Cultura – Pagina 3 – Paul Ispas

Teoria relativității și societatea.

Știți, a fost cândva în lumea asta un nene tare dăștept. Nu, nu mă refer la George Copos, nu. Și nici la George Becali, să ne trăiască cu numele. Nu. Era nenea ăla cu freza aia ciudată a lui, zis și Einstein. Albert Einstein. Eh, nenea evreul ăsta căruia nu-I plăcea mecanica cuantică, înainte să-și dea seama că nu-i place, a dezvoltat ceea ce toată lumea cunoaște drept ”teoria relativității”, teorie pe care mulți o definesc așa: totul e relativ. Iar asta nu e departe de adevăr, că teoria asta are multe implicații și aplicații, iar cele despre care doresc să vorbesc acum sunt: efectul pe care îl are viteza asupra timpului și efectul pe care îl are gravitația asupra timpului.

Uite, boss: scrii o carte, timpu’ trece mai repede. Un an jumate se transformă într-un an, și dacă ești cuminte, mai scad băieții o leacă. Și culmea, nu ține seama de gravitația situației. Nu știea nimic Einstein ăla…

Sunt convins că știați cu toții, bineînțeles după ce v-ați uitat la Interstellar, că sunt două circumstanțe în care timpul se poate modifica (dilata – trece mai repede sau mai încet), iar aceste circumstanțe sunt date de gravitație și viteză. Pentru cei care stau într-o zonă cu mai multă gravitație, timpul trece mai încet, adică îmbătrânesc mai greu – trăiesc mai mult – față de cei care stau într-o zonă fără gravitație. Iar aplicația practică pentru asta e simplă, de exemplu, sateliții care ne dau nou GPS-ul și netul și alele trebuie mereu re-calibrați temporar pentru a fi în pas cu Pământul. Să nu mă înțelegeți greșit, e vorba de câteva secunde la an, dar tot un efect al relativității este.

Apoi mai e una, relativitatea timpului dată de viteză. Anume, cu cât mergi, te deplasezi mai repede, timpul pentru tine trece mai greu în raport cu cel care stă. Adică cel care stă îmbătrânește mai repede decât cel care se mișcă, iar cu cât te apropii mai tare de viteza luminii, cu atât timpul se dilată și mai tare – deci trăiești mai mult.

Bine-bine, și acum, mă întrebați, ce treabă are societatea. Poi se întâmplă niște fenomene foarte interesante, însă nu cred că exista în mod neapărat o relație de cauzalitate între ele. Daaar, hear me out: cele mai sărace țări se găsesc în zona tropicală, adică aproape de ecuator. Dacă vreți explicație pertinentă cu privire la motivele pentru care ele sunt sărace, uitați aici. Acum, Pământul la ecuator este mai bombat, din cauza efectului centrifug. Deci, fiind mai bombat, scoarța terestră este mai departe de nucleu, deci gravitația este mai mică (gen 9.79, spre deosebire de 9.81 cât e în România). Și, totodată, speranța medie de viață este mai mică la ecuator, din cauză că țările alea, după cum ziceam, sunt în genere mai sărace.

Apoi, treaba cu viteza: recent Japonia a mai spart un record, respectiv cel mai rapid tren din istorie: 600 de km/h. Viteză, viteză, viteză. Toate țările dezvoltate se bucură de viteză. Multă viteză, mașini rapide, autostrăzi, autobahne, elicoptere, avioane. Blocuri înalte cu lifturi mega rapide. Totul numai să ne mișcăm repede. Alergăm după autobuze și metrouri, iar vara fugim la mare. Și, speranța medie de viață în țările mereu în mișcare este mereu mai mare, deci trăim mai mult. Cu cât ne mișcăm mai repede, cu atât trăim mai mult. Și nu o spun eu, o zice Einstein. Vezi speranța medie de viață de pe vremea când dacă aveai mustang (cal, nu mașină), erai chiar rapid. Era, gen, 40-45 de ani. Acum sunt țări în care se ajunge la 80 plus, iar țările astea au o infrastructură care permite mișcarea rapidă și se află, în genere, cât mai departe de ecuator.

