Paul Ispas – IsPaul.ro – Pagina 20

Scrisoare întredeschisă către Călin Anton Popescu Tăriceanu

Scrisoare întredeschisă către Călin Anton Popescu Tăriceanu – Președintele Senatului României

Recunosc, dacă nu vă zicea Băsescu numele întreg, nu l-aș fi știut. Încă eu cred că am mai uitat un Constantin pe undeva. Sunt ignorant și vă rog să mă iertați.

Stimate domn Președinte al Senatului României, vreau să vă întreb de ce sunteți atât de nesimțit. Mă umplu de nervi numai când mă gândesc pentru ce vreți să cheltuiți banul contribuabilului. Vreți să demiteți un om care mai are câteva luni din contractul de muncă pe perioadă determinată. Oricât de multe rele ar fi făcut (cu limite, bineînțeles, că până la urmă n-a dat cu mașina peste nimeni și încă nu e demonstrat că a furat), nu dai afară omul cu 3 luni înainte de expirarea contractului. Pe lângă faptul că e o lipsă de bun simț, este și o cheltuială în plus. Nu știu dacă tot 20 milioane euro, dar vo 10 tot se duc. Trebuie să știți calculele că doară ați fost și dumneavoastră premuier. Ah, mă iertați: premier. Cer scuze. Doar nu dați banii din buzunarul dumneavoastră? Sau ai lui Voiculescu… Deși s-ar putea să fie cazul celui din urmă…

Acuma, revenind: în afară de o campanie de comunicare, respectiv transformarea disputei Iohannis – Ponta într-una Băsescu – Tăriceanu (de care s-a săturat România vreme de 4 ani), mai aveți vreun scop? Vreți să-l vedeți pe Zgonea (anticonstituțional, by the way) președintele României? Serios, Zgonea? Om mai prost ca el în politica românească nu cred că există. El e suma dintre matematica lu’ Anastase și gramatica lu’ Grapini, la care adăugăm atenția pentru detalii a lu’ Șova în ștergerea datoriilor Rompetrol. Nu mă deranjează că-l vreți pe Băsescu demis. În primul rând mă deranjează că-mi consumați mie contribuțiile și taxele, și în al doilea rând treaba cu Zgonea. Apoi mă mai deranjează felul în care vă ușurați (ca să nu spun „pișați”) pe Constituție. E drept că nicăieri nu scrie ”30 de zile lucrătoare”, dar nu suntem atât de proști. Ca să nu mai pun că toată povestea asta se poate întoarce împotriva matale. Dacă mai pune Băsescu de-un nou mandat, pe modelul Iliescu, ce-ai să faci?!? Slabe șanse, e drept, dar zic numa’ dacă…

Trebuie să spun că în 2004, când v-a pescuit Băsescu din mulțime, prezentându-vă drept noul premier, am avut o plăcută impresie. Rockăreală, motociclete, lipsa lui ”pe” din complementele directe, bilețele, Udrea, răposatul de Patriciu… Pa, la revedere Alianța Distrugere și Anarhie. Chiar, oare Mircea Badea știe ca sunteți motociclist? Dar motocicliștii băsiști știu? Și așa s-a dus impresia plăcută. Ați fost un premuier performant, într-o perioadă în care dacă vindeam bășini la conservă îmi luam apartament în câteva luni. Creșterea economică identică cu cea a prețurilor imobiliare. Bafta lui Chiliman! Și iată că după Tăriceanu nu mai există economie. Din 2008 de când ai plecat matale și până în prezent au trecut naișpe guverne și nu mai știu câți premieri. Toți spală ce-a mai rămas pe capacul wc-ului după matale și mai ai tupeul să mai ceri bani pentru ca să-ți faci o extra-campanie? Bă nene, dar ești definiția nesimțirii!!!

Acum, în calitate de cetățean bine crescut, fac apel către toți parlamentarii cu bun simț să nu dea curs unei ambiții personale. Să nu ne cheltuie banii inutil. Dacă deficitul bugetar se acoperă din fondul de investiții, e o problemă mare, dar să arunci banii pe hârtie pentru a crea instabilitate politică având ca scop doar un plus de apariție în presă este neobrăzare crasă.

