la crearea celei mai complexe forme în existența sa: creierul uman, folosind doar teoriile științifice cunoscute. Practic, lucrarea te trece prin Big Bang, teoriile cuantice și ale stringurilor, povestea creării sistemului solar, a vieții pe pământ, evoluția ei până la crearea omului modern. Limbajul este unul dificil, dar nu neaccesibil, însă meritul măreț al acestei cărți e că aduce cea mai bună critică asupra felului în care funcționează domeniul științific actual, anume lipsa de deschidere către teoriile concurente. John Hands prezintă cu fiecare capitol teoria numită de el ”ortodoxă”, și apoi trece în revistă și teoriile concurente. Un exemplu simplu ar fi abordarea non-colaboraționistă a neodarviniștilor care pun accentul aproape exclusiv pe gena egoistă. Totuși, modul în care prezintă rabatul făcut de aceștia asupra acceptării introducerii mitocondriilor în organismele unicelulare în mod aproape simbiotic arată că există speranță pentru reconciliere.
Dar nu insist cu conținutul. Ce am învățat din această carte e așa: suma uriașă de pași pe care natura/universul/Dumnezeu/hazardul a trebuit să le facă pentru ca noi să fim unde suntem acum și să fim capabili să le înțelegem sunt în sine o istorie care trebuie privită per-ansamblu pentru că arată cât de unici și fragili suntem. Și ar trebui să ne apreciem ca atare în special prin a nu ne opri din a înțelege de unde venim.
2. Zorii tuturor lucrurilor – David Graeber și David Wengrow
Pentru un absolvent de științe politice pasionat de (pre)istorie, cartea asta e o mină de aur. Începe prin a trece în revistă toate conceptele populare ale renașterii cu privire la Starea Naturală (state of nature) propagate de cei doi mari: Hobbes și Rousseau. Practic cei doi Davizi vor să arate felul în care gândește un european cu privire la societățile preistorice, de vânători-culegători, și pun punctul pe i foarte bine. Apoi încep ușor-ușor să desființeze aceste preconcepții arătând influențele pe care le-au avut Rousseau și Hobbes venite în urma descoperirii Americilor. Apoi cei doi istorici trec în revistă recentele descoperiri arheologice din societăți pre-agrare nesedentare, arătând că agricultura era adesea cunoscută de nomazi însă aceasta nu a generat un stil de viață sedentar mereu. Apoi vorbesc despre proprietate și cum asta nu era un dat în toate societățile, adesea fiind exemple, chiar și în cultura Cucuteni, de așezări comunale. Ba chiar și marele Teotihuacan, dacă e să ne luăm după cei doi autori, cu o populație de peste 100.000 de locuitori, avea majoritatea oamenilor în case sociale, egale. Într-adevăr, pot fi acuzați că au o abordare de stânga asupra preistoriei, dar asta nu e nejustificată sau nesusținută de dovezi și argumente efectiv palpabile. Și pentru fanii pseudo-istoriei, nu, nu e nicio referință la vreo societate antică ultra-dezvoltată tehnologic cu numele de atlantida care i-a bătut pe lemurieni.
Dar lăsând gluma la o parte, ce m-a învățat cartea asta: să nu iau drept fundament universal exercițiile de imaginație ale filozofilor europeni. Poate ele au o bază bună și logică, însă cercetarea științifică poate adesea să invalideze/altereze aceste propuneri. Și ar fi cazul să nu ne mai imaginăm că strămoșii noștri de acum zeci de mii de ani erau mai proști decât noi. Aveau fix aceeași capacitate mintală ca noi, că suntem aceeași specie. Also, am învățat că unele societăți se pot organiza complet opus față de alte societăți cu care sunt în contact dar nu sunt de acord, termenul se cheamă ”schizmogeneză”.
3. Factuflness – Hans Rosling
Cartea asta vine cu subtitlul: ” Zece motive pentru care interpretam greșit lumea si de ce lucrurile stau mai bine decat crezi”. Ce e marfă la ea e că începe cu un quiz scurt, 13 întrebări cu variante de răspuns. Apoi îți explică că ești prost într-o manieră deloc jignitoare. A aplicat același quiz la conferințe de profesori universitari și au răspuns mai prost decât majoritatea cititorilor. Ba de multe ori, zice el, dacă ar da testul unor maimuțe, prin legea hazardului ar răspunde mai bine decât majoritatea oamenilor, iar motivele sunt simple: evenimentele negative ne atrag și mențin atenția mult mai mult decât cele pozitive. Cui îi pasă că azi mor mai puțini oameni în război decât acum 80 de ani? Suntem toți anxioși că e război. Cui îi pasă că orice copil care se naște azi în România are șanse minime să moară în spital. Dar suntem evident speriați când auzim de inflația ”galopantă”. Mă rog, Hans tratează o varietate de subiecte și o face foarte bine. Arată modul în care societatea se dezvoltă decent, majoritatea indicatorilor fiind pozitivi, mult mai pozitivi decât crede/simte majoritatea populației. Și recomand cartea asta oricărei persoane care este anxioasă cu privire la viitorul omenirii. A nu se înțelege totuși că Hans nu e un realist care nu observă amenințările evidente, le tratează și pe acelea, dar încearcă (și cred că reușește) să ridice vălul din dreptul mirajului pe care noi îl numim generic ”lumea merge înspre rău”.