Sigur, după cum am spus și mai sus, nu există o neapărată cauzalitate între elemente, dar coincidența mă frapează.

Virtuți nesperate ale Omului-Pasăre

Deunăzi mă gândeam să scriu un articol despre cât de ușor poate fi să critici într-un mod distructiv. Cât de ușor poate fi să bagi epitete nelimitate și comparații ”de stradă” despre varii lucruri/oameni/artă. Termeni precum ”mizerie” și ”porcărie” sunt încă atât de des întâlniți încât pot fi văzuți drept clișee, problemă rezolvabilă cu doar un pic de imaginație: ”o cretineală perversă a cărei singur scop este enervarea auditoriului, care și așa are așteptări reduse, iar dacă nu are, cu siguranță își merită epitetul de <<idioți>>”. Simplu.

Nu este și cazul lui Birdman. Dar deloc. Mai mult decât atât, filmul dezbate inclusiv aceasta tematică la un moment dat, într-un mod destul de realist și foarte bine punctat, omițând însă valoarea constructivă a criticii. Dar contextul justifică această omisiune.

Harvey Birdman – Attorney at law. Nu, nu despre el e vorba.

Simt nevoia să mă repet: nu este și cazul filmului Birdman, film care, alături de ”The Grand Budapest Hotel” intră clar în categoria celor mai atipice și totodată fascinante pelicule ale anului 2014 (deși primul menționat a ajuns la noi abia ieri). Încă de când am văzut trailer-ul m-am rugat să nu fie doar o porcărie filmul, și se pare că Inarritu mi-a ascultat rugăciunile, motiv pentru care-i mulțumesc. Omul a reușit să creeze un film de-a dreptul hipnotic, folosind o tehnică de filmare extrem de fluidă și scoțând în evidență exact cea mai expresivă parte a omului, în funcție de circumstanță. Tot ceea ce înconjoară un personaj este folosit pentru scenă, de la banalele hârtii igienice și rumoarea de pe Broadway până la obsesivele oglinzi, ce mereu marchează momente de pseudo-auto-reflecție.

În rest, nici nu știu ce să mai zic de bine despre el. În poveste este greu pentru cei de vârsta mea să se regăsească, însă sunt anumite momente în care felul în care caricaturizarea trăirilor interioare ale personajelor invită la empatie, devine chiar debordant. Într-un mod haios, propoziția asta de am scris-o chiar are sens. Cam la fel este și filmul, face sens pentru că, de altfel, este și o satiră la adresa cultului creat în jurul actorului Hollywood-ian, ajungând într-un moment să puncteze bine că aceștia nu-s actori, ci sunt niște celebrități. Și că tot sunt la capitolul actori: nimeni nu a jucat prost în acest film. Mai mult, cele trei nominalizări la Oscar de care se bucură actorii sunt pe deplin meritate, în special datorită faptului că ”no one steals the show”, ceea ce arată buna sinergie a cast-ului. Iar pentru fani, prezența lui Keaton în acest rol este o trimitere clară la trecutul lui ca Batman, și tot pentru fani, vocea groasă pe care o pune atunci când ”devine” Birdman este un fel de palmă dată cancerului la gât a lu’ Bale. Asta mă trimite la o discuție din acea groaznică (sic) comedie ”Neighbours”, în care Seth Rogen zice că pentru el Batman e Keaton, iar un copil cu care stătea de vorbă zicea că nu, Batman e Bale.

Dar revenind la oile noastre, neapărat trebuie să zic că fiecare nominalizare dintre cele nouă este meritată. Globul de Aur pentru actor și scenariu confirmă calitatea filmului, deși iese grav din tiparele Hollywood-ului din mai toate punctele de vedere, cu excepția limbii.

Bottom line: Mulțumim Inarritu!

P.S. Știați că Birdman e un rapper? Google images… Că tot vorbeam de ignoranță.