Fără stimă,

IsPaul

P.S.

Îmi pare rău că v-am făcut premuier (cred că asta a zis și Băse… Și mă întreb dacă e fericit acum…).

P.P.S.

Acesta nu este un pamflet și trebuie tratat în serios!

Uniți votăm… sau boicotăm?

Zilele astea, tot ascultând și citind presă de toate felurile și pe toate căile, am remarcat o scindare aprigă în ceea ce numim ”societatea civilă”. Se știe despre ce vorbesc. E o luptă între cei care vor să boicoteze alegerile ca să ”tragă un semnal de alarmă” (expresia mea preferata… bleah) clasei politice și cei care nu vor să boicoteze prezența la alegeri, spunând că votul lor chiar contează.

Iar acum intră în scenă IsPaul Imparțialu’

Toate astea până mi-o iau și io in freză….

Zic cazul 1: boicot!

Boicot să fie. La ce? Alegerile care-s boicotate de la natură? Singurul lider de partid aflat pe liste la alegerile astea este MRU. Și aia pentru ca dacă nu apărea pierdea 1-2 procente din cele… 1-2 pe care le are. Deci politicienii le-au cam boictotat, sau Grapinizat. Dar alegătorii? Și ei. La prezență sub 30% pentru genul ăsta de alegeri, este clar că interesul pentru ele este prost, ca să nu zic scăzut ca nu e varză… Prea mult mastărșef strică. Și dacă boicotând ducem prezența la 20% ce rezolvăm? Ducem udemereul la un potențial 20%. Dar nu contează, că vorbim de Europa, nu de România. Nu ne pasă ce se întâmplă acolo.

Și dacă boicotăm, și este totul bine, și politicienii remarcă că (hehe) prezența e scăzută. Sunt convins că o să se schimbe imediat și o să urmărească binele țării și al tuturor, de altfel. Și faptul că zece milioane (uau) nu s-au dus de plictis și un milion nu s-a dus de boicot nu înseamnă nimic. Dacă era invers era alta treabă. Singurul lucru pe care-l va rezolva boicotul ăsta va fi să arate care e potențialul maxim procentual al udemereului. UDMR. Adică ungurii. Dar e bine, că aici nu ne afectează nici direct, nici indirect.

Și dacă zice cineva că-s șovinist, iredentist sau bulangist e clar ca nu mă cunoaște. 😀

Zic partea a doua: votantul decis.

Votul tău contează. Baaahahahahaha!!!! Știi cât contează votul unui om? Serios? Am flatulații care contează mai mult în schimbarea procentajului gazelor de seră decât votul tău la europarlamentare. Unu din cinci milioane. Nici nu știu câte zerouri sunt după punct înainte de semnul de procent, care seamănă cu un 96… Sau am eu o imaginație prea bogată. Deci să ne lămurim, votul tău nu contează. Voturile noastre-s altă treabă. Și cu cine votăm? Dacă ai mai votat până acum, te apreciez, e clar că ai fost dezamăgit în repetate rânduri. Și dacă continui să votezi nu faci altceva decât să te autoflagelezi. Sincer, decât un vot băgat în scârbă într-o urnă fără cenușă, mai bine 3 ore în piață la scandări.

Dap, ăsta e unul dintre puținele locuri în care merita să-ți sau să le bagi votul. În alte părți nu pot afișa fotografic.

Și acuma treaba aia serioasă, ”dacă votul ar schimba ceva, l-ar scoate în afara legii”.

Zic: concluzie!

Bă, fă ce vrei! Prezența la vot nu e obligatorie și avem pluripartidism politic. Pentru că așa au vrut unii acum vo 24 de ani. Din punctul meu de vedere atât ăia care votează cât și cei care boicotează fac un mare bine societății, asta înseamnă că, cumva, le pasă. Cel mai trist este că avem vo câteva milioane bune (6??) care NU se implică în nimic. Nu votează, nu dau cu lopata când e zăpadă, nu pun saci când sunt inundații și altele. Ăștia-s oamenii pe care trebuie să-i activăm, nu să ne ciondănim pe de ce să sau să nu votezi.