Ce m-a învățat cartea asta: deși am răspuns bine muuult peste media prezentată de Hans la quiz, am înțeles încă o dată că lumea e un loc mult mai bun decât se prezintă în mass-media ahtiată după atenția noastră. Am învățat că la fiecare știre care pare horror, ea are impactul mai mare cu cât se întâmplă mai rar, ceea ce arată o mișcare spre normalitate a societății și reducerii/izolării cazurilor extreme.
4. Humankind – Rutger Bergman
Ai noștri au tradus-o ”Homo Sapiens”, mi se pare ușor incorect. Titlul în engleză are cuvântul ”kind” care înseamnă blând/bun, iar cartea asta fix asta face, îți arată că umanitatea nu e așa rea cu ea însăși. Omul nostru Rutger are o fixație: să verifice dacă experimente celebre sau teorii populare sunt adevărate. De exemplu, Lord of Flies, povestea-ficțiune a unor adolescenți care naufragiază și trăiesc pe o insulă numai ca să-și facă o societate disfuncțională, să moară, ba chiar să se mănânce între ei. Rutger a zis trombon la asta și a căutat o poveste similară reală. Și a găsit-o, prin Oceania. Niște tineri au naufragiat și au trăit mai bine de un an pe o insulă fără a avea vreo speranță de întoarcere acasă. S-au descurcat de minune, au avut grijă unul de altul, n-a murit nimeni, au rămas prieteni pe viață. Fix nimic din ce ne zice Lordul Muștelor că ar trebui să se întâmple. Apoi tot Rutger distruge experimentele unor nebuni care i-au pus pe anumiți oameni să îi electrocuteze pe alții dacă nu răspundeau nu-știu-cum la niște întrebări, experimente create pentru a arăta cât de nasoi suntem noi, dar care nu au urmat niciun standard științific în elaborare/execuție. Și apoi tot Rutger vine cu contra-exemple la asemenea experimente și pune accentul pe umanitate. Pe Humankind.
Dar să n-o lălăi, vă zic ce am învățat de aici: de fiecare dată când cineva îmi prezintă o civilizație, o țară, o societate ca fiind inerent rele, îmi rezerv dreptul să presupun contrariul. Oamenii au tendința să fie buni cu oamenii. Dacă cineva dezumanizează o categorie de semeni, acel cineva are clar o problemă sau un motiv. Dezumanizarea și distanțarea fizică/emoțională față de grupuri e ceea ce ne face să ne facem rău unu-altora de la distanță. Față-în-față nu prea avem asemenea apucături, ba din contră.
5. Through the Language Glass – Guy Deutscher
Pe asta nu am găsit-o tradusă în limba română, deci mă rezum la titlul din engleză. Subtitlul cărții este ”De ce lumea arată diferit în alte limbi”. Lucrarea lu Guy își propune ceva măreț, anume să arate cu argumente științifice că limba maternă a fiecăruia are o influență puternică asupra modului în care gândim. Deși suntem același material, putem fi programați ușor diferiți, iar limba este cel mai facil mod de a o face. Principalele puncte de reflecție sunt legate de felul în care multe limbi ale unor societăți nedezvoltate tehnologic nu au aceeași paletă de denumiri pentru culori. De multe ori unor societăți nomade nu le pasă că există fucsia, ciclamen sau turcoaz. Ba chiar nu au niciun cuvânt pentru roz, adesea nici nu fac distincția dintre verde și albastru. Și omul nostru dă exemple chiar din Homer care zicea că blana oii are culoarea mării și a vinului. Straniu. Dar plecând de la această bază, el explorează și alte domenii precum orientarea egocentrică sau după sistemul cardinal, ajungând să arate, în esență, că domeniul cercetării ”programării lingvistice” a creierului în funcție de limba maternă este un dat științific dar care încă nu e suficient de bine explorat, și ar trebui să fie cât timp mai avem o multitudine de limbi la care putem face referință, până nu dispar.
Ce am învățat de aici: deși suntem intrinsec la fel, diferențele dintre noi sunt generate de cultura în care creștem și acestea pot fi ”programate” și de limba maternă pe care o vorbim, de particularitățile ei în special în raport cu limba unei culturi diferite.
IsPaul zice 