Atitudinea în vestimentație

E cam primul articol despre vestimentație pe care îl scriu. Nu sunt un veritabil cunoscător într-ale modei pentru bărbați, că doar deh, cine mă știe vede că am ”dad jeans” și că port cămășile scoase din pantaloni. Însă când ocazia o cere, atitudinea se schimbă, deci implicit garderoba și felul în care o port. Nici nu vreau să vă ascund că nu suport, de exemplu, îmbrăcămintea anteniștilor. Sunt într-o lipsă totală de personalitate. Totul perfect, totul identic, mai ceva decât tricoul bleu al lui Băsescu. Nu sunt parlamentari să trebuiască să se îmbrace mereu la fel, însă cer personalitate vestimentară de la unii cu lipsă de personalitate, am probleme. Și totuși, îl știți pe Rareș Bogdan de la Realitatea? Ei, pe nenea acela eu îl consider ”cel mai bine îmbrăcat om” de la vreo televiziune ”mare” din România. Nu are doar personalitate, are și atitudine. Iese în evidență fără a fi un papițoi, iar modul în care-și asortează culorile și se poziționează pe scaun arată un evident ”mă simt bine îmbrăcat așa”. Ca să nu zic că-i ador batistele de la piept.

Bo$$, mersi, ești un simpatic, chiar dacă am pantalonii roz.

Partea nasoală e că ținuta costă, dar după cum spusără și americanii ”nu poț s’fași uomleta făr’ sî sparji niștii uouî”. Și am constatat cu plăcere că în feedu-mi de facebook, un fost coleg de facultate mai aruncă două-trei videoclipuri precum cel de mai jos.

Mie-mi pare că personalitatea și atitudinea trebuie să fie elemente definitorii pentru cel care poartă un costum. Nu trebuie să fii ginere, dar nici vreun ciurli-burli. Da, costumul clasic negru nu dă greș, și e bine să ai unul acasă, mereu pregătit pentru petrecerea tematică ”Tarantino” la care vrei să fii un ”Reservoir Dog”, asta ca să nu fac referire la evenimente mai tragice. E început de an, ce naiba! Dar dacă poți avea stil, de ce să nu ai? De ce să fii o picătură în mare, când poți fi expresiv chiar prin felul de a te îmbrăca.

Și cine nu mă crede, să-și ia bilete la Triggerfinger, că vin anu’ ăsta la Arene, iar băieții ăștia se îmbracă de nu se poate. Serios, au costume făcute, parcă, din mușamaua mamei, dar arată absolut fa-bu-los (iar ”s”-ul nu este ”gay s”). Și pe deasupra, mai și cântă al naibii de bine. Check it out, că au album nou.

https://www.youtube.com/watch?v=cmUboknISaY

Adio, inegalabililor!

Știți momentele alea când nu iți dai seama dacă să fii fericit sau trist? De exemplu, când se termină un serial foarte bun și ești fericit pentru că l-ai văzut, dar trist pentru că nu mai apare nimic nou? Sau o vacanță inegalabilă, tot pe aceeași premisa? La fel mă simt și eu acum.

A ieșit mult așteptatul ”The Endless River” al lui Pink Floyd. Dar de ce ”adio”? Pentru că cel puțin Gilmour a anunțat că acesta este ultimul lor efort muzical. Nu va fi nici un turneu de promovare, mai ales că au rămas doar în doi. Și totuși, cât de epic este acest album? În primul rând este un album în adevăratul sens al cuvântului. În condițiile în care mult râvnitul ”disc de platină” abia se mai dă, să reușești stabilirea recordului de pre-sales order nu este un lucru mărunt. Oricum, Pink Floyd este una dintre puținele formații care au făcut albume, și nu cd-uri cu melodii. Este foarte greu să scoți din context orice melodie de pe ”Dark Side of the Moon”, și aproape imposibil să înțelegi sentimentul din spatele oricărui interval melodic din ”The Wall” fără să asculți întreaga înregistrare, pe care și în ziua de astăzi eu o consider cea mai mare operă rock din istorie. ”The Endless River” nu se lasă mai prejos și ne trimite încă de la primele melodii la trecuturile șaptezeciste. Se prefigurează o compoziție cum numai ei pot scoate, chiar dacă albumul este majoritar instrumental, iar orga regretatului Richard Wright pare că poartă rolul principal. Emblematica sinergie prezentă până și inclusiv la ”The Wall” reapare într-o ipostază plăcut surprinzătoare. La anumite melodii poți să juri că e și Waters în studio.