Deviza mea: Poți să nu votezi cu cine vrei!

12 lucruri despre un afiș cu Negoiță

Azi vreau să îmi încerc imaginația. Vreau să văd câte paradoxuri pot găsi într-o singură poză făcută cu telefonul mobil. Și dacă nu sunt paradoxuri, sunt comentarii răutăcioase.

Partea 1: Poza

Paradoxuri

A se remarca, rogu-vă, calitatea imaginii.

Partea a 2-a: Let it Roll!

1. Sloganul. Citim mândri ca suntem români!. Iar mai la dreapta, o tanti care vinde șosete. Sigur, dar sigur nu e mândră.

2. Singura muncă pe care i-ar oferi-o ”peștele” Negoiță tănticii, aceasta o practică.

3. Singurul lucru pe care l-a primit tanti care vinde șosete de la Negoiță a fost umbră. Și un scaun de beton pe care să stea.

4. Ați remarcat că panoul are ”fâșu rupt”? Când am făcut poza, nu remarcasem.

5. Sloganul. Din nou. Zic, e rupt între ”mândri” și ”că suntem români”. Ceea ce arată că, poate, unii-s doar mândrii, iar continuarea prezintă relevanță scăzută.

6. Sutienul la H&M e 19.90

7. Afișu e alb-roșu. Cam ca Negoiță. Numa’ că el a anunțat că nu mai vrea să fie.

8. Tot la el în sector, a se remarca poza, pistele de bicicliști declarate ilegale încă există. Nu putem avea pretenții, uitați-vă și voi, are afișul electoral rupt.

9. Și îndoit. Triunghiul publicitar dă să se prăbușească. Spre dreapta. E mai grea dreapta decât stânga în România? Depinde din ce unghi privești.

10. Negoiță nu candidează la alegerile astea, sau sunt eu prost informat? Și cât de puțin cunoscut trebuie să fi ca să-ți facă Negoiță campanie?

11. Nenea ăla din dreapta are chelia lui Băsescu. Remarcați cum nu dorește să privească panoul? Mai bună-i înghețata algida, deși reclama e mai mică.

12. Pentru fomiști, sub panou, pe trotuar, e scris ceva. Ceva-ul ăla e reclamă la Pizza, din câte pot să deduc.

Concluzie: Locație, Întreținere, Amplasare și Mentenanță. Mă refer la poziționare și verificarea integrității exponatului.

Apa trece, pietrele rămân.

M-am trezit în această dimineață oarecum lovit de o postare a lui Roger Waters. El făcea un apel către Rolling Stones să nu cânte în Israel. Zic: ia stai un pic, de ce? Și citesc, și devin din ce în ce mai interesat de subiect.

Frățică, știi sa citești?

Poi ce se întâmplă? Acum câțiva ani, Waters s-a dus în Palestina în niște vizite și a vazut cum trăiesc și cum sunt tratați oamenii de acolo. Iar recent, o organizație non-violentă BDS (Boycott, Divestment and Sanctions), un nume de zici ca vine direct de pe Wall Street, i-a atras atenția fondatorului Pink Floyd, un alt nume de zici că e de pe Wall Street. OK, și ce face organizația aia? Organizația aia este mondială și încearcă și susține crearea de presiune asupra Israelului prin mijloace de protest pașnic, precum boicotul, pentru obținerea anumitor drepturi, care ar trebui să vină natural, ale cetățenilor Palestinieni. Mai multe detalii aici.

Și totuși, de unde atâta scandal? Digging deeper, respectiv imediat la related news, pe siteul jewsnews (hai frate, serios??) un Rabbi era puternic pornit împotriva lui Waters. Se lua de el că de ce compară Israelul actual și evreii cu Germania Nazistă? Dar oare el nu știe să folosească Wikipedia (actual words)? Și atunci mă întreb ce treabă are prostituata cu fizica nucleară (cand termini de citit articolul, fa click aici)? Și sap și mai adânc.

Sap cu ciocane. Într-un perete…

După ceva febră musculară aflu că, aparent Roger Waters este un antisemit, și că folosește mesaje antisemitice în concerte și muuulte alte aberații (un exemplu aici). El a fost invitat prin noiembrie anul trecut să vorbească la nu-știu-ce întâlnire a UN, în calitate de reprezentant al societății civile. Da, poate că nu este cel mai în măsură să reprezinte interesele palestinienilor, dar știți care e partea cea mai tare? El și zice că nu e. Că se folosește de imaginea sa pentru a transmite un mesaj care nu este mesajul oficial al nimănui. Și mesajul ăla este că Israelul nu asigură drepturile fundamentale cetățenilor Palestinieni. Și pe urmă face marile greșeli de a zice că el nu ar cânta în Germania Nazistă, nici în Africa de Sud acum vo câteva zeci de ani. Și mai folosește cuvinte precum ”apartheid”. Iar toată opinia publică israelită sare de fund în sus. Yep, de acord. S-a luat de voi, doar nu veți fi fraieri să plecați capul. N-ați facut-o zeci de ani și o țară nu se crează plecând capul. Cu atât mai mult cu cât Palestinienii bubuie tot ce prind pentru a-și primi virginele.

Cu excepția ăstuia. La el vin virginele fără să bubuie. Și nu e palestinian. Cred.

Haideț (hehe) să vă spun și părerea mea. În calitate de om informat (nimic mai departe de adevăr) și un fan Pink Floyd/Roger Waters. Omul are o vârstă extrem de înaintată. Este un mega nume în industrie, nume pe care și l-a consolidat prin concerte și live statements precum ”The Wall” sau ”Amused to Death”. Amândouă vorbesc și despre social struggle. Defapt temele sociale sunt majoritare în opera lui Waters. Omul a văzut o problemă și a încercat și încearcă să se implice cum poate. Acum poate e prea bătrân ca să mai compună ceva ce să reflecte inegalitățile sociale ce le trăiesc palestinienii în Israel. Și-și folosește cuvintele. Și cum nu e cunoscut pentru public speaking sau writing, evident a dat-o în bară nasol la un moment dat și de asta suferă. Dar în nici un moment nu este Waters antisemit, defapt el condamnă extremismul religios în mod egal, și cu siguranță nu este un susținător exclusiv al Palestinienilor, ci un susținător al protestului pacifist.

Nup, nici eu nu sunt un antisemit și nici un susținător de-al lui Waters. Ah, ba da… Pe Waters îl susțin în cazul de față. Sunt Hipster.

Dup-amiaza cărților călcate în picioare

Editura Litera a făcut și anul ăsta un eveniment demn de laudă. Îi zice ”Noaptea cărților deschise” și a avut loc pe 23 aprilie. Atunci unii sărbătoresc Gheorghii, alții moartea lu’ Șecspir (da, recunosc, mi-e mai ușor să-l scriu în română), iar alții ziua literaturii/cărții. Evenimentul presupunea acordarea gratuită, sau împărțirea a 10.000 de cărți și flori.

Și îi zice ”Noaptea cărților deschise” pentru că, surpiză, cărțile erau deschise. Și are loc după amiază… spre seară.

Organizatorii au fost plini de bune intenții. Zisără că dau drumul la cărți după ora 18.00 și s-a produs pe la 18.15. Au făcut cărărui pentru ca doritorii de cultură să aibă loc pe unde să se deplaseze. Au ținut toate cărțile (majoritatea lor) deschise, ca totul să fie sub formă de surpriză.

Am ajuns în proaspăta piață a Universității, adică deasupra parcării post cimiteriste la 18.00. Un aparent puhoi de oameni forma un dita-ții cercu, aidoma pozei sus postate. N-am înțeles care-i mersul, cum se dorește face accesul către exponatele terestre, decât când era prea târziu. De-o dată puhoiul de plebe s-a năpustit asupra centrului.

A se remarca, în planul îndepărtat la băiatul albăstrel, efectele diareei în spațiile publice. Poate faptul că e obișnuit să citească pe weceu l-a făcut să pară așa de urgent.

