Despre una-alta – Pagina 4 – Paul Ispas

Teoria relativității și societatea.

Știți, a fost cândva în lumea asta un nene tare dăștept. Nu, nu mă refer la George Copos, nu. Și nici la George Becali, să ne trăiască cu numele. Nu. Era nenea ăla cu freza aia ciudată a lui, zis și Einstein. Albert Einstein. Eh, nenea evreul ăsta căruia nu-I plăcea mecanica cuantică, înainte să-și dea seama că nu-i place, a dezvoltat ceea ce toată lumea cunoaște drept ”teoria relativității”, teorie pe care mulți o definesc așa: totul e relativ. Iar asta nu e departe de adevăr, că teoria asta are multe implicații și aplicații, iar cele despre care doresc să vorbesc acum sunt: efectul pe care îl are viteza asupra timpului și efectul pe care îl are gravitația asupra timpului.

Uite, boss: scrii o carte, timpu’ trece mai repede. Un an jumate se transformă într-un an, și dacă ești cuminte, mai scad băieții o leacă. Și culmea, nu ține seama de gravitația situației. Nu știea nimic Einstein ăla…

Sunt convins că știați cu toții, bineînțeles după ce v-ați uitat la Interstellar, că sunt două circumstanțe în care timpul se poate modifica (dilata – trece mai repede sau mai încet), iar aceste circumstanțe sunt date de gravitație și viteză. Pentru cei care stau într-o zonă cu mai multă gravitație, timpul trece mai încet, adică îmbătrânesc mai greu – trăiesc mai mult – față de cei care stau într-o zonă fără gravitație. Iar aplicația practică pentru asta e simplă, de exemplu, sateliții care ne dau nou GPS-ul și netul și alele trebuie mereu re-calibrați temporar pentru a fi în pas cu Pământul. Să nu mă înțelegeți greșit, e vorba de câteva secunde la an, dar tot un efect al relativității este.

Apoi mai e una, relativitatea timpului dată de viteză. Anume, cu cât mergi, te deplasezi mai repede, timpul pentru tine trece mai greu în raport cu cel care stă. Adică cel care stă îmbătrânește mai repede decât cel care se mișcă, iar cu cât te apropii mai tare de viteza luminii, cu atât timpul se dilată și mai tare – deci trăiești mai mult.

Bine-bine, și acum, mă întrebați, ce treabă are societatea. Poi se întâmplă niște fenomene foarte interesante, însă nu cred că exista în mod neapărat o relație de cauzalitate între ele. Daaar, hear me out: cele mai sărace țări se găsesc în zona tropicală, adică aproape de ecuator. Dacă vreți explicație pertinentă cu privire la motivele pentru care ele sunt sărace, uitați aici. Acum, Pământul la ecuator este mai bombat, din cauza efectului centrifug. Deci, fiind mai bombat, scoarța terestră este mai departe de nucleu, deci gravitația este mai mică (gen 9.79, spre deosebire de 9.81 cât e în România). Și, totodată, speranța medie de viață este mai mică la ecuator, din cauză că țările alea, după cum ziceam, sunt în genere mai sărace.

Apoi, treaba cu viteza: recent Japonia a mai spart un record, respectiv cel mai rapid tren din istorie: 600 de km/h. Viteză, viteză, viteză. Toate țările dezvoltate se bucură de viteză. Multă viteză, mașini rapide, autostrăzi, autobahne, elicoptere, avioane. Blocuri înalte cu lifturi mega rapide. Totul numai să ne mișcăm repede. Alergăm după autobuze și metrouri, iar vara fugim la mare. Și, speranța medie de viață în țările mereu în mișcare este mereu mai mare, deci trăim mai mult. Cu cât ne mișcăm mai repede, cu atât trăim mai mult. Și nu o spun eu, o zice Einstein. Vezi speranța medie de viață de pe vremea când dacă aveai mustang (cal, nu mașină), erai chiar rapid. Era, gen, 40-45 de ani. Acum sunt țări în care se ajunge la 80 plus, iar țările astea au o infrastructură care permite mișcarea rapidă și se află, în genere, cât mai departe de ecuator.

Sigur, după cum am spus și mai sus, nu există o neapărată cauzalitate între elemente, dar coincidența mă frapează.

17 Adevăruri din ultima perioadă pe care nu vrem să le auzim

E adevărat că adevărul doare. Și tot la fel de adevărat este și faptul că există o singură variantă a adevărului, nu două, trei, nouă. Una singură, mare, lată, cuprinzând toate părțile implicate și tranșantă. Adevărul nu ține seama de cum te cheamă, al cui ești, câți bani ai sau ce vârstă ai. Nu. Ține seama doar de realitate, pentru că adevărul trebuie să fie complementar, dacă nu și sinonim, realității. Așadar, să începem:

Ne interesează mai mult de Răduleasca decât de faptul că Senatorii au avut un articol din al lor regulament neconstituțional vreme de ani buni. E mai important să citim și să reacționăm la scrierile unei perechi de silicoane despre homosexualitate decât despre și la ilegalitatea funcționării Parlamentului României.
Nu ANAF-ul (DGAF-ul) închide magazine, ei doar aplică o lege proastă. Da, în articolul anterior m-am luat puțin de ANAF, dar îmi realizez greșeala. Băieții ăștia nu fac decât să aplice o lege foarte proastă, deci de vină sunt tot ei, politicienii.
Iohannis a început să dezamăgească. Nu se aștepta nimeni să mute munții din loc, dar măcar să medieze eventualele conflicte într-un mod instituțional corect, și nu ”pe facebook”.
Modalitatea de înscriere la ora de religie ar trebui să fie ultima dintre problemele noastre. Sau le-am rezolvat pe toate celelalte și nu știu eu? Abandonul școlar în România, depinzând de clasa de referință, este între 4 și 16% (zice banca mondială). Asta numai așa, ca idee. Și, bineînțeles, e legal și constituțional să abandonezi școala, însă nu e felul în care se face înscrierea…
Guvernul Ponta ia și decizii bune. Cum ar fi toată politica asta cu bonurile și cu evaziunea. Eu zic că dă roade și rezultate, dar om vedea. Cert e că non-stopul de la colț nu mi-a prea eliberat bon, gen, evăr. Dar acum, surpriză, două săptămâni la rând am auzit cuvintele: ”imediat și bonul”. Frumos.
Ispas nu mai scrie pe blog atât de des. Asta pentru că poate e ocupat sau leneș. Sau poate că i s-a luat de la atâta ”popularitate”.
România e o țară de rasiști, xenofobi, homofobi și bigoți atât în ale religiei cât și în ale ateismului. Rasiști: iubim nemții, dar să moară toți țiganii și ungurii. Homofobi: să facă ce vor ei, dar nu pe stradă, în fața copiilor. Xenofobi: tot ce vine in vest la noi e bine primit, dar nu ne plac sirienii și chinezii. Bigoți atei: oricare om care crede în ceva zeitate este handicapat mintal. Bigoți religioși: ateii sunt psihopați.
Cola e la fel ca Pepsi. Dar identică!
Istoria pe care am învățat-o e alta. Românii se trag mai mult din cumani, dacii erau niște bețivi ordinari care nu cunoșteau scrisul, Mihai Viteazul a unit țările pentru că avea nevoie de bani, iar noi, ca țară, am pierdut ambele războaie mondiale.
Furios 7, ăsta, nu e un film bun. In cel mai bun caz este ”entertaining” și atât.
Muzica de pe UTV/ZUTV/MTV/KISSTV/ETCTV e de căcat. Serios, 7 din 10 melodii sunt niște frenezii epileptice cu iz de retard asezonat cu țâțe și buci. Dar hei, și Franz Liszt a avut parte de critici.
Nu avem nevoie de autostrăzi în România. Avem nevoie de educație, sănătate, cercetare, incluziune socială, diminuarea corupției și creșterea nivelului de implicare a societății în factorul decizional, precum și a celui de informare a acesteia. Pe autostrăzi, eventual, merg mașini. Într-o țară trăiesc oameni. Alegeți-vă prioritatea.
Moise Guran e șmecher, dar mănâncă și mult rahat. E ok să-l asculți și să-l urmărești, dar se contrazice adesea, iar forma lui de argumentare, deși bună în multe cazuri, are momente când se bazează pe omisiuni. Și, din păcate, a lui este una dintre cele mai bune emisiuni informative din România.
Nu suntem egali. Poate doar în fața legii, și și acolo la nivel teoretic. Și suntem idioți, că în loc să profităm de aceste inegalități într-un mod constructiv, încercăm să egalăm balanța dând în cap celui care ni se pare că e deasupra noastră, sau celui care ni se pare că ne trage în jos. Ar trebui să învățăm să ne acceptăm și să lucrăm împreună.
Mircea Badea este amuzant. Când vrea și nu vorbește despre politică poate fi incredibil de haios, că de altfel de asta a și ajuns acolo unde este.
Să compari numărul de biserici cu numărul de spitale este ca și cum ai compara numărul de proiecte POS cu numărul de proiecte de infrastructură. Sau, un pic mai exagerat, ca și cum ai compara numărul de primării cu numărul de prefecturi.
Iliescu e încă în libertate iar Gică Popescu (care și-a recunoscut fapta și a plătit prejudiciul) e încă ”la mitica”.

Și sper că nu v-am stricat ziua prea tare.

Eu nu sunt Charlie

Am zis inițial că nu scriu nimic despre nenorocirea de la Paris, și asta, în principal, pentru că nu am o opinie, alta decât cea pe care o consider normală, respectiv:

”Niște oameni au omorât alți 12 (?) oameni. Aceștia trebuie prinși și făcuți răspunzători în fața justiției”. Atât. Oamenii ăia nu sunt definiți de credința lor, nu mai mult decât este un gay de orientarea lui sexuală. Ei nu reprezintă un grup etnic religios, ci doar pe ei înșiși. Nu sunt împuterniciți de nimeni să reprezinte pe nimeni. Nu sunt jihadiști îndoctrinați, ci niște criminali care trebuie să plătească. Fiecare este răspunzător pentru faptele sale.

Legat de victime, formularea trebuie să fie simplă:

”12 (?) angajați ai unui săptămânal francez au fost omorâți”. Orice ar fi scris ei în revista aceea nu ar fi trebuit să îi condamne la moarte. Să omori pe cineva doar pentru ce zice (scrie, desenează) este cel mai deplasat act posibil. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru o poezie. Iisus Cristos răstignit pentru erezie. Mii de alți oameni omorâți pentru credința sau non credința lor. Ei nu sunt Charlie, ei sunt Pierre, Jacques sau cum i-o fi chemând pe ei. Poate oamenii chiar urau ceea ce făceau, dar asta ”plătea chirira”.

Nu există justificare pentru crimă, nici măcar pentru pedeapsa capitală. Oricine spune că ”jurnaliștii au căutat-o cu lumânarea” pică în retorica ”Purtai fustă scurtă, normal că te-au violat”.

Cât despre ”și eu sunt Charlie”, bravo! Cu toții putem fi Charlie, dar uitați, voi toți cei care îi acuzați pe oamenii care nu le iau apărarea, în mod neapărat, victimelor, un lucru extrem de important. Sunt zeci (poate sute) de milioane de oameni care se simt (s-ar simți) ofensați de ce apare în revista aceea și nu au făcut nimic de genul acesta. Din păcate, din punct de vedere comunicațional, contextul le amplifică vocea. Asta nu înseamnă că și ei ar pune mâna pe o pușcă și ar face la fel.

Atacatorii trebuie prinși, anchetați și condamnați, alături de toți cei care au conspirat împreună cu ei. Victimele trebuiesc plânse și apreciate. Nu sunt martiri ai exprimării libere, cum toată lumea o promovează, nici nu sunt martiri ai luptei anti-îndoctrinării religioase. Sunt victime ale unui atac terorist și atât. Nu este nici o diferență între ei și familia de șiiți bubuită în plină stradă de către un sinucigaș sunnit. Nici o diferență între ei și cele 40.000 de suflete ce au dispărut într-o secundă la Hiroshima. Dar deja mă duc prea departe, și am zis că n-am nici o părere despre asta.

Și cu toate astea, nu sunt de acord nici cu cei care-l fac ”cretin” pe cel care crede că jurnaliștii au căutat-o cu lumânarea. Libertatea de exprimare, nu? Parcă asta era.

Atitudinea în vestimentație

E cam primul articol despre vestimentație pe care îl scriu. Nu sunt un veritabil cunoscător într-ale modei pentru bărbați, că doar deh, cine mă știe vede că am ”dad jeans” și că port cămășile scoase din pantaloni. Însă când ocazia o cere, atitudinea se schimbă, deci implicit garderoba și felul în care o port. Nici nu vreau să vă ascund că nu suport, de exemplu, îmbrăcămintea anteniștilor. Sunt într-o lipsă totală de personalitate. Totul perfect, totul identic, mai ceva decât tricoul bleu al lui Băsescu. Nu sunt parlamentari să trebuiască să se îmbrace mereu la fel, însă cer personalitate vestimentară de la unii cu lipsă de personalitate, am probleme. Și totuși, îl știți pe Rareș Bogdan de la Realitatea? Ei, pe nenea acela eu îl consider ”cel mai bine îmbrăcat om” de la vreo televiziune ”mare” din România. Nu are doar personalitate, are și atitudine. Iese în evidență fără a fi un papițoi, iar modul în care-și asortează culorile și se poziționează pe scaun arată un evident ”mă simt bine îmbrăcat așa”. Ca să nu zic că-i ador batistele de la piept.

Bo$$, mersi, ești un simpatic, chiar dacă am pantalonii roz.

Partea nasoală e că ținuta costă, dar după cum spusără și americanii ”nu poț s’fași uomleta făr’ sî sparji niștii uouî”. Și am constatat cu plăcere că în feedu-mi de facebook, un fost coleg de facultate mai aruncă două-trei videoclipuri precum cel de mai jos.

Mie-mi pare că personalitatea și atitudinea trebuie să fie elemente definitorii pentru cel care poartă un costum. Nu trebuie să fii ginere, dar nici vreun ciurli-burli. Da, costumul clasic negru nu dă greș, și e bine să ai unul acasă, mereu pregătit pentru petrecerea tematică ”Tarantino” la care vrei să fii un ”Reservoir Dog”, asta ca să nu fac referire la evenimente mai tragice. E început de an, ce naiba! Dar dacă poți avea stil, de ce să nu ai? De ce să fii o picătură în mare, când poți fi expresiv chiar prin felul de a te îmbrăca.

Și cine nu mă crede, să-și ia bilete la Triggerfinger, că vin anu’ ăsta la Arene, iar băieții ăștia se îmbracă de nu se poate. Serios, au costume făcute, parcă, din mușamaua mamei, dar arată absolut fa-bu-los (iar ”s”-ul nu este ”gay s”). Și pe deasupra, mai și cântă al naibii de bine. Check it out, că au album nou.

https://www.youtube.com/watch?v=cmUboknISaY

9 Tipuri de postaci pe facebook pe care nu îi suport!

Am mai șeruit dintr-astea, de la Business Insider sau Cracked.com, cu toții scriu despre ce suporta sau nu pe fb, dar sunt unele care chiar mă scot din minți. Ce mă bucur este că nu prea am asemenea prieteni în lista, dar sunt, totuși, câțiva, altminteri n-aș fi scris. Să începem cu o ordine oarecare, nu ne interesează care-i mai sus, ci ne interesează să se afle pe listă. Dacă am omis pe cineva, vă rog să-mi atrageți atenția.

Conspiraționiștii. ”Ați văzut ce-a zis Vadim? Johannis e omul CIA si e ales ca să înceapă al treilea război mondial cu Rusia”. Serios? Atâta poți? La atâta ți se rezumă funcționarea creierului, la a șerui ce a zis Vadim, sau Funar cu Dacii lui zburători care au ajuns în Australia? Aștia-s genul de oameni care ”știu” că există tuneluri pe sub Marea Neagră care leagă Dobrogea de Istanbul… Alte cuvinte par de prisos.
Haioșii. ”Uită-te la videoclipul ăsta amuzant, uită-te! Acum!”… îi știți, sunt ăia care șeruiesc numai ”Radio Crazy” și 9gag. Și atât. De multe ori nici nu pun titlu șerului și nu-și dau seamă că sunt doar un instrument in viralizare. Calitatea filmulețelor este mereu îndoielnică, unul din zece fiind într-adevăr demn de urmărit și, într-adevăr haios.
Selficapații. Ăia care-și pun câte un selfii pe minut/ora/zi. Atât. Nu am nimic cu cei care fac un group-selfie la săptămână, dar când ai aceeași față în fiecare poză, și tot ce vrei să ne arăți este fie oglinda ta, fie ținuta ”nouă”, prefer să zic pas. Pentru că rimează cu Is-pas.
Heitării. Îi aveți și nu se recunosc a fi heitări, ci oameni care ”ne trezesc la realitate”. Spuneți-mi de câte ori ați citit statusul ăsta: ”statul dă bani la biserici și închide spitale și școli”. Sau ”vecinul meu bagă manele și dă cu bormașina de la 8 jumate dimineața”. Da prietene, știu, trăim într-o lume de căcat și să știi că nu o faci ma bună cu postarea ta.
Blogărul. Ăla care dă mereu șer la propriul blog obscur și are domeniu wordpress sau blogspot că e prea sărac să-și facă un punct ro. Da-da, și eu mă încadrez aici și nu vreau să vă aud cu ”ispas, dar tu nu mă deranjezi”. Știu, dar sunt alții care mă deranjează pe mine.
Știripesurse.ro. Dacă nu lucrezi pentru site-ul de pseudo știri, precum cel anterior menționat sau wowbiz, te rog, insistent, nu-mi spama wall-ul cu pseudo informații. Prima e din partea casei, a doua se rezumă la ”unfollow”. Mai mult, dacă știrea are ”șoc” în titlu, prima nu mai e din partea casei.
Gramatidiotu’. Nu mă deranjează că nu știi că nu există ”eu vroiam”. Mă deranjează că înainte de punct sau virgulă pui spațiu. Asta dacă le pui. Nu-mi pasă de lipsa diacriticelor sau că pui cratimă la ”vreun”, ci mă deranjează că scrii ”întro”. Numărul de i-uri e aleatoriu, iar diferența dintre tine și Grapini e aproape zero.
Egolacheul. Ăsta e ăla care trebuie să ne spună că se duce la piscină. Fără check-in, fără selfie, doar status de un rând. Neapărat trebuie să-i știm programul. Evident viața noastră nu va mai fi la fel după ce ne-a zis asta. Fii măcar enternteining, zi-o pe aia ”să nu credeți că-s un lache egocentrist, dar chiar vreau să știți că mă duc la piscină și nu mi-aș ierta-o dacă nu v-aș spune”.
Listomanul neoriginal. Da, iară fac postarea asta despre mine, pentru că dacă am ofensat pe cineva cu lungul șir, înseamnă că mi-am atins ținta. Acum vă invit să reflectați și, poate comportamenul să-l schimbați.

Practic, dacă vrei să fii amuzant, fii la nivel calitativ, nu cantitativ. Dacă vrei să ne spui ce faci, fă-ți un cont de twitter sau un blog, dar nu ne spama feed-urile. Anvata s-a scriii și nu ne mai obliga să-ți citim ”lipsa de incultură”. Chiar nu-mi pasă de părerea ta dacă e izvorâtă din ură, ia de cercetează ambele situații (și nu de la știripesursepunctro) și vino cu o părere obiectivă și constructivă. Cât despre conspiraționiști, voi continuați să fiți ceea ce sunteți, pentru că, pentru mine, sunteți mai amuzanți decât Laura CK.

Și țin să accentuez: dacă te simți ofensat, ai trei variante. Ori îmi dai unfollow, ori înveți ceva din asta, ori tratezi postarea ca pe un pamflet și mergi mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Smile and wave!

Cheia succesului in scris – de la un blogger dislexic

Vreau să vă spun că nu dețin cheia succesului în scris. Pentru asta, vorbiți cu Lucian Mândruță. Pardon, tastați cu el, că atunci când deschide gura își dă cu mucu-n fasole cum puțini reușesc. Și nu dețin cheia asta pentru că eu mi-s ușor dislexic. Și în scriere și în vorbire, dar mai ales în citire. Mie trebuie să-mi dea careva câte o palmă peste ceafă și să urle la mine: ”și ce dacă e mai logic sau sună mai bine ce zici tu? Corect e cum vrea DEX-u!”. Și de aici izvorăsc neajunsurile mele lingvistice. Dar să n-o mai lungim atât și să trecem la subiect. Cu predicat cu tot.

Îngărdit sau îngrădit. Da, știu, a doua e cea corectă. Dar nu e mai logic să împrejmuiești cu gard ceva decât să transformi într-o grădină? De exemplu un banal drept, ca cel la liberă exprimare, mai repede îl îngărdesc decât să-l îngrădesc. Nu? O grădină nu tre’i neapărat să aibă gard, dar un drept poate fi limitat – deci, conform DEX (heh), pus într-o grădină.
Guatermala – Pentru că suna mai fain. Da, mă refer la țara Guatemala, și până să se râdă de mine, mă aflam într-o inconștiență totala încât în continuare i-aș fi spus la fel. Poate-s rârâit, dar eu când mă gândesc la această țară mă gândesc că e cald rău, deci termic, deci Guatermala.
Antecameră. Până și autocorrectu-mi arată că e ”anticameră”. Acuma, poate ați mai avut această dispută lăuntrică, dar ceva împotriva unei camere este ilogic a exista. Totuși, cred că vreun lingvist pus pe șotii s-a decis să râdă de mine. Nu știu dacă-s singurul în situația asta, poate punem de-un protest.

De mult n-am mai văzut atâta împotrivire într-o singură imagine. Voi o vedeți?

Procastinare. Da, am uitat un r intenționat. Până să-mi semnaleze un coleg că-s idiot, eu tot procastinare i-aș fi spus. Poate că procrastinam când venea vorba de a pune necesarul extra ”r”. Mai mult, aparent acest cuvânt nu prea există în limba română. Neologisme much?
Normele de calitate ale produsului. Și în toate circumstanțele de acest fel eu acord(ez?) ”a/ale” cu norme. Pentru că, în creieru’ meu, ”de calitate” este un atribut, iar noi nu prea acordăm cu atributul. Dar, din nou, asta-i dislexia mea care intră-n acțiune, că doar ”calitatea” este a produsului, iar nu ”normele”.
Pe asta am reușit să mi-o scot din dicționar după ce un bun prieten mi-a zis: ”Bă, nu există verbul <<a vroi>>. Există verbele <<a voi>> și <<a vrea>> ”. Deci am făcut toată viața ce a făcut si Adi Despot în melodia ”Ce contează”… O greșeală gramaticoasă.

Și poate că lista-i mai lungă, dar încă n-a venit tăvălugul de oameni pentru corectură. Poate credeați că din caterincă zic bălăriile astea. Nu, nu. Pură dislexie/ignoranță, numai că acum, dacă-s prins în fapt, îmi recunosc lipsa de capacitate (adică incapacitatea?) în domeniu, spre deosebire de momentele pubertar-adolescentine când argumentam astfel: ”Ce?! Așa-mi place mie să zic, ce?!”.

Disclaimer: nu, nu sunt fan Lucian Mândruță. Apreciez câteva valori pe care le promovează, doar câteva, și mi se pare foaaarte overrated, atât la scris cât și la idei. Schimbați-vă blogger-ul cu unu’ mai șmecher. Vă recomand eu unu, pe privat. Da, sunt gelos că eu n-am bani să merg să fac reportagiu în Paris când oamenii votează.

Cum m-a facut Madalin Voicu comunist…

Și acuma, să vă povestească Ispasu’ cea mai pățanie stranie din viața mea.

La un moment dat în existența mea efemeră am fost copil, și nu știu cu ce am greșit de am ajuns președintele Consiliului Județean al Elevilor, unde, printre altele, trebuia să reprezint copii din Brașov într-un proiect absolut demențial: Consiliul Copiilor ”SPUNE”. Eh, CCS își propunea să realizeze un raport de stat privind respectarea drepturilor copiilor în România, raport al copiilor despre copii. A fost fa-bu-los. Dar am ajuns la un moment dat într-o emisiune, la Marina Almășan, nu mai știu cum se chema (L.E. „Ne vedem la TVR”). Era invitat și ‘nea Mădălin Voicu, pe care îl respect doar când vine vorba despre muzică (vezi albumul Madalin.Fac.Madrock). Discuția se dusese la un moment dat în direcția uniformelor școlare și de ce copii nu le poartă. În momentul acela, simt nevoia să intervin și cer microfonul, după care debitez: ”Elevii români au o oarecare aversiune față de uniformă pentru că sunt sătui de o mentalitate comunistă în care suntem cu toții obligați să avem aceeași ținută nu doar legată de îmbrăcăminte, cât și de gândire, iar ținuta este o formă de exprimare ce ajunge să fie îngrădită prin impunerea uniformelor”. Bineînțeles, am parafrazat.

Mădălin s-a înroșit tot, a smuls microfonul de la persoana de lângă el și a început să vorbească repede și nervos: ”În toate marile colegii din lume elevii poartă cu mândrie uniforma, TINERE COMUNIST”. După ultimele două cuvinte Marina intervine ca să calmeze spiritele și, evident, eu nu am mai spus nimic în emisiunea aceea, deși degeaba am cerut microfonul pentru a nuanța ceea ce azi spun prin intermediul acestei postări:

Când voi, toată clasa politică, vă veți respecta angajamentul de a da 6% din PIB educației și veți forma oameni, nu oi, voi purta cu mândrie uniforma de școler român. Până atunci mă voi mândri cu realizările mele și cu cărțile citite în afara școlii și îi voi deplânge pe cei care se chinuie în sistemul educațional român, de la părinți și elevi până la profesori și rectori.

E de datoria voastră să faceți școala mai bună și să investiți în viitorul țării, nu doar în al vostru.

Mulțumesc pentru atenție,

Semnează un tânăr al cărui singur lucru comunist îi este certificatul de naștere.

Ce-am facut eri?

Țineți minte momentele alea din tinerețe când toată lumea se cunoștea cu toată lumea pe scara blocului, în cartier sau în sat? Și nu doar că se cunoșteau, chiar erau familii atât de apropiate încât intrau unul la celălalt în casă fără să bată la ușă. Curtoazie, familiaritate… nu știu cum să-i spun. Astăzi, însă, îmi pare că spațiul personal este mult prea prețios pentru fiecare. Cel mai greu lucru pe care îl poate face cineva, pe lângă ieșirea din zona de confort este acceptarea unei alte prezențe în zona lui de confort, iar acesta este un lucru care se face doar când împărtășești aceeași cauză comună cu cineva.

Mi s-a întâmplat chestia asta aseară cu niște oameni de a căror existență habar nu aveam până acum 5 luni. Am mai trecut, bineînțeles, prin asemenea experiențe de multe ori, iar în unele am legat prietenii indefinite. Aseară, însă, am văzut pus pe masă un proiect care suna incredibil de bine și în care m-am regăsit instantaneu. Nu ține seamă de birocrația proiectelor ci ține seama de entuziasm și inițiativă. La ora actuală este atât de mic încât nu poate să facă altceva decât să crească. Se cheamă ”Europa Românilor Informați”, au o pagină de Feisbuc pe care o puteți lăicui aici (serios, fă click pe cuvântul ”aici”), iar logo-ul lor arată așa:

Cât despre cum te poți alătura cauzei, ori mă contactezi, ori îi contactezi.

Culesul viei si Mamaia hipsterita

M-am dus week-endul trecut la cules de struguri în satul Caragele, comuna Luciu, județul Buzău. Un sat atât de sărac încât nici iarba nu crește, nici pe ulițe, nici în curți. Ce crește este un fel de buruiană pe care sătenii o denumesc ”iarba porcului”, iar animalele o mănâncă din lipsă de altceva. Există, totuși, și o zonă în afara satului unde cernoziomul bărăganului își intră în drepturi, unde pe lângă porumb și grâu, sătenii mai au și câțiva ari de vie. Deh, pe lângă mâncare, omul trebuie să consume și altceva peste iarnă. Bunica mea, căreia eu mă adresez ”mamaie”, are vreo 16 ari, parcă, de vie: 160 de metri pe 10 metri. Pentru ca n-a prea fost prășită și îngrijită, au ieșit doar 30 de saci de struguri, suficient, totuși, pentru o batrânică ce are reumatism și abia se deplasează.

Culesul s-a încheiat, cum de altfel e omenesc, cu mult must, dulce și tulburel. Așa iese când combini zaibărul cu terazul și mai scapi și câte un butuc–două de tămâioasă. Însă pe lângă statul în vie, arsul de soare de sfârșit de septembrie și înțepatul de ciulini, de departe cea mai interesantă experiență este dată de discuțiile ce au loc între participanții la cules. Realizezi că nu cunoști nici 2% dintre persoanele despre care se vorbește, dar atent tot ești. Pe lângă numărul mare de bătrâni bolnavi despre care se vorbește, se mai scapă și câte o însănătoșire miraculoasă ce-ți mai pornește motorul optimismului. Dar toate discuțiile astea duc, inevitabil, și la politică.

Perenul și efemerul… sau: Hashtag vinalegerile

Relatez discuție:

– Bre, matale mergi la vot?

– Dac-oi putea… Cu picioarele astea, mai greu.

– Lasă, bre mamaie, că s-o găsi vreun moșneag să te ia pe bicicletă până la școală (bunica mea este văduvă de aproape 20 de ani).

– Are Nică a lu’ Veta (vă dați seama că am inventat numele…) o bicicletă din aia, cu motor, de nu trebuie să dai la pedale, poate mi-o dă și mie să mă duc la magazin așa…

– Da, bre… Îți luăm o cască din aia faină roz, o jachetă de piele, motociclistă te facem! Vrum-vrum! Și mai umpleam găleata cu 2-3 ciorchini… Da’ ia zi, mamaie, matale cu cine votezi?

– Eeeh, nu-ți spui…

– Hai bre, de ce?

– Că votul e secret! Te lovește spiritul civic pe care-l poate avea o ”țărancă trecută demult de vârsta de 70 de ani”.

– Hai mamaie, că doar îmi zici mie, nu la vreun străin! O văd că dă să zică și încerc să o încurajez: Votezi cu Ponta?

– Nu, Doamne – Maica Domnului!

– Haha, dar cu cine? Cu Iohannis, cu neamțul?

– Nu! Nici cu ăla! Io le-am zis și la babe aici în sat și au râs de mine, au zis ca nu-s sănătoasă. Le-am zis că votez cu o femeie.

– Hai, Bre! Votezi cu Udrea matale! Chiar eram puțin șocat și în același timp încântat.

– Nu, nici cu Udrea. Eu votez cu, asta Macovei.

– Duuu-te, bre, votezi cu Monica Macovei?!? Eram și mai încântat. I-auzi, baba hipsteriță!

– Ce-i aia? Întreabă râzând. Dar ce are că votez cu Macovei?

– N-are, bre, nimic. Foarte bine că faci asta. Și eu cred că tot cu ea votez, numa’ că nu mă așteptam să zici matale asta. Deobicei babele de la țară trag ori cu Ponta, ori cu Iohannis.

– Să știi că toate astea de acilea numa’ așa votează. Zice: ce-ai bre, Teno, te-ai stricat la cap? Și eu le zic că vreau și eu, în sfârșit, să votez cu o femeie.

– Hai, bre, că n-o votezi doar pentru că e femeie…

– Nu, am văzut-o la televizor, și mi-i așa drag de ea. E deșteaptă tare. Era la o emisiune cu Europa asta, și tot ce o întrebau ăia știa să le răspundă. Și au întrebat-o că dacă nu-i e frică să meargă la Parlamentul acela din Franța sau unde e, și a zis că nu, că ea-și iubește țara și tot ce face știe că face pentru țara ei. Râde însă vizibil emoționată.

– Bravo bre, bine faci! Să știi că dacă nu era tanti asta, nu știu dacă acum al’de Năstase și Voiculescu intrau în pușcărie…

– I-auzi, cum așa?

Și am început să-i tot povestesc de ”Mămica Macovei”.

Iată cum tot ce ai învățat în facultăți și la masterate despre comportamentul electoral al românului ți se năruiește într-o conversație în vie, cu mâinile roșii, la intersecția meridianului 27 cu paralela 45.

Mulți știu cere, puțini știu mulțumi…

Deunăzi vorbeam cu un bun prieten de-al meu despre varii chestiuni de importanță personal-sentimentală. Atunci mi-a ieșit pe guriță această ”perlă”. M-am tot gândit la ea în ultima perioadă și am ajuns la concluzia că noi, oamenii ca societate, avem o mare disfuncție care într-un mod curios ne ajută să avansăm din anumite puncte de vedere iar din altele să regresăm. Exact cum spune titlul, știm să cerem, dar nu știm sa mulțumim. Degeaba zice românu ”să moară capra vecinului” că atunci când moare și vede că a lui este încă în viață, în loc să realizeze ce are mai de preț, se bucură de necazul celuilalt, nevalorificând cel puțin sentimental, fragilitatea avuției, a ceea ce ai.

Nu de puține ori aud ”pace în lume”. Astea-s chestii pe care le zic cei ce n-au vazut sau n-au pus în viața lor mâna pe or armă. Așia-s oameni care nu realizează că de când există omul care știe că știe pe a treia planetă de la soare, n-a existat nici măcar un răgaz de un an fără să fie vreun conflict armat în cele șase continente. Ba mai mult, raportat la numărul de oameni pierduți din cauza intervențiilor militare și populația întregului glob, suntem într-o eră cum n-a fost mai pașnică de la Facere în ‘coace. Sau alte aspecte, cum ar fi, deja celebrele cazuri, de copii care se sinucid pentru că au primit de Crăciun iphone 4s în loc de 5. Și mă-ntreb: vina cui să fie? Singurul răspuns cu care pot veni este acela că totul pleacă de la o anumită logică, aparent greu de contestat. Omul trebuie să vrea ceva ca să obțină. Prea rar se întâmplă să nu vrem ceva și să obținem. Totul pleacă de la voință, iar felul cum îmbraci sau cultivi voința cu pricina îți va aduce un final cât mai apropiat de cel scontat. Însă, este oare suficient? Ajungem la punctul în care, citând din Fight Club: ”să ne cumpărăm lucuri care nu ne trebuiesc, cu bani pe care nu-i avem, pentru a impresiona oameni pe care nu-i placem”. Și zic, asta mai e firesc? Invariabil nu. Arareori ne este dat să muncim cu adevărat pentru ceva. Mă refer aici fizic. Vrei casa: pune mâna și clădește-o. Vrei telefon? Fă ca Graham Bell (sau Tesla, depinde de sursă) și inventează-l. Existau oare nevoile acelea pe atunci? Să ai blog, să scrii ca să te citească lumea? Nu. Dar e absurd sa fac comparație între vremurile în care trăim noi ca generații diferite. Îmi aduc aminte cum în copilărie tatăl meu îmi tot amintea, cu recurența necesară, că el a învățat la lumânare și ca eu ar trebui să fiu fericit pentru că am acest calculator la care să învăț (un 286 cu ecran alb-negru). Oare la fel am să-i spun și eu copilului meu: ”eu îmi făceam temele pe pentium IV, nu pe Apple do-deca core”. Destul de probabil, dar nu in sensul de a-l face să se simta prost.

Ce vreau sa subliniez este esențial pentru toți, pentru toate generațiile care au fost și care vor să vină. Nu zic să vă opriți din cerut, pentru că așa se îndeplinesc lucrurile, dar fiți mulțumitori pentru faptul că trăim vremurile pe care le trăim. Mulțumește-i lui Poenaru pentru că a inventat stiloul și lui Ford că a inventat linia de asamblare. Mulțumește tatălui tău și lumânării la care a învățat, pentru că dacă nu exista nici una dintre acestea, poate că nu erai nici tu. Asta pentru ca noi suntem un rezultat al dorinței multora, iar ăsta este un lucru cel puțin… mulțumitor.