How high can you get? Seriously?

Râul Nesfârșit nu face abstracție de la coincidențele tipice Pink Floyd, respectiv 3 melodii consecutive având lungimea de 1,42 minute, sau chiar titlul acestui disc fiind penultimul vers din penultimul album. Eu consider asta drept o reîntoarcere la, sau un tribut pentru psihedelicul Floydian atât în formă cât și în fond.

Dar, cum zic cu fiecare lucru care îmi place prea mult: este foarte slab. Vă rog să nu ascultați acest album și să nu simțiți sfârșitul muzicii cu adevărat clasice. N-are sens să vă amăgiți degeaba. E mai mișto muzica de la ”radio subway” sau ”mocking-dance-music” din Eden. Lăsați aprecierea doar necopților care ascultă așa ceva, și pe bătrâni să se retragă în liniște.

Adio!

Ce-am facut eri?

Țineți minte momentele alea din tinerețe când toată lumea se cunoștea cu toată lumea pe scara blocului, în cartier sau în sat? Și nu doar că se cunoșteau, chiar erau familii atât de apropiate încât intrau unul la celălalt în casă fără să bată la ușă. Curtoazie, familiaritate… nu știu cum să-i spun. Astăzi, însă, îmi pare că spațiul personal este mult prea prețios pentru fiecare. Cel mai greu lucru pe care îl poate face cineva, pe lângă ieșirea din zona de confort este acceptarea unei alte prezențe în zona lui de confort, iar acesta este un lucru care se face doar când împărtășești aceeași cauză comună cu cineva.

Mi s-a întâmplat chestia asta aseară cu niște oameni de a căror existență habar nu aveam până acum 5 luni. Am mai trecut, bineînțeles, prin asemenea experiențe de multe ori, iar în unele am legat prietenii indefinite. Aseară, însă, am văzut pus pe masă un proiect care suna incredibil de bine și în care m-am regăsit instantaneu. Nu ține seamă de birocrația proiectelor ci ține seama de entuziasm și inițiativă. La ora actuală este atât de mic încât nu poate să facă altceva decât să crească. Se cheamă ”Europa Românilor Informați”, au o pagină de Feisbuc pe care o puteți lăicui aici (serios, fă click pe cuvântul ”aici”), iar logo-ul lor arată așa:

Cât despre cum te poți alătura cauzei, ori mă contactezi, ori îi contactezi.

Dup-amiaza cărților călcate în picioare

Editura Litera a făcut și anul ăsta un eveniment demn de laudă. Îi zice ”Noaptea cărților deschise” și a avut loc pe 23 aprilie. Atunci unii sărbătoresc Gheorghii, alții moartea lu’ Șecspir (da, recunosc, mi-e mai ușor să-l scriu în română), iar alții ziua literaturii/cărții. Evenimentul presupunea acordarea gratuită, sau împărțirea a 10.000 de cărți și flori.

Și îi zice ”Noaptea cărților deschise” pentru că, surpiză, cărțile erau deschise. Și are loc după amiază… spre seară.

Organizatorii au fost plini de bune intenții. Zisără că dau drumul la cărți după ora 18.00 și s-a produs pe la 18.15. Au făcut cărărui pentru ca doritorii de cultură să aibă loc pe unde să se deplaseze. Au ținut toate cărțile (majoritatea lor) deschise, ca totul să fie sub formă de surpriză.

Am ajuns în proaspăta piață a Universității, adică deasupra parcării post cimiteriste la 18.00. Un aparent puhoi de oameni forma un dita-ții cercu, aidoma pozei sus postate. N-am înțeles care-i mersul, cum se dorește face accesul către exponatele terestre, decât când era prea târziu. De-o dată puhoiul de plebe s-a năpustit asupra centrului.

