Despre sexism și misandrie

Despre sexism și misandrie

Înainte de a începe, pun o întrebare: când este ziua bărbatului? 9 martie? 5 mai? Sau ziua bărbatului este în fiecare zi? Majoritatea oamenilor nu prea știu când e ziua bărbatului și trebuie să recunosc că nici eu nu știam până de curând. Poate că unii dintre cititori vor ști să spună că pe 19 noiembrie e ziua internațională a bărbatului. Iar unii mai experimentați în ale Wikipediei vor ști să spună că e sărbătorită de vreo 25 de ani și că și România aderă la această zi. Dar până la urmă cui îi pasă, că bărbații și așa o duc bine și fix asta ne mai trebuia, o zi în care să celebrăm bărbatul, de parcă nu s-ar face asta destul zi-de-zi.

Păi aici avem o formă de problemă, pentru că de obicei victimele sexismului sunt femeile, și nu bărbații. De ce ar fi bărbații victimele sexismului, doar ei sunt opresorii, nu? Păi da, într-o mare măsură și într-o mare majoritate a cazurilor, bărbații sunt ”opresorii” ca să zic așa. Ei sunt cei care se comportă libidinos pentru că pentru ei ideea de ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” nu se prea aplică aici. Bărbaților le-ar plăcea să fie curtați mai tot timpul, ba chiar unora le-ar plăcea bădărănismul, însă trebuie să recomand de pe acum, drage cititoare, să nu faceți asta în public pentru că dacă majoritatea sunt educați și știu să nu ia de bun ce ziceți, pentru unii nu va fi decât un catalizator periculos, iar pentru aceia eu îmi cer scuze. Și nu, nu încerc să justific proasta creștere a bărbaților, ba chiar insist că mulți dintre ei merită bătuți și re-educați. Dar vorbesc despre ”the silent majority” a bărbaților, cei care trec pe lângă voi și nu se uită lung și bălos. Cei bine-crescuți care dau bună ziua, aduc flori și se comportă decent. Aceștia au de suferit, cumva, din cauza specimenelor vocale, pentru că serios vorbind, ce e mai vocal decât violența, vulgaritatea și libidoșenia? Aceștia, cei cuminți și mulți, o duc tot prost din cauza celor… uhm… proști. Ei nu au parte de ziua bărbatului, ei nu pot să iasă cu copilul în parc fără soție, ei nu pot să se dea cu cremă pe față, ei nu pot conducă mașină mică, ei nu pot să plângă la filme, etc, etc, etc.

Nu știu de ce simt nevoia să insist că nu vreau să fac comparație între misoginismul de care au parte femeie și misandria de care au parte bărbații. Femeile clar trăiesc lucruri mai nasoale și nu vreau să diminuez importanța lor, doar să vorbesc despre cealaltă fațetă a sexismului.

Citeam un articol Vice despre un bărbat violat, lucru ilar la prima vedere și trebuie să recunosc că și pe mine m-a amuzat, inițial… Dar să ne aducem aminte de taximetristul violat: oare cine îl lua în serios? Evident, nimeni, doar e bărbat! Da, și bărbații pot fi violați. Și știm toate cazurile alea cu profa care face diverse cu elevii. Se întâmplă, e profa băgată la pușcărie și aia e. Dar băiatul va trebui să fie mândru că ”i-a tras-o profei” deși, crescând, poate că va avea numite sechele în urma actului sexual făcut cu o persoană cu autoritate. Dar el nu are voie să sufere din asta, doar e bărbat.

La muncă, la un moment dat, îmi scot crema de față și mă ung, având pielea prea uscată. Obiceiul a fost învățat de la un alt coleg care practică acest mijloc de menținere a hidratării pielii. Bineînțeles, reacția altor colegi a fost ”îți intră și nisip când mergi la mare?”. Uite cum poți fi sexist în ambele sensuri – te iei de un bărbat că are un comportament pe care tu-l identifici ca fiind feminin și faci o trimitere către structura biologică a celuilalt gen. Frumos.

Pe șosea, în trafic, se întâmplă adesea să recunoști specificul de mașină asociată cu diverse sexe. Dacă e SUV, fie e pițipoancă, fie e vreun cocalar. Dacă e mică mașina, și în 3 uși, sigur e de fată, iar dacă aia e condusă de băiat, a împrumutat-o pe a soției. Niciodată un Ford Ka sau un Fiat 500 nu va fi condus de un bărbat fără circumstanțe atenuante. Dar de ce? El n-are voie?

