Politică şi chestii care ofuschează – Pagina 9 – Paul Ispas

Eu nu sunt Charlie

Am zis inițial că nu scriu nimic despre nenorocirea de la Paris, și asta, în principal, pentru că nu am o opinie, alta decât cea pe care o consider normală, respectiv:

”Niște oameni au omorât alți 12 (?) oameni. Aceștia trebuie prinși și făcuți răspunzători în fața justiției”. Atât. Oamenii ăia nu sunt definiți de credința lor, nu mai mult decât este un gay de orientarea lui sexuală. Ei nu reprezintă un grup etnic religios, ci doar pe ei înșiși. Nu sunt împuterniciți de nimeni să reprezinte pe nimeni. Nu sunt jihadiști îndoctrinați, ci niște criminali care trebuie să plătească. Fiecare este răspunzător pentru faptele sale.

Legat de victime, formularea trebuie să fie simplă:

”12 (?) angajați ai unui săptămânal francez au fost omorâți”. Orice ar fi scris ei în revista aceea nu ar fi trebuit să îi condamne la moarte. Să omori pe cineva doar pentru ce zice (scrie, desenează) este cel mai deplasat act posibil. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru o poezie. Iisus Cristos răstignit pentru erezie. Mii de alți oameni omorâți pentru credința sau non credința lor. Ei nu sunt Charlie, ei sunt Pierre, Jacques sau cum i-o fi chemând pe ei. Poate oamenii chiar urau ceea ce făceau, dar asta ”plătea chirira”.

Nu există justificare pentru crimă, nici măcar pentru pedeapsa capitală. Oricine spune că ”jurnaliștii au căutat-o cu lumânarea” pică în retorica ”Purtai fustă scurtă, normal că te-au violat”.

Cât despre ”și eu sunt Charlie”, bravo! Cu toții putem fi Charlie, dar uitați, voi toți cei care îi acuzați pe oamenii care nu le iau apărarea, în mod neapărat, victimelor, un lucru extrem de important. Sunt zeci (poate sute) de milioane de oameni care se simt (s-ar simți) ofensați de ce apare în revista aceea și nu au făcut nimic de genul acesta. Din păcate, din punct de vedere comunicațional, contextul le amplifică vocea. Asta nu înseamnă că și ei ar pune mâna pe o pușcă și ar face la fel.

Atacatorii trebuie prinși, anchetați și condamnați, alături de toți cei care au conspirat împreună cu ei. Victimele trebuiesc plânse și apreciate. Nu sunt martiri ai exprimării libere, cum toată lumea o promovează, nici nu sunt martiri ai luptei anti-îndoctrinării religioase. Sunt victime ale unui atac terorist și atât. Nu este nici o diferență între ei și familia de șiiți bubuită în plină stradă de către un sinucigaș sunnit. Nici o diferență între ei și cele 40.000 de suflete ce au dispărut într-o secundă la Hiroshima. Dar deja mă duc prea departe, și am zis că n-am nici o părere despre asta.

Și cu toate astea, nu sunt de acord nici cu cei care-l fac ”cretin” pe cel care crede că jurnaliștii au căutat-o cu lumânarea. Libertatea de exprimare, nu? Parcă asta era.

10 ani. Părerea mea!

A plecat și ăsta. Mă bucur că a plecat pentru că a făcut numa’ rău României. N-a făcut nimic bun și tot ce s-a întâmplat bun sub mandatul lui s-a întâmplat datorită altor persoane pe care, văzându-le că fac bine, Băsescu s-a descotorosit de ele.

Cu această frază am însumat întreg discursul pe care Antena 3/România TV îl vor avea astăzi începând cu ora 13.

Pup-pa-la revedere!

Acum să revenim la lucruri mult mai serioase. Am câțiva prieteni care îmi solicită opinia cu privire la decada băsistă, pe modelul: a fost bine sau a fost rău? Aceasta este o întrebare dificil de răspuns. Personal și sufletește vreau să cred că da, a fost bine. Însă cum încerc să-mi construiesc imaginea de om obiectiv, care poate discerne între ce e bine și ce e rău, empatizând cu ambele părți implicate, îmi este sincer greu să dau un răspuns clar. De asta am să renunț la obiectivitate. Dacă vreți să vă faceți o părere singuri, vă invit să accesați pagina Zodia Scorpionului, unde veți vedea un material care tinde să fie complet și corect cu privire la anii băsiști.

În primul rând, vreau să înțelegeți că de când am eu drept de vot am votat cu Băsescu. Primul meu vot a fost pus pe ”Nu”-ul din buletinul dedicat primei sale suspendări. Am votat pentru el ca președinte și ”da” pe ambele pătrățele ale referendumului său, deși nu susțin și nu susțineam unicameralitatea. Am zis că, de ce să nu-i dau o ”armă” în lupta politică? Cât despre infamul 2012, am fost la vot și am votat ”nu”. Într-un fel îmi pare rău că am făcut-o, pentru că mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar mai fi fost el președinte. Însă și acum îmi susțin părerea: Traiane, fi bărbat până la capăt! De asta aș fi tare mâhnit să aflu că se va retrage din politică, după cum promitea la un moment dat. Deși, poate după atâta scandal merită și el o leacă de liniște.

Acuma, în zece ani de președinție sub Băsescu am avut parte de bune, de foarte bune, de rele și de foarte rele. De altfel, cine se aștepta să fie numai lapte și miere sau foc și pară cu siguranță de asta a avut parte, că doar știm cum funcționează creierașul nostru: vedem doar ce vrem să vedem. Realitatea și-o face fiecare cu ochiul lui, mai ales când ai o lipsă totală de empatie. Și acum să revenim un pic la obiectivitatea cu care, cred, v-am obișnuit. Am să vorbesc despre cele mai bune și cele mai proaste două lucruri pe care le-a făcut Băsescu și efectele acelor lucruri. Nu vorbim de comunicare, ci de politici publice și decizii politice luate, asumate și perpetuate.

Primul lucru prost: Tăierea pensiilor și salariilor în 2010. Da, știu, am o lipsă acută de originalitate, dar îmi trece. Acesta este, poate, cel mai rău lucru pe care l-a făcut Băsescu. A optat pentru menținerea fondurilor pentru investiții, a optat pentru păstrarea numărului de bugetari, a optat pentru sinuciderea sa politică în detrimentul trecerii prin criză. Da, exact așa am formulat. S-a sinucis politic, iar prin criză, zic eu, am trecut foarte greu. Criza politică ce a urmat apariției crizei economice nu a făcut decât să prelungească efectele contractării economiei și reducerii încrederii investitorilor străini în economia românească. De fonduri europene nu mai zic, că au fost bulversate total, iar rezultatele absorbției sunt catastrofale. Iată de ce e bună predictibilitatea.

Primul lucru bun: Intrarea în UE și întărirea relațiilor cu NATO. Astea nu-s meritele lui, PSD-ul lui Năstase a făcut tot, iar Băse a venit și a luat laurii. Acesta-i discursul standard pe care îl aud în repetate rânduri, și nu e departe de adevăr, dar dacă i-ați auzit conferința de presă de ieri, Băsescu a spus clar: am luat ce a fost bun de la Iliescu/Năstase și am îmbunătățit, punând virgulă după mandatele lor. Mai mult decât atât, toate relațiile cu UE și NATO n-au fost începute de mult-aclamatul PSD ci de guvernarea CDR din care, ghiciți cine a făcut parte. Apoi au fost băgate în Constituție, în 2003, deci Băsescu n-avea de ales. Repet, iată de ce e bună predictibilitatea.

Al doilea lucru prost: Schengen. Am văzut că nu și l-a asumat ieri, lucru care m-a deranjat. Poate că la nivelul politicii internaționale, neintrarea în Schengen este cel mai mare obiectiv ratat. Și-a asumat dorința și planul de a intra în acest spațiu de fiecare dată când a avut ocazia și a eșuat lamentabil. Eu cred că asta s-a întâmplat pe fondul euroscepticismului crescând din ultima perioadă, dar și pe baza capacității scăzute de negociere a României. Planul trebuia să fie simplu: nu mergeam la pachet cu bulgarii și lăsam ”puterea” pe care o aveam în UE să-și facă treaba în relațiile cu Olanda și Finlanda. Nemții și Francezii ne aveau spatele, deci ar fi fost o chestiune de sincronizare.

Al doilea lucru bun: independența justiției. Aici cred că doar Mircea Badea nu reușește să vadă contribuția lui Băsescu. Telepatii și alte chestii. Serios acum, am ajuns să legăm atâția oameni despre care inclusiv votanții lor știau și știu că sunt niște corupți și hoți încât să mai spui că justiția este comandată politic este cel puțin o exagerare. Ultimul caz politic din justiție a fost Trofeul Calității, care dacă nu se întâmpla, tot sângele în instalație de care dau dovadă magistrații în prezent nu ar fi curs. La ora actuală, semne de normalitate anul are.

În fine, că tot îi place lui Mirel Palada să citeze din Dune, vin și eu și zic un citat din Leto II, un tiran care a guvernat universul cunoscut vreme de 3500 de ani, renunțând la umanitatea sa pentru a o garanta pe a ”noastră”: ”Exploziile sunt și comprimări ale timpului. Schimbările observabile în universul natural sunt, toate, într-un anumit grad și dintr-un anumit punct de vedere, explozive; altminteri ele nu v-ar fi perceptibile. Schimbările line și progresive, dacă sunt suficient etalate în timp, rămân nesesizate de observatori a căror perspectivă este prea scurtă. De aceea, vă spun că eu am văzut schimbări pe care voi nu le-ați fi remarcat niciodată.” Cu alte cuvinte, cine real s-a așteptat s-o ducă subit bine și asta datorită lui Băsescu se află într-o eroare uriașă. Același lucru îl pot spune despre toți conducătorii și toate guvernele lumii. Toți cei care zic că o duc mai rău cu siguranță nu o duc din cauza lui Băsescu, pentru că în zece ani poți schimba multe, dar nu poți schimba tot, iar în rău, îmi vine greu să cred că s-au schimbat multe, dacă s-a schimbat ceva, în România ultimilor 10 ani. Sau poate chiar sunt eu dus cu capul.

Domnului (încă) Prim Minstru

Stimate domn Victor Ponta,

Nimeni nu vă acuză în serios că sunteți comunist (bine, poate sunt vreo 2-3, dar sunt cantitate neglijabilă). Toți cei peste un milion de tineri ”de pe net” știu care e diferența, cel puțin la nivel minim, între un comunist și dumneavoastră. În esență, un comunist zice că vrea binele proletariatului și transformarea întregii națiuni în proletariat, lucru de care va beneficia o mână de oameni. Tot un comunist adevărat ar încerca să controleze justiția pentru binele lui și al persoanelor apropiate, arătând că atunci când cineva apropiat lui este condamnat, acesta devine o victimă a unui regim opresiv care trebuie schimbat. Un comunist adevărat are cultul personalității, îi place să i se aducă ode și, dacă poate, umple stadioane. Dacă nu poate, umple autocare/trenuri care ulterior umplu stadioane. Un comunist adevărat nu trebuie să se nască în mod obligatoriu în comunism, nici să copilărească. Acesta poate fi nativ comunist. Iar studiul istoriei ne mai arată că în general mulți lideri comuniști au intrat în acel partid pentru a obține o susținere sau a se feri de un pericol iminent, cu alte cuvinte intră în acel partid pentru că sunt singurii care îi dau ceva.

Dumneavoastră nu sunteți comunist, domnule Ponta, și nu crede nimeni cu tărie și convingere că sunteți comunist. Adevărații comuniști fraudau alegerile și puțin le păsa de părerea populației. Un comunist veritabil ar fi început tratate și relații cu China, ba chiar ar fi apreciat sistemul lor ”socialist” de conducere. Atributul de ”fascist” dat oricărui opozant denotă un comportament comunist. Doar în comunism un procuror putea fi și turnător. Teze de doctorat îndoielnice ca atribuire a materialului original aveau numai liderii comuniști. Doar un comunist adevărat ar fi anunțat că țării îi merge bine când populația moare de foame. Sau ar fi zis că toți elevii au internet mobil când rata de abandon școlar este la cote alarmante.

Îmi aduc aminte de un banc celebru: Stalin, Hrușciov și Brejnev se aflau in Transsiberian. La un moment dat, trenul se oprește subit, între stații și cineva anunță că s-a defectat locomotiva. Stalin urlă că trebuie împușcat conductorul locomotivei. Hrușciov zice că trebuie să fie trimis la reeducare conductorul. Brejnev propune ca toată lumea să se urce în tren, să tragă obloanele astfel încât să nu se mai vadă nimic afară, și să-și imagineze că trenul merge.

Uite aici comunist adevărat!

Iar acum să revenim în zilele noastre. Domnule Ponta, nu sunteți comunist, cel puțin nu mai vreți să fiți. Ați început prin a vă asuma niște greșeli, și acesta-i primul pas. Asumați-vi-le pe toate și puneți umărul la îndreptarea lor, abia atunci cei un milion de tineri nu vă vor mai considera comunist. Și nu, nu am ceva cu dumneavoastră, am ceva cu toți cei care au un comportament care a ajuns să fie catalogat drept ”PSD-ist”, respectiv arogant, ignorant și, mai presus de toate, nesimțit. Vă întrebați de ce a câștigat Iohannis? Eu l-am votat pentru propoziția următoare: ”Decât să fiu mârlan, prefer să pierd alegerile”.

E inutil să specific gradul pamfletar al acestei postări. Sper.

Cât despre generalizările apărute în articol, îmi pare sincer rău pentru ele. Știu că generalizările nu sunt bune (spre deosebire de Mircea Badea), dar încerc să ”make a point”.

Cum m-am îmbolnăvit de cancer – jurnalul unui observator la alegeri, partea a 2a

După cum ar zice și Sandu Ciorbă, ”back by popular request”. Revin cu partea a doua a incomensurabilei experiențe observatorice, despre care sper că se va ridica la jumătatea nivelului de intrigă a celeilalte relatări de acum două săptămâni.

Cu mulțumiri colegului care m-a ajutat pentru acreditare și de această dată, și acompaniat fiind de încă o prietenă înarmată cu cel puțin același spirit civic ridicat la maximum, am plecat spre deja eternul Sălăjan. De data asta m-am îndreptat spre școala din spatele tarabelor reci și duhnitoare a varză nerecomandată consumării. Școala era în reparații exterioare generale, cum de altfel se și obișnuiește în România, spre început de iarnă. Deh, Negoiță trebuie să-și arate capacitatea de face pe primaru’. La intrare în școală surprind un cuplu de oameni cunoscuți, doi prieteni pe care îi știu de ceva vreme își făceau datoria de cetățeni conștiincioși. Bravo lor, așa arată oamenii frumoși!

Intrarea în școală era foarte aglomerată. Aveai impresia că acea poartă nu coincide cu ieșirea. Am avut, pentru un moment, imaginea din ”liță chițăloun” când copii sunt băgați calup în școală și nu mai ies in formă umană.

Asta-i aia cu desene, dar înțelegeți unde bat.

În școală mă îndrept spre prima secție, unde scot buletinul ca să votez pe liste suplimentare. Doamna președinte de comisie mi-l ia, mă notează, îmi dă declarația pe proprie răspundere să o completez și trec la ”subsemnături”. Îi întind declarația semnată și îmi dă buletinul. Cartea de identitate… Zic:

– Mulțumesc! Atât?

– Atât, puteți pleca!

– Aham. Și ca să votez și eu, cum facem?

– Păi cum? Auăleu, n-ați votat?

– Nu! Zic eu zambindu-mi pe sub mustăți. Mi-a crescut și mie barba.

– Ah, poftiți! Îmi înmânează ștampila și buletinul de vot, intru în cabină, ștampilez, pliez, vad ștampila de control, arunc în urnă votul și înapoiez ștampila. Îmi aud numele strigat:

– Paul? Întorc capul și văd o figură cunoscută. Pare a fi brașovean. Îmi întinde mâna o strâng băiatului pe care parcă îl cunosc. Îmi zice: am fost în clasă cu Alexandra.

– Salut, ce mai faci? În continuare eram puțin sceptic, dar realizam încet-încet cu cine stau de vorbă.

– Bine, tu?

– Uite, voiam să mă prezint ca observator, dar haide până afară, dacă vrei să vorbim. Era și el în comisie, dar nu puteam să monopolizăm o secție întreagă pentru noi. Discuția a continuat ca între doi oameni care nu au prea multe în comun și nu s-au mai văzut de câțiva ani.

Apoi, împreună cu colega mea, mergem să ne acredităm în toate cele 9 secții ale școlii. În sala de sport puțea de ziceai că cineva a aruncat 5 găleți cu transpirație pe jos, iar doamna președinte ne-a îndemnat:

– Observați!

Atât a avut de spus, nici măcar să ne verifice datele n-a dorit. Treaba sa, dacă incompetentum est…

Undeva la etaj, printre celelalte uși deschise, se găsea și una mai particulară, încă de la primul contact. Un nene privea realitatea prin tabletă. Mă rog, se uita la un televizor portabil. Intrăm să ne prezentăm doamnei președinte. În momentul acela, unul dintre membrii comisiei îl apostrofează pe cel care tocmai a returnat ștampila de vot:

– Ia ziceți, cum e cu votul din diaspora? E bine?

– Nu facem politică aici, spune cel ce se îndrepta spre ușă. Îmbrăcat bine, aș zice.

– Ah, deci e bine cu organizarea și cu astea? Își continuă apostrofarea membrul comisiei. Cel căruia i se adresa întrebarea părăsise deja incinta. În acel moment mă adresez doamnei președinte:

– V-aș recomanda să limitați accesul la aceste mijloace de informare…

– Ce? Se uita și domnul la știri… Răspunsul ei a purtat o nuanță de indignare.

– Este un măr al discordiei, după cum s-a demonstrat și anterior, iar genul aceste de dispute trebuie evitate pentru că au tendința de a bruia bunul mers al procesului electoral.

– Dacă domnul vrea să se uite la știri, să se uite la știri. Nu este nimic ilegal în asta. Tonul ușor indignat a persistat de-a lungul acestor două propoziții. Iar domnul care tocmai a ieșit este consilier local.

– Am înțeles. Iertați-mi insistența. Voi reveni, îi zic zâmbindu-mi din nou pe sub mustăți.

În secția următoare mă prezint:

– Bună ziua, numele meu este Paul Ispas, iar ea este colega mea, și aș dori să ne prezentăm acreditarea de observatori pentru secția dumneavoastră.

– Nu pot să vă accept acreditarea pentru că observatorii trebuie să fie aici de dimineață.

– Doamnă, nu sunteți corect informată, observatorii nu au o oră anume la care trebuie să fie în secție. Ei sunt acreditați de către BEJ/BES pentru întregul județ, sau, în cazul nostru, sector. Putem vizita toate secțiile electorale, dacă este cazul. Nu putem să ne prezentăm în toate secțiile de dimineață de la 6.

– Eu știu, dar în lege așa spune.

– În lege spune așa doar despre membrii comisiei electorale, ori, observatorii nu sunt membrii în comisia electorală. Deja eram convins de locul în care îmi voi petrece numărătoarea.

– Îmi permiteți să verific legea?

– Dar vă rog, chiar m-aș fi supărat să fi făcut altminteri. Putem ieși până terminați și revenim în 5-10 minute? În tot acest răstimp, Elena (că așa o cheamă pe colega mea) verifica urna de ștampila de control. Când am ieșit, mi-a șoptit că n-are.

– Nu-i nici o problemă, o rezolvăm imediat. Stai să caute în lege și îi spunem după aceea.

Termină doamna, ne face semn să intrăm și, pe un ton mai la locul lui, ne zice:

– Ați avut dreptate.

– Vă mulțumim, doamna Președinte. Poftiți buletinul meu pentru verificarea datelor înscrise în documente… Îmi ridică buletinul de pe masă și compară, conștiincioasă, cifrele alea 13: 18806… i se citea pe buze. După ce îmi dă buletinul înapoi, o rog să îmi acorde 1 minut pentru a discuta în afara secției: Mă iertați, îi zic, am remarcat, și eu și colega mea, că nu aveți ștampilă de control pe urnă.

– Păi cum?

Îi explic cum e cu asamblarea urnei, cu asigurarea acestea împotriva fraudei/ruperii, mă înțelege și se conformează. Deja era clar, aici stau.

Pe hol, dau de încă un observator care purta legitimația la gât. Îl salut și mă prezint. În urma discuției îmi pare că băiatul acesta e mai pregătit decât colegul lui de acum două săptămâni. Și cu toate astea, el tot își propunea să bată la uși ca să vadă numărătoarea. Inapt.

Dar îmi zice o chestie interesantă:

– La secția 45 a fost un eveniment. A fost unu’ de a votat și după ce a băgat votul în urnă și-a dat seama că votul lui n-avea ștampila de control. A cerut să mai voteze încă o dată și a ieșit un pic de scandal. Secția 45 era cea cu președinta verificăcioasă. Puține lucruri au fost mai clare în viața mea ca decizia pe care am luat-o atunci.

Timpul a trecut destul de greu, dar într-un final s-a făcut ora 9 și s-au închis urnele și ușile. Toți membrii își numărau de zor semnăturile. Erau doi băieți studenți în maximum anul 1 de facultate, o fată tot prin primul an și o puștoaică ce avea 18 ani de vreo 2 luni. Două doamne mai pe la 35-40 de ani completau seria, urmate de încă un domn incredibil de tăcut. Cred că a spus 10 cuvinte vreme de 3 ore.

BEC-ul și-a cam bătut joc de oameni anul acesta. I-a pus să anuleze sute de buletine de vot, din cauza împachetării lor. Aia e, ei măcar sunt plătiți pentru asta. După ce au terminat și procesul ăsta, ne-am pus pe răsturnat urna.

– Am rugămintea să nu vă atingeți de nimic, zice doamna Președinte.

– Zic, în regulă.

Le-au pus pe teancuri, iar doamna președinte începe să ne arate ștampilele, una de pe față, una de pe spate. Ca în lege. Conștiincioasă doamna. Noroc că eram puțin atenți, și am observat 13 buletine fără ștampilă, alte încă 7 voturi anulate și câteva intenții (datorate oboselii) dejucate de a distribui aiurea buletinele de vot. Ei, ce să-i faci, or fi lucruri și mai grave decât atât.

Și au fost. La final, aveam 3 voturi în plus față de semnăturile de pe lista. Super. Măcar numărul total de buletine dă? Nu dă, era lipsă unul.

Deja mă enervasem și am început să vin cu propuneri, că era 11 fără.

– Mai trebuie numărate încă o dată toate voturile. Eroarea de ”1” sigur s-a strecurat la numărătoare. Au pus mâna fetele și au numărat.

– Vă rog să mă credeți, zice președinta comisiei, că nu mi s-a mai întâmplat nici o dată așa ceva.

– Stați liniștită, o dibuim noi cumva. Dacă erați mai atenți, și la ștampilat buletine, și la numărat semnături și la numărat buletine, era mai bine. Dar acum stăm până ne iese cheia.

Unuia dintre studenți îi vine ”piș”. Îl conduc la baie, după ce zic că nu ar fi tocmai legal să deschidem ușa înaintea finalizării procesului electoral. Deh, suntem oameni totuși. Ne întoarcem la numărat, buletinul lipsă este, numărul de semnături nu iese.

– Doamna președinte, vă propun să luați fiecare membru al comisiei fiecare pagină, să numărați semnăturile și să scrieți în josul paginii câte v-au dat. Dacă celeilalte persoane nu îi iese aceeași cifră ca cea de jos, o scrie pe a sa. Poate așa ne dăm și noi seama de greșeala.

– Vai, vă mulțumim că ne ajutați. Dar vă rog să mă credeți că nu mi s-a mai întâmplat până acum…

– Stați liniștită. Haideți să ne concentrăm că mai avem puțin.

Se numără și se găsesc cele trei semnături care erau interpretate la numărătoare prost. Asta pentru că nu au făcut, dragii de ei copii, buline în dreptul semnăturilor. Luați de suferiți. Apoi ne apucăm de procesul verbal, după ce am sigilat voturile.

– Ne ajutați, domnu’ observator, cum să scriem la asta cu contestația… domnului cu votul?

– Da, cum să nu. Stați puțin să mă gândesc și vă zic formularea. Am reușit să zic ceva scurt și concis, lucru care nu îmi stă în fire. Chiar mă enervasem că, în urmă cu aproape o oră, Elena mă sunase să îmi spună că la ieșire erau saci cu voturi nesupravegheați și nesigilați. Ea a întrebat persoanele abilitate de ce nu sunt sigilați sacii, iar un jandarm, curios din fire, a întrebat-o dacă nu trebuia să fie acasă la ora aceea. Fiind o fată cu mai mult sânge în instalație decât mulți alții, ea a insistat pe mesaj, însă când a fost înnoita invitația de a părăsi premisa, aceasta s-a supus solicitării organului, nu înainte de a-i spune că este observator și să remarce o moderare a vocii omului-în-albastru. Sacii tot nesigilați au rămas, dar procesul verbal este cel care contează. Bravo, Elena!

Aud niște bătăi nervoase la ușă:

– Haideți că e târziu, mai stăm mult după voi?

– Mai avem puțină treabă, terminăm în 20 de minute, strigă unul dintre studenți, după care se îndreaptă spre masa pe care avea procesul verbal.

– Păi hai mai repede, că nu vrem să stăm toată noapte aici!

Acestea-s momentele în care începi să apreciezi spiritul civic. Oamenii plătiți pentru un lucru n-au răbdare și-și fac datoria într-un mod îndoielnic, iar voluntarii-și dau tot interesul. Dubios paradox, însă explicabil. Polițiștii se grăbesc să meargă acasă, votanții să se bucure/nu se bucure, pruncii dorm și BEC-ul numără voturi. Iar eu sunt singurul care se gândește la cele 13 voturi anulate pentru că n-aveau ștampila de control. Incompetența celui care n-a ștampilat, neatenția celui care a înmânat buletinul de vot, lipsa de interes a celui care a îndoit buletinul de vot, lipsa de experiență a comisiei care nu a verificat ștampila de control a votului băgat în urnă. Și dintre toți ăștia, doar unul care s-a trezit, însă prea târziu. Mai bine mai târziu decât nici odată.

A ieșit Iohannis. Și la mine în secție și pe țară.

Și cifre și lozinci. Și ipocrizie și Biserică.

Zilele acestea (cam vreo 45 la număr) am ajuns să urmăresc cea mai proastă, ineptă, disperată și fascinantă campanie electorală pentru prezidențiale. Non-subiecte precum vânzări de copii sau comportamentul electoral al unui anumit candidat s-au transformat în agende veritabile de campanie. N-am văzut nici un program politic palpabil, am văzut doar descrieri de persoane, și mă consider jignit. Jignit pentru că ”lovitură cruntă pentru candidatul X” a devenit cel mai des întâlnit titlu de ziar. Jignit pentru că s-a folosit mai des cuvântul ”Băsescu” în campania asta decât ”Ponta” sau ”Iohannis”. Dar nici un subiect nu a fost mai jignitor pentru mine decât întreaga tabloidizare a Bisericii, horă în care s-a înscris toată lumea. Mai mult decât atât, în spatele blamării sau aclamării implicării Bisericii în campanie stă o ipocrizie de demascarea căreia toată lumea fuge. Nu știu din ce motiv, însă voi încerca să-mi dau seama în cele ce urmează.

Bisericile din România sunt instituții de drept privat cu utilitate publică. Un fel de struțo-cămilă creată din variate necesități, pe care nu am să pun emfază acum. Dar vreau să subliniez că să-i spui Bisericii să nu se implice în campanie este ca și cum i-ai spune vecinului însurat că n-are voie să dea muzica tare la ora 12 ziua pentru că soția acestuia o interzice. Statutul BOR (ca despre ei e vorba până la urmă) interzice implicarea preoților în viața politică, cu anumite excepții, respectiv atunci când integritatea ei ca instituție sau a valorilor promovate de aceasta sunt în pericol. Practic, dacă ar veni cineva cu un discurs anti-BOR (nominal: comuniștii), aceștia își rezervă dreptul de a se apăra public și politic. Celelalte excepții vorbesc despre același lucru, dar la nivel local, dând voie preoților să susțină un anume candidat, sau chiar să candideze pentru funcția de consilier local/județean. Deci, eu încă aștept motivarea celor in BOR care l-au susținut public pe Ponta, în temeiul deciziei Sfântului Sinod. Și nu doar pe Ponta (aici intervine ipocrizia) ci și pe Iliescu în 2000 și pe Constantinescu în 1996. Ah? Nu știați? Biserica Ortodoxă Română a luat poziții oficiale în acei ani, susținând vocal candidații menționați, fie îndemnând oamenii să voteze schimbarea, fie îndemnându-i să nu susțină extremiști.

Și totuși, pentru că nu sunt un ”lozincar”, am să vin și cu cifre, imediat.

În plagiata mea disertație, am făcut un studiu despre cum și cât sunt preoții angrenați în viața politică. Mai exact, am întrebat vreo 80 din cei 500 de preoți din județele Brașov și Sibiu (Arhiepiscopia Sibiului) diferite chestiuni, undeva prin anul 2012. Practic, studiul acesta nu este reprezentativ pentru toată eparhia, dar se apropie puternic de. Și deși e ciudat să raportezi în procente 80 de răspunsuri, așa le voi prezenta pentru că sunt mai ușor de interpretat.

I-am întrebat dacă li s-a propus o colaborare politică până în prezent, la care doar 35% au spus ”da”, restul nu. I-am întrebat dacă li s-a propus să intre într-un partid, iar 29% au zis ”da”. 75% dintre ei, totuși, cunosc cazuri de preoți care s-au implicat într-o campanie politică. Deh, e comunitatea mică, și este normal. Și acum vine una dintre cele mai interesante răspunsuri, pentru care am următoarea plăcintă:

Deci peste 70% își cunosc, cât-de-cât puterile ”manipulatorii”.

Problema mea nu este cu preoții. Unii dintre ei sunt chiar niște veritabili eroi și ar trebui glorificați ca atare. Problema mea este cu cei care atacă Biserica pentru că-și spune punctul de vedere. Într-o lume normală poți să nu fii de acord cu ceea ce spune cineva, dar să ai o pornire împotriva omului respectiv se cheamă ”prejudecată” și duce la chestii mai nasoale. Nu toți preoții se implică în politică, nu toți preoții îl susțin pe Ponta la președinție, nu toți preoții își manipulează enoriașii. În presă se văd niște cazuri într-adevăr strigătoare la cer, și mă umplu de nervi când văd că cel vinovat nu răspunde, ba mai mult, i se pare și normal să facă politică în ”Casa Domnului”.

Da, ”teoria comunicării în doi pași” a lui Lazarsfeld se aplică și pentru preoți, pentru că vrem-nu vrem, aceștia sunt formatori de opinie, sau măcar priviți ca atare de către un oarecare grup din comunitatea lor, iar acesta este un lucru cât se poate de normal. Anormală, însă, este transformarea BOR într-un mijloc de comunicare, de distribuire a unui mesaj. Anormală este lipsa încercării de controlare a derapajelor. La fel de anormală este și generalizarea la care este supusă Biserica.

Mesajul final trebuie să fie clar, și l-a dat și Ilie Sârbu (him, of all people), dacă vrei să faci politică, pune reverenda-n cui. Indiferent ce opinie politică ai, Biserica nu trebuie transformată într-un canal media, nu merită tabloidizarea, deși în unele cazuri invită la facerea ei. Mai ales când susținerea financiară a acesteia este făcută, parțial, de către stat. Adică de IsPaul angajatul, că IsPaul blogger-ul n-are venituri.

Ce-am facut eri?

Țineți minte momentele alea din tinerețe când toată lumea se cunoștea cu toată lumea pe scara blocului, în cartier sau în sat? Și nu doar că se cunoșteau, chiar erau familii atât de apropiate încât intrau unul la celălalt în casă fără să bată la ușă. Curtoazie, familiaritate… nu știu cum să-i spun. Astăzi, însă, îmi pare că spațiul personal este mult prea prețios pentru fiecare. Cel mai greu lucru pe care îl poate face cineva, pe lângă ieșirea din zona de confort este acceptarea unei alte prezențe în zona lui de confort, iar acesta este un lucru care se face doar când împărtășești aceeași cauză comună cu cineva.

Mi s-a întâmplat chestia asta aseară cu niște oameni de a căror existență habar nu aveam până acum 5 luni. Am mai trecut, bineînțeles, prin asemenea experiențe de multe ori, iar în unele am legat prietenii indefinite. Aseară, însă, am văzut pus pe masă un proiect care suna incredibil de bine și în care m-am regăsit instantaneu. Nu ține seamă de birocrația proiectelor ci ține seama de entuziasm și inițiativă. La ora actuală este atât de mic încât nu poate să facă altceva decât să crească. Se cheamă ”Europa Românilor Informați”, au o pagină de Feisbuc pe care o puteți lăicui aici (serios, fă click pe cuvântul ”aici”), iar logo-ul lor arată așa:

Cât despre cum te poți alătura cauzei, ori mă contactezi, ori îi contactezi.

Leacul pentru cancer – sau jurnalul unui observator la alegeri

Mda, și s-a făcut Ispasu’ observator acreditat. De hârtii s-a ocupat o oarecare organizație non-guvernamentală, irelevantă pentru conversația noastră, însă adevăratul artizan a fost un coleg de muncă, cel care s-a ocupat de toate. Mulțumiri!

M-am dus în sectorul 3, ca deh, acreditările se dau pe județ și pe sector, la Nicolae Grigorescu, într-o oarecare școală din spatele ”blocurilor gri”. Îmbrăcat ”giagichi” cu cravata, pantofi și fără sacou – să se vază mai bine pectoralii, pășesc cu curaj în școala care adăpostea opt secții de votare: două la parter și șase la etaj. Le-am luat pe rând, de la 0 la 7. Toate bune și frumoase, la două secții zâmbete, la una liniște și ochi suspecți, la a patra (secția cu nr. 3) erea în prag un nene incredibil. Un metru șaptezeci, gras, camașă bleu-ciel descheiată la gât să se vază peptu ras de o saptamână și gablonțu’ de inox bălăngănind. Chelia tunsă scurt și ochelarii completau privirea superioară urmată de punerea mâinii pe pieptul meu când am dat să intru.

Dacă doriți să votați, vă rog să mai așteptați 5 minute pentru că este aglomerată secția, zice.
Bună ziua! Nu, nu doresc să votez ci să îmi prezint acreditarea de observator președintelui secției… Vă dați seama că privirea tâmpă a urmat instantaneu. După 2 secunde de pauză, își dă restart și zice:
Observator? Dar mai avem unul!
Și vă deranjează prezența a mai mult de un observator în secția de votare? Îmi pare rău, dar nu există o limită la numărul de observatori care…
Mdea, prezentați-mi mie acreditarea!
Sunteți președintele secției?
Nu, eu sunt locțiitor!
Și președintele unde e?
La masa aia.
Mulțumesc, zic și purced spre masă flancat de tânărul care cred că doar ce a făcut vârsta prezidențiabilă. Mă întreabă ”nonșalant”:
Pot să vă întreb ce instituție reprezentați?
Veți afla după ce mă voi prezenta președintelui secției. Se așează lângă o doamnă care-mi părea împrăștiată și speriată de bombe. Înmânez actele și tânărul îi șoptește ceva la ureche doamnei. Deja eram convins unde voi sta la numărarea voturilor.
Da, numai un pic să sun la BES să-mi confirme, zice doamna și pune mâna pe telefon. Îi zic că nu mă supăr și că mă duc și la restul secțiilor, deh, era ora 4 și era cazul.
N-ați venit cam târziu? Mă întreabă Bleu-Ciel, parcă special să mă țină din treabă.
Nu, observatorii nu sunt obligați să fie la o anumită oră în secție, și îmi pare rău că am avut treabă până la ora asta, sper să nu vă fi încurcat prezența mea târzie. Voi reveni. Fac ca Michael Jackson pe vârfuri și mă îndrept spre ușă.

Celelalte secții au decurs normal, nimeni nu s-a strâmbat, nimeni n-a contestat nimic. M-am plimbat apoi pe la toate secțiile, lăsând la urmă pricinuita, unde intru și o întreb pe doamna președinte dacă a fost totul în regulă. Îmi zice că BES-ul n-a zis nimic, deci pot sta. Numai ea a înțeles logica asta, dar fie. Mă plimb nițel în secție și mă uit la urnă. Nici o ștampilă pe ea. Îmi zic că poate nu văd bine și trec iară pe la celelalte secții să văd cum stau. Din 8, mai era una care nu avea nici o ștampilă de control pe urnă. Semnalizez asta președintelui și se conformează, albăstrește scociul. Apoi mă întorc la ”clienții mei”. Mă duc la Bleu-Ciel și-i întind mâna:

Iartă-mă, cred că am plecat pe picior greșit. Eu sunt Paul.
”Marcel” (nu mai știu cum îl cheamă și pentru că ”who is afraid of a Marcel?”). Și eu imi cer scuze.
N-ai pentru ce. Auzi, nu vreau să par cârcotaș, dar nu aveți nici o ștampilă de control pe urnă.
Adică?
Poi de dimineață, când faceți recepția după desigilare trebuiesc puse niște ștampile de control.
Serios, eu n-am citit asta.
Uite aici! Și-l invit la ușă unde este câtamai a2-ul cu instrucțiuni. Punctul ăsta! Citește cu scepticism și zice:
Asta se face seara, când se închide.
Da, se mai face una și atunci, dar și de dimineață, uită-te la ce secțiune scrie asta. Mai dă o privire omul nostru Marcel și pricepe. Ca un școlărel binecrescut se duce la catedră, ia două foi, le unge cu lipici și le pliază pe cutie, apoi apasă cu sete ștampila de control pe hârtie.
Aveți dreptate, nah… mai scapă!
Da, nici o problema.

Acuma vine dilema, mai era un observator în școală care a fost aici de dimineață. Primul semn de incopentență din două direcții. Îl caut și-l găsesc ”la glumițe” cu doi tinerei dintr-o altă secție. Mă duc la el, mă prezint și-i întind mâna. Zice că-l cheamă ”Vasilică” (din nou, nu știu cum îl cheamă).

Poți să vi puțin până afară, vreau să discutăm ceva. Se uită urât la mine, defapt mai mult tâmp decât urât, moment în care îi aduc aminte: și eu sunt observator ca și tine și vreau să-ți semnalez niște nereguli. Se ridică și ieșim, după care îl întreb: ai văzut că nu erau ștampile pe urne la două secții? Din nou sunt privit de aceiași ochi tâmpi.
Nu, care? Nemaiștiind exact, îi dau niște cifre aproximative. A, mi-a scăpat asta, zice.
Nu-i bai. Nu erau semne de scoci deteriorat, e în regulă. Acum spune-mi, unde te-ai decis să stai la numărătoare?
Ah, n-am o secție anume, o să mă plimb…
Știi că la ora 9 se încuie cu cheia secțiile și nu mai intră/iese nimeni până nu sunt încheiate procesele verbale și sigilați sacii?!
Da, dar eu sunt observator și trebuie să-mi deschidă… zice semiimperativ.
Nu, nu sunt obligați. Nici dacă se ia curentul nu deschid ușa. Poate doar în cazuri extreme, de incendiu, sau ceva. Deci mă îndoiesc că…
Mdea, o să vedem… zice țâfnosu Vasilică.
Bine, eu am să stau la 3. Aștept să ne bați la ușă. Îi strâng mâna și plec.

Scurtând povestea, se face ora 9. Pun mâna pe telefon, verific exit-poll-urile. Roșiile 38 de lei, portocalele 32, zicea un site, altul dădea 42 la 30. Eh, să lăsăm prostiile și să ne apucăm de numărat buletine anulate. Mă rog, de observat buletine anulate. Se asezonează lucrurile și vine momentul răsturnării urnei. Un nene răsărit propune:

Facem pe căprării, ne împărțim în două echipe și le numărăm. Care are dubii, poa’ să numere la echipa cealaltă.
Nu, zic. Nu facem așa. Toți membrii trebuie să vadă ștampila pusă corect în dreptul candidatului. Fiecare buletin se ia individual, nu numărăm pe genunchi.
Domnu’ observator, dar o să dureze o veșnicie…
Vreți numărătoare cu poliția?
Nu, nu… așa facem. Aici m-a susținut chiar și Marcel cu doamna Președinte.

Cinsprezece căprării și învălmășeală mare au acoperit minutele ce au urmat. Un coleg a dat să pună vreo patru buletine ștampilate Iohannis peste teancul lui Ponta. Îl întreb ce face, după care am simțit privirea tâmpă studiindu-mă. Îi explic cu ce a greșit, înțelege și se conformează. Se termină de așezat și se iau teancurile la numărat. Avem următoarele probleme:

2 voturi Macovei în teancul lui Tăriceanu
3 Voturi Iohannis în teancul lui Ponta
1 vot Ponta în teancul Nul
1 vot Tăriceanu în teancul Diaconescu

Toate au fost soluționate fără scandaluri. A ieșit câștigător detașat Iohannis, cu 237 voturi față de 199 ale lui Ponta, 105 Tăriceanu, 96 Macovei, 69 Udrea. De reținut: un vot lui Nagy. Tare sau ce? (vorba lu’ Badea).

Ne-am salutat cu tradiționalul ”jos sistemul” și am plecat acasă.

Acuma, principala concluzie este că în general nu se fură, dar incompetența dă pe afară. Pe cartea-mi de identitate, dacă nu semnalizam, domnișoara nu mi-ar fi pus apțibildul. Ei preferau să scape repede decât să numere corect. Am fost ultima secție care a plecat din școală, în condițiile în care am fost la medie cu numărul de buletine. Aici e clar ceva suspect, la care adaug ca din 8 doar 2 au afișat procesele verbale la uși.

Simt nevoia să mă repet, nu cred că se mai fură ”ca-n codru”, însă incompetență e la tot pasul, de la organizatorii MAE și BEC, până la fraiericii de observatori cărora le e frică să se uite cu atenție în secție. Genul ăsta de abordare delăsătoare duce la înlesnirea fraudei. Lipsa de implicare civică în supravegherea alegerilor este un alt factor.

Puneți mâna și asigurați-vă că mașinăria lor de fraudat nu funcționează mai bine! Apoi întrebați-vă cât de fericit e Băsescu… Așa, de la 1 la 10…

Iertați postarea lungă! Sunt convins că n-a citit mai nimeni până la capăt treaba asta, puteam să scriu ”s-a descoperit leacul pentru cancer” și tot nu citea nimeni. Chiar, bună idee de titlu. Și da, îmi e lene să transform punctele în liniuțe la dialog, deal with it!

Culesul viei si Mamaia hipsterita

M-am dus week-endul trecut la cules de struguri în satul Caragele, comuna Luciu, județul Buzău. Un sat atât de sărac încât nici iarba nu crește, nici pe ulițe, nici în curți. Ce crește este un fel de buruiană pe care sătenii o denumesc ”iarba porcului”, iar animalele o mănâncă din lipsă de altceva. Există, totuși, și o zonă în afara satului unde cernoziomul bărăganului își intră în drepturi, unde pe lângă porumb și grâu, sătenii mai au și câțiva ari de vie. Deh, pe lângă mâncare, omul trebuie să consume și altceva peste iarnă. Bunica mea, căreia eu mă adresez ”mamaie”, are vreo 16 ari, parcă, de vie: 160 de metri pe 10 metri. Pentru ca n-a prea fost prășită și îngrijită, au ieșit doar 30 de saci de struguri, suficient, totuși, pentru o batrânică ce are reumatism și abia se deplasează.

Culesul s-a încheiat, cum de altfel e omenesc, cu mult must, dulce și tulburel. Așa iese când combini zaibărul cu terazul și mai scapi și câte un butuc–două de tămâioasă. Însă pe lângă statul în vie, arsul de soare de sfârșit de septembrie și înțepatul de ciulini, de departe cea mai interesantă experiență este dată de discuțiile ce au loc între participanții la cules. Realizezi că nu cunoști nici 2% dintre persoanele despre care se vorbește, dar atent tot ești. Pe lângă numărul mare de bătrâni bolnavi despre care se vorbește, se mai scapă și câte o însănătoșire miraculoasă ce-ți mai pornește motorul optimismului. Dar toate discuțiile astea duc, inevitabil, și la politică.

Perenul și efemerul… sau: Hashtag vinalegerile

Relatez discuție:

– Bre, matale mergi la vot?

– Dac-oi putea… Cu picioarele astea, mai greu.

– Lasă, bre mamaie, că s-o găsi vreun moșneag să te ia pe bicicletă până la școală (bunica mea este văduvă de aproape 20 de ani).

– Are Nică a lu’ Veta (vă dați seama că am inventat numele…) o bicicletă din aia, cu motor, de nu trebuie să dai la pedale, poate mi-o dă și mie să mă duc la magazin așa…

– Da, bre… Îți luăm o cască din aia faină roz, o jachetă de piele, motociclistă te facem! Vrum-vrum! Și mai umpleam găleata cu 2-3 ciorchini… Da’ ia zi, mamaie, matale cu cine votezi?

– Eeeh, nu-ți spui…

– Hai bre, de ce?

– Că votul e secret! Te lovește spiritul civic pe care-l poate avea o ”țărancă trecută demult de vârsta de 70 de ani”.

– Hai mamaie, că doar îmi zici mie, nu la vreun străin! O văd că dă să zică și încerc să o încurajez: Votezi cu Ponta?

– Nu, Doamne – Maica Domnului!

– Haha, dar cu cine? Cu Iohannis, cu neamțul?

– Nu! Nici cu ăla! Io le-am zis și la babe aici în sat și au râs de mine, au zis ca nu-s sănătoasă. Le-am zis că votez cu o femeie.

– Hai, Bre! Votezi cu Udrea matale! Chiar eram puțin șocat și în același timp încântat.

– Nu, nici cu Udrea. Eu votez cu, asta Macovei.

– Duuu-te, bre, votezi cu Monica Macovei?!? Eram și mai încântat. I-auzi, baba hipsteriță!

– Ce-i aia? Întreabă râzând. Dar ce are că votez cu Macovei?

– N-are, bre, nimic. Foarte bine că faci asta. Și eu cred că tot cu ea votez, numa’ că nu mă așteptam să zici matale asta. Deobicei babele de la țară trag ori cu Ponta, ori cu Iohannis.

– Să știi că toate astea de acilea numa’ așa votează. Zice: ce-ai bre, Teno, te-ai stricat la cap? Și eu le zic că vreau și eu, în sfârșit, să votez cu o femeie.

– Hai, bre, că n-o votezi doar pentru că e femeie…

– Nu, am văzut-o la televizor, și mi-i așa drag de ea. E deșteaptă tare. Era la o emisiune cu Europa asta, și tot ce o întrebau ăia știa să le răspundă. Și au întrebat-o că dacă nu-i e frică să meargă la Parlamentul acela din Franța sau unde e, și a zis că nu, că ea-și iubește țara și tot ce face știe că face pentru țara ei. Râde însă vizibil emoționată.

– Bravo bre, bine faci! Să știi că dacă nu era tanti asta, nu știu dacă acum al’de Năstase și Voiculescu intrau în pușcărie…

– I-auzi, cum așa?

Și am început să-i tot povestesc de ”Mămica Macovei”.

Iată cum tot ce ai învățat în facultăți și la masterate despre comportamentul electoral al românului ți se năruiește într-o conversație în vie, cu mâinile roșii, la intersecția meridianului 27 cu paralela 45.

Despre schisma contemporană a poporului român

Tastam acum câteva zile despre evenimentul care a paralizat Bucureștiul și a fost nevoie să fie împânzit de polițiști. La finalul acestuia promiteam să elaborez o tematică: Băsescu nu este de vină pentru scindarea populației, Băsescu este un produs al acesteia.

Să trecem repede în revistă istoria schismei românești. Mai întâi a fost decembrie 89. O revoluție pe care eu nu o consider ca fiind împotriva comunismului ci împotriva lui Ceaușescu. Avem ce avem cu oamenii, în primul rând, abia apoi cu ideile, dovada clară că suntem mai tabloidizați decât ne gândim. Acolo au ieșit în stradă cei care au auzit de cuvântul ”libertate” și s-au lovit de cei care considerau acoperișul gratuit de deasupra capului ca având întâietate în fața muncii răsplătite întocmai. Rețin și acum o discuție cu un nene care îmi spunea că pentru noi, ”tineretul”, e greu acum; pe vremuri erai la 7 la uzina, pontai (sic), și nu te mai baga nimeni în seama până la plecare. Puteai să dormi, să joci table, să pleci acasă, nu conta. Dar divaghez.

Apoi a venit iunie 90, adevărata revoluție anti-comunistă, înăbușită de, surpriză, cei care ”muncesc, nu gândesc”. Adică cei care jucau table în uzină, primind apă caldă de două ori pe săptămână. Pe lângă panseluțele plantate, mineriada din iunie 90 a mărit numărul anti-comuniștilor, probabil cu încă un milion de suporteri.

Anul 1992 a arătat că singura soluție pentru Români este, în continuare, Iliescu, FSN, etc. O poveste mult prea cunoscută. Populația era deja clar divizată, iar manifestațiile violente nu erau evitate. România a devenit încet-încet un izvor al urii și al arătării cu degetul. Nici o data eu, cetățeanul, nu sunt de vină pentru ce merge prost în această țară. Mereu celălalt, mereu politicienii. Sunt miner și am bâtă? Bat pe cine îmi pare mie că arată a student. Simplu.

Perioada 1996-2000 a arătat cât de incompetenți pot fi CDR-ii în gestionarea politicii pe plan intern. Drept dovadă, alegerile din 2000 nu i-a dat nici măcar pe locul 2. A apărut, astfel, a treia facțiune: fraierii, aceștia răspund ”Vadim” la întrebarea ”cu cine ați votat în 2000”. Bineînțeles, CDR-ul a înțeles traducerea lui ”kaput”. Următorii patru ani de guvernare Iliescu-Năstase au arătat mai roșii decât eticheta unei sticle de coca-cola. Presa era ”oprimată”, de unde și crescendo-ul știrilor ”de la ora 5”. Nu ne dați voie să zicem nasol de voi? Lasă, nu mai zicem de loc, și băgăm morți.

Da’ de Băsescu ziceți??

Apoi a apărut acest cavaler șuvițat călare pe cașalotul care a mâncat jeratic. Băsescu a promis, în campania din 2004, două lucruri: independența presei și a justiției. Prima s-a întors împotriva lui în repetate rânduri, a se vedea în principal a doua suspendare. A doua, dacă a făcut prostii, urmează să se întoarcă. Și totuși, de ce l-a votat lumea de două ori? Pentru că secesiunea României din punct de vedere al afinității politice este demult creată. Băsescu nu a făcut altceva decât să se folosească de canionul care separă cele două Românii.

Așa s-a ajuns ca în tabăra ”roșie” să fie nostalgicii comuniști, minerii din Valea Jiului și privatizatorii-șefi. În tabăra ”băsistă” (că-s mai multe culori aici) se găsesc afaceriștii melteni de București, hipsterii și toți cei care au păreri politice doar cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Bineînțeles, ambele tabere sunt exagerări, sunt convins că există și vo doi oameni normali în fiecare.

Deci, pe scurt: Băsescu nu a creat și nu a trimis nici un om în nici una dintre tabere. Băsiștii au fost creați de roșii, iar roșii au fost creați de Marx, sau cine-o fi inventat socialismul. Băsescu este însuși apogeul acestei secesiuni, iar aversiunea unei tabere față de cealaltă trebuie rezolvată într-un singur mod: alegerile.

În rest, pace și armonie!

Despre candidatura lui Victor Ponta

Disclaimer:

În acest articol sunt băsist. A se citi cu scârbă ”băsist”. Și am să debitez ”băseli”. Tot cu scârbă, a se citi.

Am avut de făcut o deplasare cu automobilul de pe Colentina până la Cora Alexandriei și înapoi. Motivul este irelevant. Cert e că este sâmbătă și am zis că e mai liber. A și fost, cumva. Totuși, încă de când am ajuns la Obor m-a frapat numărul mare de polițiști prezenți pe Colentina până la Obor. Apoi, de la Obor în jos, până la Unirii, ioc: nici un aițilop. Ocolesc Unirii ca să intru pe Alexandriei, iaca, tati: mulți, foarte mulți. Ca să înțelegeți ce înseamnă: la fiecare intersecție cu semafor și patru străzi, doi polițiști. La intersecțiile complicate, cu mai mult de patru străzi, erau și 6 (șase) oameni cu caschetă. Asta până hăt, la Cora (că până acolo am mers).

La Cora m-am dus special ca să-l fotografiez pe următorul individ manifestându-și prostia. Nu știu cum îi găsesc… Scuze, am vrut să spun: băsesc.

Idiot

Doar pentru ca e idiot!

Apoi, la întoarcere, dinspre Cora spre Unirii, mai grav, și mai mulți polițiști. Sau cel puțin așa păreau pentru că le păsa doar de traficul de pe această specifică parte. Dinspre Teleorman spre București. Rectific, dinspre Dragnea spre Arena Națională. Apoi, ajungând la Obor, traficul dinspre centru spre ieșire, blocat. În partea cealaltă, iarăși, o armată de aițilopi care dirijau traficul venind dinspre… Oprișan. Ma frend, eu am fost la concerte pe Arena Națională tot cu 70.000 de oameni, și n-am văzut atâta poliție. Ponta-și lansează candidoza… tura, am vrut să zic candidatura, astăzi, vin 7j de mii de inși în autocare ce trebuie escortate? Serios? Unde-i egalitatea de stânga pe care ar trebui să o promoveze acest guvern? Adică zi-de-zi Bucureștiul e paralizat de traficul creat de oamenii contribuabili care merg la muncă/activități creatoare de venit impozabil, iar într-o sâmbătă nu tocmai aglomerată, toată poliția rutieră era pe asfalt; dar toată, și susținută și de comunitari. Eu nu am nimic cu polițiștii, că ei sunt plătiți să execute niște ordine, altminteri sunt dați afară, iar ai lor copii o să sufere, din păcate. Așadar, dragă domnule Oprea, vă solicit o justificare publică pentru cheltuirea banilor contribuabililor doar ca să ajungă babele la timp să-l vadă pe Ponta strigând ”jos Băsescu”. Și dacă tot am zis Oprea, vreau să-l bag și pe Dragnea și pe Oprișan în aceeași oală, respectiv mi-ar plăcea să văd de unde bani de: autocar/benzină/șofer/diurne/închiriat stadion.

Dar controlul politic asupra DNA-ului trebuie luat.

Nu înțeleg. Din nou: nu sunt în stare să înțeleg de unde se umple România de atâta nesimțire. N-am nimic cu Ponta că vrea să fie Președinte. A vrut și Vadim și vrea și William Brânză. N-am nimic cu polițiștii care-și fac treaba conform contractului de muncă și mă bucur să zic că n-am văzut nici un abuz. Ba mai mult, am văzut bunăvoință la ei. Dar mă doare capul când mă gândesc de ce sunt ei aduși acolo, respectiv ca să intre niște autocare în București. Că fără (atâta?) poliție n-ar putea. De acord, oriunde se strâng 70.000 de oameni, trebe să fie poliție și jandarmerie, dar nu trebuie să fie toată.

Și tot la volan fiind, îmi pică mie o fisă: unul dintre cele mai grave lucruri care i se impută lui Băsescu este că a ”scindat” poporul român, iar Ponta vine să-l reunească. Nu, Băsescu n-a scindat poporul român, el este un produs al acestei divergențe existente de deja foarte mult timp. Dar asta într-un material viitor.