A se remarca, în planul îndepărtat la băiatul albăstrel, efectele diareei în spațiile publice. Poate faptul că e obișnuit să citească pe weceu l-a făcut să pară așa de urgent.

Priviți, stimabili literați, cum blugatul cu bluză-n dungi aurii din mijlocul pozei testează rezistența tălpilor de la adidașii Adilalas în contextul contactului cu cultura. Și el ia poziția de utilizator frecvent de latrină.

Practic, vreau să laud inițiativa celor de la Litera. Chiar un gest mai rar întâlnit în România. Însă execuția, trebuie să suporte critici. De la faptul că nu a avut loc noaptea, până la momentul în care tot evenimentul a durat 5 minute pe ceas. Poate doar 3. Când am părăsit piața, toți prezenții aveau minimum 3 cărți în mână. Inclusiv eu. Lumea te trage după ea, că dacă inițial m-am uitat pe ce cărți pun mâna și am zis să aleg ce voi reține, când am remarcat ritmul mult prea alert al dispariției lor, m-am conformat. Grab what you can!!! Și așa m-am simțit exact aidoma bătrânilor care se calcă în picioare când se deschide câte un nou magazin, de se bat cu tigăile în cap.

La plecare, am auzit o fată, căreia vreau să-i mulțumesc pentru că mi-a arătat ce înseamnă să rămâi om printre oi. A zis, fata, că ea a luat o singură carte, ca să poată să apuce toată lumea. Și dacă numai pentru asta am fost prezent acolo, într-adevăr a meritat.

Celor de la litera le sugerez să învețe din greșeli și să nu-și mai lase produsele călcate în picioare.

11 Formații pentru care aș plăti bilet în România

Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.

Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.

Așa că-ncepem:

11. Disturbed

Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!

10. Godsmack

Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.

09. The Offspring

Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.

08. Green Day

Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).

07. Daft Punk

Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!

06. Soundgarden

Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.

05. Tool

That’s some trippy shit, son!

Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.

04. Foo Fighters

Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.

03. Rage Against the Machine

La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀

Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.

02. Gorillaz

Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.

Mențiuni onorabile

Asta-i foarte watchmojo-istă.

Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.

Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.

01. Pink Floyd

Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!

Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?

Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.

Subcarpaţi – Gimmy e d’acord

Nu ştiu dacă aţi observat că numele actual al lui Gimmi este Gimmy, ceea ce inseamnă că s-a reîncarnat. Da, acum nu mai are tatuaj cu HP ci cu Acer şi are şi un fel de feislift. Mă rog, adica mnah, mă folosesc de această ocazie să fac 2 în 1, precum nessu, sau ce e ăla. Adică, zic că mă bucur de o nouă ustensilă de scris, la care se adaugă cea mai plăcuta surpriză de toamnă-iarnă: Subcarpaţi.

Da, gen aşa se cheamă şi gen sunt mult prea jmekeri. Despre ce este vorba: Un fel de Şuie, din câte am înţeles are şi Junkyard ceva de-a face cu ei, un fel de Phoenix, dar cu totul şi cu totul original.

Prima impresie a fost fabuloasă, a doua la fel, iar atunci când am dat de site-ul lor, chiar am fost izbit. Coverul albumului este demenţial, o idee gen…ială.

Dar să trecem peste evidentele chestiuni legate de imagine. Până la urmă este vorba despre o formaţie vocal-instrumentală, deci esenţa este ce iese din boxe. Intr-adevar, un mix reuşit intre dub-step, trip-hop, hip-hop şi… Fărămiţă Lambru. Poate suna ciudat, dar dacă omenii ăştia şi-au propus să păstreze autenticitatea folclorului românesc în rândul celor care se plimbă mereu prin A-Fire-Goblin-etc, eu zic că au reuşit, cel puţin cu albumul ăsta.

Intră liniştit în aria psihidelicului, dar nu o ia pe arătură ca stoner-metaliştii, iar cine s-a gândit ca psihidelicul şi ţambalul n-au nimic în comun, think again!

Una peste alta, chiar nu am mai fost atât de impresionat de ceva scos în România de când… să zic de când am ascultat prima oara Paraziţii, dar nu este nici pe departe acelaşi sentiment.