Un bărbat schimbând scutece poate fi privit ca ceva denigrator. În casă, singurele lucruri pe care are voie un bărbat să le facă sunt: un pic de aspirator și dusul gunoiului. El nu spală faianță, weceu, cadă sau altele decât dacă e singur, altfel ferească Dumnezeu să sune telefonul și să fie nevoit să dea explicații: ”Ce faci boss?”, ”Uite spălam faianța că a sărit ulei și…”, ”Păi și nevastă-ta?”, ”A, se uită la meci și bea o bere.”, ”Faci mișto?”, ”Nu.”, ”Păi ce fel de bărbat ești tu mă? De aia ți-ai luat femeie?”. Sau dacă nu vine întrebarea asta, vine aia cu nisipul la mare.

Și-mi aduc și acum aminte cum vorbeam cu niște colege în pauza de masă și le explicam că plâng ca un copil la anumite filme. Ba chiar am avut o conversație în comentarii pe Facebook cu boss-ul de la pitici gratis în care, pasiv-agresiv cu nuanțe trollicești, m-a întrebat dacă am plâns la Arrival și să recunosc c-am plâns. Nu mi-a fost și nu-mi va fi niciodată rușine de sentimentele mele. Voi plânge când asta simt fără să-mi fie frică de nisipul de la mare. Sunt bărbat indiferent de situație.

Bineînțeles, pot continua discuția destul de mult, dar vreau să evit să mă bag în standarde duble pentru că alea clar n-au sens și trebuie să accept că așa e societatea. Dar cu expresii de genul ”femeile sunt mai bune decât bărbații la anumite chestii” nu pot așa cum nu pot nici cu ”bărbații sunt mai buni decât femeile”. Pot primi că sunt diferiți sau că au anumite avantaje biologice (ambii asupra celorlalți), dar nu mai buni. Un bărbat poate fi la fel de bun părinte ca o mamă. Un bărbat poate avea un simț al esteticului la fel de bun ca o fashionistă și fără să fie gay (stereotipuri, wow). Un bărbat poate avea aceeași capacitate de distribuire a atenției ca o femeie. Și, cum am zis, lista poate continua.

Acum că m-am plâns destul nu am să cer flori de 19 noiembrie, nu am să cer ”drepturi egale” sau să cer societății să se schimbe. Până la urmă o ducem mult mai bine, din această privință, decât femeile, pentru că putem fi oribili adesea. Însă insist asupra faptului că dacă suntem bărbați asta nu înseamnă că nu cădem victime ale sexismului.

Și în încheiere, ajutați-mă să-mi dau seama față de cine e sexist magazinul de haine care dedică 70% din spațiu femeilor, 15% copiilor și 15% bărbaților?

Filozofie târzie

Imediatul primează termenului lung. Și vin cu afirmația de la început pentru a vă oferi ocazia să evitați o lectură plictisitoare ca să ajungeți la acea concluzie undeva spre final. Dar pentru cititorul care a rămas, notez că totul pleacă de la lăcomie. Zicea la un moment dat Michael Douglas că ”Lăcomia este bună”. Și da, este. Este pentru că prin lăcomie ne asigurăm supraviețuirea. Prin lăcomie ne gândim la câștigul nostru și la modul în care putem avea un venit. Lăcomia e cea care ne conduce spiritul de dezvoltare. Într-adevăr, sunt multe situații în care lăcomia împinge la gesturi extreme și adesea ilegale, dar privită de la distanță, în context istoric, lăcomia e unul dintre principalii factori care au contribuit la dezvoltarea noastră. Adesea este benignă și arareori depășită de alte atribute sau valori la care aderă umanitatea în general.

Acum, sunt mai multe tipuri de lăcomie. Poate fi o lăcomie expansiv-agresivă, sau una pasiv-introvertită, sau oricare combinație posibilă, dar au vorbit despre asta mulți alții înaintea mea. Unii ar putea spune că ”contractul social” a fost înființat în urma dorinței oamenilor de a-și păstra avuțiile, aliindu-se în acest sens pentru protejarea lor prin sprijin reciproc. Deci, cumva, lăcomia este cea care a pus bazele societății. Sigur, veți pune legitim întrebarea: dar ce facem cu cei care dau totul carității, sau cu pustnicii, sau cu… Da, și ăia sunt mânați de o formă de lăcomie. Neaderând la standardul cu care suntem obișnuiți ne pot părea chiar altruiste gesturile astea, și poate chiar sunt, dacă e să le comparăm cu ceea ce este cutumiar în omenire. Însă dorința care stă la baza deciziei de a acționa caritabil este tot din lăcomie izvorâtă: îți impui un crez, acela că trebuie să ajuți, și ești lacom în această acțiune, faci orice numai să-ți atingi scopul și să-ți obții meritele, fie și numai ale tale către tine (să crești în proprii ochi, zic).

Dar, vedeți voi, toată lăcomia asta, ”bună”, cum este ea face și multe rele. Trecând peste exprimarea idioată, trebuie să vedem clar un lucru: majoritatea deciziilor luate de oameni (în sensul de omenire, sau umanitate) sunt cu efect pe termen scurt și foarte scurt. Atât la nivel personal cât și național. Adică, nu veți vedea vreun stat că gândește pe termen lung atunci când continuă să folosească combustibil fosil. Sunt convins că Putin gândește cum să crească Rusia ”acum”, că vine amenințarea americană, iar Iohannis urmărește să rămână sus în opinia publicului român acum, nu peste 10-15 ani. Păi și ce facem? La viitor cine se gândește? Iar un răspuns simplu ar fi: grupurile. În orice formă s-ar întâlni, grupurile (de interese, organizații, inițiativele civice, etc.) urmăresc un bine colectiv. Dar problema principală a grupurilor este că sunt formate tot din oameni care au aceleași apucări lacome: totul trebuie făcut acum, pe termen scurt. Degeaba vrem noi să fie România verde dacă acum se taie copacii. Și nu, nu o zic în derâdere, dar nevoia imediată clar prinează termenului lung. Degeaba vrem noi o Românie verde dacă nu mai avem păduri. Iar genul acesta de abordare, oricât de corect și greu de evitat, are un efect distructiv pentru planurile pe termen lung, pentru că gândind la imediat suntem dispuși influențării și zdruncinării credinței care ne-a pus pe făgașul termenului lung.

Acum, pe românește: de asta nu vom ști când o să ne meargă bine, pentru că nimeni nu ia decizii reale având în cap scopul pe termen lung. Câștigul imediat e ceea ce urmăresc, iar termenul lung ajunge să fie alterat, dacă nu chiar abandonat.

 

P.S. Mulțumesc, Frank Herbert!

Limba și vulgaritățile sale

Probabil primul articol pe care îl încep prin a preciza că trebuie citit de cei mai pudici ca un articol… academic. Sau evitat pe de-a-ntregul!

Țin minte și acum cum m-a caftit taică-meu când ”m-a prins” ascultând Paraziți. Dar nu numai la asta mă limitez, pentru că, adolescent fiind, am început să înțeleg ce înseamnă muzica vulgară mult mai devreme. Știind engleza ca oricare copilaș ce-a crescut cu un Cartoon Network nedublat, când am ascultat Limb Bizkit Hot Dog, am fost șocat, cumva, că fix cel ce avea să îmi corecteze afinitățile muzicale mai târziu este cel care ne-a cumpărat CD-ul conținător al melodiei mai sus menționate, respectiv același tata. Niște versuri grotești.

Și am mai și trăit șocul BUG Mafia post ”Poveste fără sfârșit”. Când am ascultat ”După Blocuri” a fost intermediat de Atomic, deci în cea mai curățită formă posibilă. Dar până când nu mi-a pus un prieten varianta cu fetele care vând pizdă la colț și coaiele pe care se bazează totul în cartier, nu înțelegeam de ce toată lumea spunea despre ei că ”ăștia sunt ăia care cântă cu înjurături?”.

Și ce m-a frapat recent este că nu numai muzica este cea care se scaldă în ceea ce se numesc ”vulgarități”. Mulți dintre traducătorii contemporani aleg cuvinte care traduc întocmai originalul. Dacă autorul ușor mai colorat în limbaj folosește termene precum ”fuck”, fiți siguri că în traducerea în limba română veți fi citit o conjugare a verbului ”a fute”. Deci mediile prin care se propagă acești termeni sunt multiple, însă se învârtesc în jurul artelor. Pentru că mai este și filmul, unde ”Îi dăm o curvă și o țuică” nu mai este tabu de la începutul anilor 90, experiență completată, apoteotic ar zice unii, de pula de un metru a Căpitanului Burcea. Cât despre Irina Margareta Nistor care traducea ”i love you, I want to fuck you” în ”te iubesc și du-te dracului”, nu mai are sens sa precizez nimic. Și nu mă bag în pictură sau alte arte, pentru că vreau să mă limitez, finalmente, la cultura românească, deci iertați-mi referința la Limp Bizkit și trimiterile englezești, dar au avut rolul de a-mi construi imaginea de narator credibil.

Acum, îmi aduc aminte de prima poveste virală a lui Godină care folosea cuvântul ”pulă” cu mare ușurință, cuvânt pe care, în urmă cu mai bine de 35 de ani, Preda îl evita folosindu-i descrierea ”organul genital masculin”, în Cel Mai Iubit Dintre Pământeni. Dar Preda era un ipocrit, pentru ca nu-i era frică să bage diverse personaje în pizda mamii lor direct și fără descrieri anatomice. Deci iată cum moneda națională a Botswanei a ajuns să fie repetată la televizor de rivalii Badea și Banciu doar de dragul de a demonstra că unul o are mai mare decât celălalt. Audiența, evident.

Și acum veți spune că bat câmpii, că n-ați intrat să-mi citiți articolul și să ajungeți să vă gândiți la pula șpargatistului ligător de anus…. ăsta, cur… voiculescian. Să revenim la vulgaritățile noastre… Adică la lucrurile cunoscute în popor, pentru că asta înseamnă ”vulgaritate”. Că vine de la ”vulg” care înseamnă ”plebe”, ”norod”, sau neaoșul ”pulime”… dar cred că mai curând termenul de pulime e o consecință a ”nerozirii” limbii (ca să evit aliterația potențial generată de ”vulgarizare”). Și analizând (haha… anal) mai departe, concluzionez că nu termenii în sine sunt vulgari cât modul pudic de a privi evoluția limbii. Și zic pudic pentru că nu găsesc un cuvânt mai plastic pentru conservatorismul lingvistic cu orice preț. Adică, dacă zice cineva la televizor ”l-a supus la perversiuni sexuale”, clar în capul telespectatorului răsare întrebarea: ”i-o fi dat muie?” sau ”s-or fi futut în cur?”… Ceea ce e mai rău decât dacă ar fi zis-o televorbicioasa, pentru că acum mă face pe mine să o gândesc și să fiu ipocrit, pentru că dacă nu sunt singur în cameră trebuie să creez impresia că eu nu gândesc așa… Și da, am furat ideea asta de la Louis CK…

Și ce o fi mai vulgar? Un om care înjură ca la ușa cortului? Un artist care folosește cuvintele astea pentru că… altă rimă n-a găsit? Un bloggăr care tastează ”muie” și ”pulă” de dragul cititorilor, sau vulgarii de Măruță și Capatos care, deși nu folosesc termenii, prostesc pulimea până la imbecilizare diagnosticată? Adică, să ne înțelegem: limba nu se elevează, ea se vulgarizează. Și vulgarizarea se face în două moduri: prin neologizarea nevoii (prefer oricând bytes-ii octeților) și re-ștachetarea capacității, adică să cobori ștacheta lingvistică încât să mulțumești majoritatea. Pentru că n-am nimic împotrivă să folosească cineva termeni precum ”a fileta” atunci când face un file de pește, chiar dacă DEX-ul zice că verbul se folosește doar la a pune filet. Ba chiar încurajez practica prin care ”dacă m-ai înțeles, e bine”, însă țin la etică. E ca atunci când ești la nuntă și te-mbeți, dar arăți în continuare bine că e scump costumul. Adică, folosește ce cuvinte vrei tu, dar nu fute gramatica, prietene! Nu există verbul ”a vroi” și e imperativ să spui ”pe care” atunci când te referi la un complement direct, bineînțeles.

Fiecare cu nivelul său de pudicitate, pentru că nimeni nu știe mai bine decât noi unde să tragă linie, dar vă rog, nu judecați un om după cuvintele pe care le folosește ci după modul în care le pune în propoziție.

P.S.

Acum realizez că iau apărarea, fără să vreau, idioțeniei de ”suge-o Ramona”… aproape că-mi vine să nu mai postez articolul.

O lună fără Facebook

Ați văzut probabil acum vreo lună postarea mea că nu mai intru… o lună… pe Facebook. Să vedem ce și cum se întâmplă. O să încep cu împărtășirea a ceea ce am învățat, apoi voi continua cu ce am făcut, ca să vedem cât de productivă e treaba. Și voi încheia cu ceva concluzii.
1. Viața fără Facebook există și… este ușor diferită. Acum, cu toții vă dați seama, mă refer la cei care utilizează acest mijloc de socializare în mod sistematic, că se poate și fără. Doar aveți prietenul ”acela” fără FB, fără smartphone. Dar în viața de zi-cu-zi, FB ajunge să fie util. Afli chestii noi sau importante foarte repede. Cunoști opinia oamenilor apropiați, sau care contează pentru tine, destul de ușor; știi ce s-a întâmplat în sat sau în capătul României în 5 minuțele și ești constant notificat de evenimentele care ar putea fi importante pentru tine. Fără FB astea devin deja poveri. Pierzi din bazinul general de cunoștințe de acest gen, petreci mult timp ca să le afli, dar modul de aflare este mai plăcut, sau mai tradițional: trebuie să vorbești cumva fizic cu oamenii.
2. Facebook te vrea înapoi. La modul grav. Primesc mail-uri zilnice, și zic mail-uri că e la plural, de la FB. Două notificări pe zi, numa-numa să nu părăsesc site-ul lor de socializare. Hey, pierde Zuckerberg bani și nu vrem asta…

Două notificări pe zi... Ca să facă corporația bani...
Două notificări pe zi… Ca să facă corporația bani…

3. Am prea multe aplicații conectate cu Facebook. Instagram, Goodreads, Runtastic… iar lista poate continua. Multe, spre zeci, de aplicații cu care mă conectez fără să-mi știu parola pentru că sunt conectat la FB. Și cum mă afectează asta? Păi numai dacă uit să debifez opțiunea de postare pe FB mă iau oamenii la întrebări ”păi boss, n-ai zis că nu mai intri?”. Da, am zis că nu mai intru, nu că nu mai postez. Iar comoditatea pe care mi-o oferă FB prin inter-conectivitatea aplicațiilor este un confort la care nu prea vreau să renunț.
4. Nimănui nu-i pasă. Și când zic nimănui, poate exagerez. Dar mai repede cred că exagerez cu cuvântul ”a păsa”. Zic sunt puțini oameni ”afectați” de concediu-mi din spațiul virtual. Și chiar și afectarea asta este ceva derizoriu… Poate sunt ”impresionați” de gest, dar finalmente nu le va păsa, în sensul românesc al cuvântului, că am părăsit eu Facebook-ul. Nu suntem în South Park să rămânem șocați că a părăsit cineva Twitter-ul. Și e foarte bine că nimănui nu-i pasă, că până la urmă, pentru mine am făcut experimentul acesta, și nu pentru lista mea de prieteni.
5. Am avut 73 de notificări, 3 cereri de prietenie și 15 conversații ratate într-o lună. Nu e mult, e drept, dar nici nu știu după cât timp mi le șterge în mod oficial Facebook-ul. Cert este că dacă cineva își propune asemenea experiment, să își dezactiveze notificările feisbucciene de pe telefon. Eu am lăsat mess-ul activ pentru momente de urgență. Prost am făcut, dându-mi seama că dacă e urgență, dădea omul de mine.

Dovada la notificări...
Dovada la notificări…

6. Nevoia de rețele de socializare persistă. Și da, s-a activat și la mine. Am stat mai mult pe Twitter, pe Instagram și pe Goodreads. Dar am fost mai productiv în multe sensuri, scriind două review-uri pe IMDB, câteva postări pe WordPress și citit ceva cărți (3, mă pregătesc să o termin pe a 4a) pe Goodreads. Am alergat 10 km la relay-ul de la maraton, în condițiile în care eu nu alergasem mai mult de 4 km legați în viața mea până miercuri 5 octombrie. Am fost la o nuntă, un party mare cu firma, am cules via, am văzut ambele dezbateri prezidențiale americane (despre una am scris aici)… Una peste alta, multe. Dar nu FB a fost cel care-mi tăia productivitatea, ci eu mie însumi. Am aruncat vina pe acest site de socializare pentru că e mai simplu așa decât să recunosc că mă complăceam.

4 medalii... nu engolpioane!
4 medalii… nu engolpioane!

Ca o concluzie: da, viața fără Facebook este mai productivă, dacă asta e ce urmărești. Dacă ai un mare proiect la care trebuie să lucrezi, recomand cu mare căldură renunțarea la FB. Dar dacă el este o sursă bună de informare și organizare a timpului, atunci e mult mai simplu să spun că nu are sens renunțarea la ”site-ul” de socializare.

Te invidiez

În ignoranța ta, așa, te invidiez pentru faptul că nu ai pus mâna, n-ai văzut, n-ai ascultat sau citit ceea ce eu consider a fi capodopere. Te invidiez pentru faptul că tu ai toate șansele să simți ceea ce am simțit și eu, iar acum îmi este imposibil să o mai fac.

Oare cum o fi să vezi pentru prima dată unul dintre filmele preferate. Să fii surprins de construcția vizuală a personajului Tyler Durden. Să plângi de fericire, pentru prima dată, când Roberto Benigni îi pune muzică principesei sale în acel grotesc lagăr. Ce n-aș da să fiu din nou la fel de hipnotizat și îngrozit, ca prima dată, de apariția lui Hopkins în Tăcerea Mieilor.

Fascinația pe care o ai atunci când te lovești întâia oară de universul ”de gheață și foc” creat de Martin, tu o mai poți trăi, eu pot doar să mi-o alimentez. Eu nu mai pot să îmi pierd încrederea în umanitate, numai pentru a o recâștiga două sute de pagini mai târziu, exact în scopul de a o pierde din nou, pentru că așa vrea Dostoievski în Frații Karamazov. Dar tu poți. Și ai datoria să o faci, pentru că nu vreau să te invidiez toată viața.

Știi ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea enorm să ascult pentru prima dată Bolero-ul lui Ravel, dar a avut educatoarea mea grijă să-mi sfârșească această plăcere. Câteodată zic că aș da orice să ascult din nou, pentru prima dată, The Wall al lui Pink Floyd. Dar nu se mai poate. Și o trec ca dorință, pentru când voi avea Alzheimer, ultimatum copilului meu, să-mi pună muzica preferată pe repeat. Să fiu fascinat, din nou, de progresiile imposibile ale formației Tool, sau de inteligența nebună a lui Tom Waits.

Dar nu pot… Nu pot să citesc Dune, 1984, sau Pădurea Spânzuraților pentru prima dată. Nu pot să ascult Nirvana, Led Zeppelin sau Gary Clark Jr pentru prima dată. Nu pot să văd Snatch, Jagten sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind pentru prima dată. Dar tu poți, și de asta de invidiez. Te invidiez pentru tot ceea ce vei simți pentru prima dată, și am simțit și eu, și ai exclamat la finele-i: ”asta-i artă!”.

Tu de ce mă invidiezi?

Top 14 canale de Youtube preferate ale lui IsPaul

E ceva timp de când mă tot puneam să scriu lista asta. Și așa cum v-am obișnuit, începem cu regulile. În primul rând trebuie să aibă o leacă de vechime, și nu numărul de video-uri face un canal. În al doilea rând, nu trebuie să fie destinat muzicii, nu. Că dacă ne punem pe muzică, adio! Apoi ordinea este dată de cât de mult le aștept noul video, cât de calitative mi se par și senzația lăsată ”overall” după ce e gata de vizionat un nou filmuleț.

  1. Wisecrack

Uite un canal căruia nu i-am dat prea multă importanță, deși are potențial mare. Cu serii precum Earthling Cinema, 8-Bit philosophy sau Thug Notes, canalul nu poate decât să surprindă plăcut. Din păcate, îmi pare ușor enervant câteodată, dar va trebui să îi dau mai multe șanse. Cât despre calitatea vide-urilor, orice deținător de canale poate învăța de la ei. Sunetul este foarte bun, montajul decent și culorile ”candy”.

13. Suomi / EmperorTigerstar

Cum, n-ați auzit de ăștia? Păi ei fac animații în MS Paint despre istorie. De exemplu, cum a evoluat un anumit imperiu, un anumit război, evoluție pe ani/zile. Cum au evoluat steagurile naționale în lume și alte hărți de genul acesta. Fiind făcute în paint și cu o muzică de zici că-i midi, câteodată pot fi enervanți, dar sunt surprinzător de educativi!

12. WonderWhy

Ăsta e un scoțian cu un accent care ți se lipește de ureche. E fascinat de geografie și de explicații. Adică, cine e interesat de cele mai complexe sisteme de granițe, sau care e diferența dintre Hispanic și Latino, va afla de la băiatul acesta niște informații ultra utile. Partea proastă, din nou, par a fi animațiile care sunt trase tot în paint, însă avem parte de ceva carismă și un umor destul de inteligent.

11. Creative Monkeyz

Primii români din listă, și-i știm cu toții. Ei fac celebrii ROBotzi, care s-au cam răsuflat în ultimul timp, dar tot le dedic cu plăcere 3 minute când apare un nou episod. Deși simpliste, animațiile sunt eye-candy, iar celelalte serii, cum ar fi Piramida, sunt haioase și ușor de urmărit. Păcat că au terminat-o cu seria 3lăr, ar fi mers câteva păreri bine argumentate pe chestiile de amu.

10. How It Should Have Ended / CinemaSins

Pentru că sunt super amuzanți! Scot în evidență toate greșeluțele din filme, toate loop-hole-urile, toate prostioarele. La CinemaSins montajul este foarte bun, arareori supărător, cu nuanțe foarte haioase și exagerate față de filmele pe care le critică. HISHE este la alt nivel, totuși. Are o animație caricaturală amuzantă și foarte multe abordări asupra culturii pop. Plus că ei au dat cel mai bun review la Batman vs. Superman pe care l-am urmărit pe net.

  1. Cracked

Și uite și canalul de youtube al celor de la cracked.com. Niște oameni avizi după pop-culture și glume fără râsete gratuite, totul pus în contexte inteligente, iar cuvântul cheie pentru ei: argumentele. Au serii precum Obsesive Pop Culture Disorder sau Honest Ads, dar și elemente care se vor ”vlogging spontan”, amuzante însă nu chiar atât de spontane. Și adesea aduc o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Nu neapărat pentru că gândesc ”out of the box”, dar pentru că sunt foarte informați.

  1. TED-ed

Nu, nu e clasicul TED. Este un TED destinat chestiilor educative, și nu sunt discuții, ci diverse. De exemplu, pe mine m-au prins cu seria ”History Vs…”, iar primul episod era dedicat lui Lenin. De fapt, cred că sunt fan tot ce e Alex Gendler pe TED. Vai cum e!

  1. Batinthesun

Cred că v-ați întrebat când avea să vie și asta. Păi acum. Iată un canal fabulos care vorbește nerzilor, iar nerdul din mine este încântat. Păi când faci niște fan-movies care arată demențial și-l pui pe Gandalf să se bată cu Darth Vader, sau pe Deadpool cu Batman, sau Spiderman vs Darth Maul, ai subscribe-ul meu. Și sunt făcute foarte mișto, de la costumații și coregrafii până la actorie și montaj, merită! Bine, în principal dacă ești nărd.

Cum să nu vrei să vezi asta, cum?!
Cum să nu vrei să vezi asta, cum?!

6. The School of Life

Nu, nu e școala vieții. E școală pentru viață. Îți fac introducere în filozofie, gândire politică, cultură pop, vin cu elemente de psihologie, sociologie și istorie pe care le pun într-o ramă extraordinar de frumoasă, cu o narațiune plăcută, caldă și deschisă. Imaginile sunt rudimentare, însă montajul îmbunătățește experiența ascultării a ceea ce este hrană pentru suflet ce trece prin creiere.

  1. Screen Rant / CineFix / AlltimeMovies

Cine era IsPaul fără canale pentru filme, la nivel serios. Cele trei însumează toată listomania pe care o poate avea un avid al filmelor. De la trivia de duzină, la elemente de detalii super-interesante care sigur îți scapă. Orice ”cinefil” modern (adică să-i placă Hollywood-ul) este super încântat că există aceștia. Dar mai au și ieșiri spre arta cinematografică, și nu se rezumă doar la blockbuster-e.

  1. Sector7tv

A doua apariție a românilor în listă. Sector7 se bucură de un număr mare de urmăritori, fiind printre puținii haioși de pe net. Mă rog, dintre cei care au canale de youtube. Adică, mai pe scurt, hate față de MickeyHash. Mult hate. Seria principală Sector7 este Nimic Nou, însă, pe lângă astea, mai au și multe Sketch-uri care sunt departe de umorul repetitiv de tip Bendeac: ”hai să luăm niște personaje și să le puntem în diverse situații cu aceleași glume proaste”. Se-nvârte Brigada Diverse în mormânt.

  1. Watchmojo.com / Alltime10s

Mai mult Watchmojo, pentru că sunt super diverși, și deși prea americani și conformiști, de multe ori găsești chestii interesante în listele lor de 10. Alltime10s sunt la fel, numai că un pic mai non-conformiști, în strânsă legătură cu AlltimeMovies. Poți vedea aici serii de la cei mai buni chitariști până la cele mai picante mâncăruri și cele mai dubioase jocuri. Dap, un must (nu acela de struguri) pentru oricine vrea să stea informat și, din nou, suferă de listomanie.

  1. CrashCourse

Iată-i și pe vechii noștri amici. Păi aici am învățat despre: Astronomie, Istorie, Guvern și Politică SUA, Biologie, Filozofie, Anatomie, Chimie, Fizică. Au niște serii de ”auto-învățare” cu câte 30-40 de episoade comprehensive, bine narate și foarte mișto animate. Urmărindu-i chiar simți că înveți câte ceva și înțelegi glumele cu referințe la Mongoli. Și trebuie să le mulțumesc fraților Green, în special lui John, pentru acest minunat canal.

  1. Vsauce

Michael here. Mă rog, așa începe fiecare episod din acest mirific canal de Youtube. N-am cuvinte să-l descriu. Dacă toți cei de mai sus se scaldă în conformitate, deși străduindu-se să iasă din ea, Vsauce e departe de aceasta. Tot ce am pus mai sus te învață ce să gândești și un pic cum să gândești. Vsauce face din asta o meserie. Îți spune doar cum să privești un lucru și atât. Recomandările date de el sunt mereu la înălțime, iar temele îți îndoaie mintea. De la cum ar funcționa un pământ plat până la cum poți număra după infinit. Sau ce înseamnă 52 factorial. Sau, nu știu, orice. Și cea mai mare oftică pe care o am este că nu l-am văzut live la ComiCon anul trecut. Aia e, trece. Noroc cu internetul.

Spațiu înainte de virgulă

Multe abominații rezultate în urma generalizării accesului la net se petrec în spațiul internautic. Puține sunt însă de talia celui care pune spațiu înainte de semnele de punctuație. Nu înțeleg de ce trebuie masacrate regulile scrierii în acest hal. Îmi este greu să pricep de ce sunt atâția ignoranți online. Și ce e cel mai dureros este că aceștia își promovează, adesea, spațiile prin postări de genul ”radiosimplu”.

12932557_1021173801253444_8840659224827677058_n

Hey, prostime, dați-mi șer și like pentru că am pus niște cuvinte într-o formă foto. Că tot am zis foto, foto credits: radiosimplu.

 

Cine sunt cei care pun spațiu înainte de punct? Sunt aceiași care parchează pe linia de parcare și în loc să repete manevra, o lasă așa. Sunt aceiași cu cei care stau în ușa metroului, în afara acestuia, în loc să-ți facă loc să cobori. Sunt cei care nu sunt în stare să scrie un doctorat, dar au aspirații la acest titlu. Sunt, până la urmă, cei care parchează pe linia de tramvai, adică niște proști pentru care oameni normali fac hernie. N-aș vrea să spun că sunt cei care dau autorizații de funcționare fără să viziteze locul. Cu alte cuvinte, exact nesimțiții care fac referire la nesimțiți. Pentru că, mnah, nu ne simțim.

În practic, n-am decât rugămintea: masacrați ce vreți voi, la voi acasă. Dar să masacrezi limba română, iar apoi să te plângi de incultură sau să arăți greșelile din cultura altora raportându-te la a ta, punând spațiu înainte de semnul exclamării, arată clar că nu ai legături strânse cu cotidianul.

Dar ce nu înțeleg este: de ce ai face așa ceva? Mie asta mi se pare la fel de gravă, dacă nu chiar mai gravă, ca greșelile de scriere. Păi cum știm să conjugăm, să articulăm, să punem cratimă sau să scriem ”vreun” legat, ar trebui să știm și cum se pun semnele de punctuație. Mă rog, că NU SE PUNE SPAȚIU ÎNAINTE DE SEMUL DE PUNCTUAȚIE. Sau n-am fost suficient de clar?

Nu cred că există carte în care să se pună ”spațiu-punct”. Sau ziar. Nu știu dacă am citit ceva oficial cu asemenea orori de bun simț. Singurul loc unde găsim spațiu înainte de semnul întrebării este pe internet. Și aș înțelege tastările făcute pe touch-screen, că deh, ni se mai întâmplă, dar când văd postări constante construite ca atare, unde fiecare articol, expresie sau luare de poziție își poartă trademark-ul spațio-punctual, înnebunesc pur și simplu.

Dragi blogări aspiranți și stimați oameni cu valori sociale crescânde, cu acces la net și dorință de a împărtăși păreri într-un mod tastat, nu insist să știți că nu se pune virgulă între subiect și predicat. Mă deranjează, dar nu chiar atât de tare că nu scrieți cu diacritice. Nu-mi place că nu știți când se pune cratimă. Dar, vă rog, în numele a tot ce a mai rămas sfânt printre regulile scrierii, nu mai puneți spațiu înainte de semnele de punctuație… Inclusiv paranteze și ghilimele.

P.S. Și să mai ținem minte un lucru: dacă ai pus semnul de punctuație, fie apeși pe butonul ăla lat din josul tastaturii, fie pe ciudățelul ”Enter”. Astea sunt, cu foarte mici și prea puțin notabile excepții, singurele două butoane ce trebuie folosite după semnele de punctuație.

P.P.S. Și eu fac greșeli multe. Și fac și mai multe abateri de la normele scrierilor, de aceea nu prea am pretenții în toate cazurile ce țin de scriere, am însă aici.