Priviți, stimabili literați, cum blugatul cu bluză-n dungi aurii din mijlocul pozei testează rezistența tălpilor de la adidașii Adilalas în contextul contactului cu cultura. Și el ia poziția de utilizator frecvent de latrină.

Practic, vreau să laud inițiativa celor de la Litera. Chiar un gest mai rar întâlnit în România. Însă execuția, trebuie să suporte critici. De la faptul că nu a avut loc noaptea, până la momentul în care tot evenimentul a durat 5 minute pe ceas. Poate doar 3. Când am părăsit piața, toți prezenții aveau minimum 3 cărți în mână. Inclusiv eu. Lumea te trage după ea, că dacă inițial m-am uitat pe ce cărți pun mâna și am zis să aleg ce voi reține, când am remarcat ritmul mult prea alert al dispariției lor, m-am conformat. Grab what you can!!! Și așa m-am simțit exact aidoma bătrânilor care se calcă în picioare când se deschide câte un nou magazin, de se bat cu tigăile în cap.

La plecare, am auzit o fată, căreia vreau să-i mulțumesc pentru că mi-a arătat ce înseamnă să rămâi om printre oi. A zis, fata, că ea a luat o singură carte, ca să poată să apuce toată lumea. Și dacă numai pentru asta am fost prezent acolo, într-adevăr a meritat.

Celor de la litera le sugerez să învețe din greșeli și să nu-și mai lase produsele călcate în picioare.

11 Formații pentru care aș plăti bilet în România

Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.

Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.

Așa că-ncepem:

11. Disturbed

Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!

10. Godsmack

Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.

09. The Offspring

Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.

08. Green Day

Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).

07. Daft Punk

Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!

06. Soundgarden

Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.

05. Tool

That’s some trippy shit, son!

Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.

04. Foo Fighters

Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.

03. Rage Against the Machine

La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀

Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.

02. Gorillaz

Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.

Mențiuni onorabile

Asta-i foarte watchmojo-istă.

Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.

Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.

01. Pink Floyd

Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!

Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?

Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.

Cine-i pupă pe Nirvana

Nu e cea mai mare noutate în lumea Rock-ului ca Nirvana a fost băgată în Rock’n’Roll Hall of Fame. S-a întâmplat luna asta, când se comemorează 20 de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Îmi pare un loc meritat, care trebuia să vină mai devreme, dar acum 10 ani nu prea se putea că încă nu exista ”the Nirvana Legacy”, iar dacă poți să comemorezi un mare artist cu o cifră rotundă de la un anumit eveniment, de ce să n-o faci? Uite așa că s-a întâmplat.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre cinismul, hilarul situației, ba chiar penibilul împuțit al includerii în aceeași ceremonie a celor de la Kiss. Și n-ai zice că ar fi forțați de o cifră rotundă, că anul trecut machiații or împlinit 40 de la înființare. Și de ce zic penibil? Uite, în ochii mei, Kiss și Nirvana sunt două chestii total opuse. Nirvana a apărut ca răspuns la ”Hair Metal”-ul practicat de Kiss și alții ca ei. Genul ăsta de ”vreau să fiu brutal, dar cânt uuuu baby la fiecare vers” de Hair Metal. Cu alte cuvinte, într-un mod ciudat, dacă nu erau Kiss care să promoveze cultul rocker-ului idolatrizat, care acceptă că este cu 20 de clase peste cel care stă și-l aplaudă, nu ar fi apărut nici gălăgioșii de la Nirvana, care, prin muzica lor sunt de 20 de ori mai brutali decât Kiss… Care au cele două ”s”-uri din nume in forma sâ-ului de la Schutzstaffel. Asta ar trebui să spună multe despre originalitatea lor. De exemplu, eu copil fiind, când auzeam melodia pop ”I was made for loving you baby” de la Kiss, eram ferm convins că o cântă o formație care vor să-i imite pe Boney M.

Știu că ăla din dreapta n-a murit, dar serios, de-o dată cu Nirvana?!? Mușca-ți-ai limba!

Pe urmă, de partea ai’laltă e Nirvana. Țiu minte și amu când i-am ascultat prima dată. Tata-și luase un dubluradiocasetofon cu CD Daewoo, iar printre primele discuri cumpărate era un best of Nirvana (clandestin, cum circulau în România pe atunci). Cred că eram într-a cincea, deci un 1999, probabil. Prima melodie: miroase a spirit tânăr. M-a marcat pe viață. Atunci am zis, în sinea mea: asta-i muzica pe care vreau să o ascult de acum în colo. Apoi am crescut și am înțeles cum a apărut rock-ul anilor 90 și cine au fost vectorii acestuia. Și de ce îmi plăceau. Și, probabil că din cauză că ăștia erau diametral opuși celor de la Kiss nu am reușit să-i suport, pe ăia de la Kiss. Dar de ce sunt așa de pornit pe vopsiții ăia? Simplu: ei ar fi putut să facă muzica pe care o făcuse Cobain, și n-au făcut-o. Nici Poision, nici Motley Crue, nici Bon Jovi, nici Van Halen, nici Alice Cooper. Ce au ăștia toți în comun? Sunt americani și li s-a băgat în cap că pentru a-și vinde produsul, trebuie să se fardeze și să-și aranjeze nu-știu-cum părul. Nu pot cu voi. Granted, Eddie van Halen este un chitarist demnțial, iar Tommy Lee unul dintre cei mai tari toboșari metaliști ever. Iar Twisted Sister, ăla, are marele merit că a câștigat lupta împotriva preconcepțiilor asupra metal-ului. Nu le neg reușitele, ci le zic atât: nu am să dau bani pe biletele voastre sau pe cd-urile voastre. Vă ascult atâta vreme cât nu mă deranjați, și vă voi arăta mereu cu degetul pentru că ați ținut formații gen Metallica în anonimat în toți anii 80.

Ah, și trebuie neapărat să spun că am fost mega impresionat de ”inducting speech”, lung și la obiect.

Femeia în politica româneasca – altfel și scurt.

Repede, enumără 4 nume de femeie politician în România ultimilor 30 de ani. Eu le zic pe următoarele: Elena Ceaușescu, Elena Băsescu, Elena Udrea și Daciana Sârbu. Mai punem încă patru și zicem: Monica Iacob-Ridzi, Maria Grapini, Anca Boagiu și Sulfina Barbu. Ar mai avea loc Rovana Plumb și Renatte Weber, doar pentru că au un nume inedit.

Mi se pare fascinant de-a dreptul cum din primele opt femei care mi-au venit în minte, doar ultimele două pot fi considerate drept profesioniste într-ale politicii. Pe restul le scot în evidență fie gradele de rudenie cu nume mari de pe aceeași scena, fie anumite scandaluri la care au fost părtașe. Cazul cel mai trist este când se întâmplă amândouă. Și nu știu pe cine să arunc vina pentru starea asta de fapt, ca dacă ziceam Status Quo eram luat drept Rocker. Mie-mi pare ca noi, românii, suntem departe de o societate Patriarhala, gen Rusia. Și cu toate astea, uite ce se întâmplă. O femeie poate ajunge cineva în politică doar în două instanțe clare: fie ești soția/fiica/nepoata cuiva mare din politică, fie muncești de nu e adevărat pentru ceea în ce crezi. De aici și părerea dubioasă pe care vreau să mi-o exprim: Elena Băsescu este unul dintre cei mai activi europarlamentari români, cu o activitate chiar pertinentă în afara luărilor de cuvânt. Daciana Sârbu este și ea unul dintre cei mai activi europarlamentari români, iar activitatea ei nu se rezumă numai la Bruxelles, ci și la sănătatea copiilor noștri, într-o oarecare măsură. Și cu toate astea, cele două nu vor trece nici o dată peste stindardul patriarhal. Și întreb: a cui este vina? A noastră ca opinie publică sigur nu este, pentru că eu nu am auzit de ”opinie publică greșită”. Sau a lor, pentru faptul că se complac în această situație?

Uite, când zici Daciana Sârbu, nu-ți vine ”europarlamentar” ca atribut, așa cum îți vine ”președinte” când zici Emil Constantinescu. Mai repede ai zice ”aa, soția lui Ponta”, sau ”aaa, nevasta lui Sârbu”. De Elena Băsescu nu mai zic. Și totuși, uite, la al’de Boagiu și Barbu îți vine să le zic că-s sau că or fo ministru. Asta-i dovada că se poate. Deci, dacă ai avut nenorocul să te naști sau să te măriți cu un politician mare sau cu potențial, tu nu ai voie să faci politică, pentru că vei fi văzută drept ”sursă de nepotism”.

Și cu toate astea, de ce simt eu că va mai trece mult până vom da o ”Iulia Timoschenko”? Și parcă am dat-o, la un moment dat, o chema Ana Pauker și a apărut prin anii 60 pe coperta Time Magazine ca fiind cea mai puternică femeie din lume. Într-o perioadă dominată de bărbați. Nu zic că o apreciez pe moscovită, ci zic că dacă atunci se putea, acum de ce nu s-ar mai? A?

Ce-i drept, e mai înfiorătoare în poza asta decât a fost Iliescu evă.

Și pare că are mai mult sânge în instalație decât poate să descrie Badea într-o săptămână de ediții speciale.

Angajatori de top – sau numa’ pentru ingineri

Faptul că sunt jobless nu ar trebui să prezinte o noutate pentru ”unicul” meu cititor. Așadar, ca un șomer conștiincios ce mă cred a fi, m-am prezentat la recurentul târg ”Angajatori de top”, făcut de cei de la Hipo. Am mai fost și la ediția precedentă, de astă iarnă ținută tot la Sala Palatului. Frumos tare acolo, nu știu dacă v-am spus, dar eu nu suport târgurile de la Sala Palatului. Este foarte puțin spațiu, e întortocheat, urci, cobori, te duci în celelalte încăperi printre alți gură-cască, iar standurile sunt oribil de mici și de instabile. Singurul avantaj al Sălii Palatului este locul unde se află. Și cam atât. Asta ca să nu intrăm în detalii de genul – baia oribilă – 4 lei o apă la jumătate, asta dacă găsești de unde să-ți iei – curățenie românească ”de ochii soacrei” și favazare groaznică. Nu știi unde-i intrarea și unde-i ieșirea (why not both?) până nu-ți zice badigardul arătând cu antena de la stație: ”În colo e ieșirea, aiciea e intrarea!”.

Dar să nu fim prea destructivi. Vorbim totuși despre cel mai mare eveniment de profil din București, până la urmă. Cred ca din toate punctele de vedere. Dacă vineri, în prima zi, la ora 2 era destul de plin de trebuia, aproape la fiecare stand, să stai la coadă ca să iei 2-3 detalii de la oamenii de acolo, este destul de clar că interes este. Foarte mare.

Oamenii care intrau pe ușă erau într-o proporție majoritar-covârșitoare studenți (după ”figură), adică tineri până în 25 de ani, iar un lucru care m-a impresionat plăcut a fost faptul că nu numai unul dintre aceștia a întrebat de eventuale internshipuri la firmele cu pricina. Asta arată o maturitate chiar impresionantă din partea ”tineretului”. Cine mai e dispus să facă, sau să se intereseze de internshipuri astăzi? Am văzut, alt lucru impresionat, mame cu ai lor copii de 5-6 ani de mânuță plimbându-se printre standuri, cu CV-uri în mână.

Firme prezente? Poi cam 50% (dacă nu mai mult) sunt din IT&C. Microsoft, Oracle, HP, Bitdefender, Route 66, EA și mulți mai mici. Două bănci BRD și Raiffeisen, apoi OMV-ul și Renault, care a avut un stand chiar memorabil. Trei firme de țigari, și apoi mulți alții mai micuți, mai puțin cunoscuți care nici să se promoveze nu prea știu. Peste 70% din job-uri cereau ”inginerie” de un anumit fel. OMV asta căuta, Microsoftu la fel. HP-ul avea un singur job non-inginerie. La țigări, ori distribuitor, ori fetiță înaltă, peste 1,70, să aibă zâmbetul frumos și să știe să țină o tabletă în mână.

Bottom line, cei de la Hipo și-au făcut treaba. Evenimentul a fost foarte bine promovat, din moment ce era vad, iar standuri erau peste tot. Angajatorii de top, era de top. Dar nu zicea că și angajații trebuiau să fie de top. Sau de McDonalds (dap, erau și aștia care ofereau carieră). Iar apoi, locoțiunea de ordine pe care am tot auzit-o a fost: ”rampă de lansare”. Păi dacă vreau o rampă de lansare, îmi fac un blog și scriu, nu vin la tine pe 1000 de lei, unde numa lansare n-am să fac.

Într-un mod foate haios, deși nu vreau să cred în stereotipuri, n-am de ales. Concluzia la toată povestea asta este că dacă ești băiat, politehnist, ai toate șansele să te angajezi la amărâții ăștia. Dacă ești un om care își dorește o carieră în litere, comunicare, științe sociale, psihologie, jurnalism, n-ai ce căuta acolo. Poate doar pentru experiență. Sau rampă de lansare.

USL-ul s-a rupt. Acum hai să ne coasem rănile.

A? Mișto titlu, nu?

Zic,

Asta este încă o dovadă că nu poți clădi nimic pe ură. Mă rog, poți clădi, dar nu poate rezista. Să explic. De exemplu, revoluțiile și mișcările anti-ceva se bazau, într-adevăr, pe ură. Ură față de regimul anterior, însă propuneau o alternativă. Una viabilă și logică. Deunăzi am fost martorul căderii lui Ianukovici. Asta s-a produs datorită urii față de regimul pro-urs(s?) și a propus soluția opusa, pro-eu(nuc?). Bine, nu cred ca e cazul să vă explic eu ce se întâmplă în lume, puteți gândi asta și pentru voi.

Dar poate, poate că dacă în decembrie obj’nouă schimbarea despre care se vorbea se și înfăptuia, nu s-ar fi produs bușitoarele din iunie nouăzeci. Și ce treabă are asta cu ura? Ei, oamenii din stradă din 89 aveau ură față de ăl de la balcon. Totuși ei propuneau o altenativa viabilă, respectiv capitalismul și democrația adevărată (sîc). Li s-a oferit una originală, și au reieșit (nu știu dac-am folosit bine cuvântul ăsta) în stradă. Reieșirea a fost tot din ură față de cei ce le-au furat revoluția. Ei propuneau ca alternativă eradicarea totală a comunismului. Au primit, ce? Capete sparte.

Și acum mă întrebați ce treabă are sula cu prefectura? Să vă explic (mi-am găsit meserie, daca tot mi-s șomer: explicator-matrițier) Useleul s-a fondat pe ura față de regimul băsist (ca sa le folosim termenii). Nu, nu încerca să te minți că pentru altceva. Chiar pentru asta s-a fondat. Vezi dovadă: discursurile de reunificare uselistă din ultimele zile de proto-ruptură. Mai exact, cei care făceau apel la unitate aduceau în minte proiectul de dat jos dictatori. Deci este clar, mesajul direct este jos tiranul chior-bețiv. Apoi, neicusorule, dar oare istoria nu arată (cum încercat-am sa demonstrez anterior) că nu există proiect bazat pe ură care să reziste? Ia-l pe Adi (cum, nu știi cine-i Adi? Zis și Dolfi? Nu?) sau pe alți amici de-ai lui drept exemplu. N-ai cum. Poți face un proiect, o idee să reziste dacă este fundamentat pe frică. Asta da. Trăiască Niccolo că a zis astea înaintea mea. Dar soluția uselistă care a fost? Jos regimul băsist!! Cum, n-am reușit? Poi și cum îl dăm jos? A, nu-l mai dăm? Coabităm? Până când? Până la alegeri? Și cine candidează? Nu de la el, de la noi! A, Antonescu? Tot cu escu? Facem pariu?