Şi ca să rămânem în asentiment mioritic, gen, aş îndrăzni să zic, astăzi, odată cu ziua naţională a României, că ceva mai marfă decât lansarea ăstora nu se putea întâmpla. Şi dacă până acum ascultam albumele sau vedeam filmele înainte de a le recomanda pe blog, acum zic că sunt abia la melodia 8 de pe album, şi ca să vă înlesnesc şi vouă căutarea pe net, vă dau acest link la care puteţi scoate moca albumu. Gen.

Hai audiţie plăcută, şi să vă crească spiritul naţional(istic)!

Totally random ideas!

Am o totală disatisfacţie… Nu ştiu unde să o înregistrez. Este genul ăla de somn pe care îl ai, dar nu pentru că eşti obosit, ci petnru că eşti plictisit. Monotonia se manifestă constant, iar lipsa scrierii pe blog a făcut parte din această monotonie. Aşadar m-am gândit să rup îndelunga tăcere şi să tastez câteva idei.

Cu ce să încep… Păi în primul rând trebuie să spun că am văzut vo 2-3 filme care trebuiesc trecute în lista de „obligatoriu” sau cum ar zice vrun anglofon: „must-see”-uri.

Deci, ca să vedeţi că holocaustul a fost biliboaca pe langă ce s-a petrecut în Africa, uitaţi-vă la Hotel Rwanda, şi veţi înţelege că atunci când evreii se plâng că au fost biblibociţi de nemţi ei fac un abuz şi noi suntem fraieri că punem botul. Tot în categoria Africa intră şi „the last king of Scotland”. Ambele filme se bucura de nominalizări şi laureaturizări (nu lăturizări) oscarigene.

După această scurta incursiune în lumea filmului, trebuie să trecem la cotidian şi să spunem că Sorin Ovidiu Vântu a fost în sfârşit arestat. Ăsta o să păţească precum Al Capone şi o să fie închis pentru o chestie mult mai măruntă decât ceea ce a făcut. Măcar atât să primească cei 400.000 de păgubiţi, adică 4,5% din populaţia ţării şi mult mai mult dacă este să luăm în considerare familiile pe care aceştia le aveau în întreţinere.

România joacă un fotbal de rahao, sau căcat, cum ar zice alţii… Nu suntem în stare să batem Belarus sau Albania, singurele ţări geografic în Europa a căror economie aproape că o întrecem. La toate acestea se adaugă faptul că s-a remaniat guvernul, fapt coroborat cu lipsa acută de inteligenţă în rândul celor care stau cu ochii pe agitatori.

Observ un continuu şi perpetuu „hate speech” în rândul televiziunilor româneşti. Duna TV urlă că vrea ţinut secuiesc, Beunu Teve zice că băsexu e şmecher cu j m, apoi apare Badea M care spune că nu este adevărat, iar la realitatea se întreabă „păi cum, băsexu a spus că e şmecher, deşi nu este, ceea ce înseamnă că nu este”, apoi tot pe beunu teve se dă în reluare ca băsexu e şmeker, numa că pe oteve s-a dat înainte de arestare reluarea arestării. Cu alte cuvinte sunt scârbit de televizor.

Noroc că mă mai uit la discovery, care şi aia haleşte cu Perversu ca pă Târgu Ocna tot felul de inepţiozităţi. A, scuze, vorbeam defapt despre Neişionăl Giogrefic Cianăl, că Discovery este relativ OK.

Muncesc, mănânc când apuc, n-am bani (de altfel asta nu e noutate), vreau sa intru la master, ceea ce înseamna că trebuie să îmi fac un eseu şi un dosar şi să îl şi depun, vreau să dorm, şi nu mai ştiu. Cert este că trebuie multe!

Vă pup şi ne vom mai povesti când mă voi plictisi din ou.

Link… (iutubeanu gen)

Poi nah, mă puteţi acuza de ce vreţi voi, plagiat (urism), lipsă de inspiraţie, neoriginalitate, dar mă regăsesc întru totul şi vreau să şeruiesc, şi anume, următorul filmuleţ: