Paul Ispas – IsPaul.ro – Pagina 11

România are nevoie de reformă electorală. Iată cum!

Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în România, de la borduri roșii la țara în sine și conducătorii ei. Însă sunt puține lucrurile care pot fi schimbate peste noapte și care ar putea să aibă un impact atât de mare asupra funcționării unui stat democratic ca raportarea la procesul electoral. Și voi încerca să mă explic. Mai exact, modul în care liderii politici și cei care iau deciziile sunt aleși le conferă acestora o formă de imunitate non-legiferată față de electorat. Adică dacă nu sunt aleși direct de către aceștia nu au senzația că trebuie să răspundă pentru ceea ce fac în fața lor, ci doar în fața celor care au făcut numirea lor pe poziția de pe buletin posibilă. Rădulescu sau Bacalbașa nu au nicio urmă de dorință de a răspunde în fața electoratului ci doar în fața partidului. Puțin le pasă de bun-simț și logică, dar când vine vorba de tăiat macaroana din partea puterii se vor fi comportat diferit. La fel și cu Șerban Nicolae și, am s-o spun, chiar și cu Alina Gorghiu (care n-a fost prezentă la ședința comisiei juridice, neprezentarea ei făcând posibilă trecerea amendamentelor privind grațierea corupților). Un mod simplu de atragerea a răspunderii aleșilor este însăși alegerea lor directă și nu pe linie de partid. Și nu, nu mă voi raporta la votul uninominal, dar vorbim mai jos.

Apoi se întâmplă aspectul invers, cel al implicării cetățenilor în procesul electoral. Mi se pare cumva ciudat din punct de vedere logic ca un ”decision maker” să ia anumite decizii deosebit de importante, cum ar fi, în cazuri extreme, intrarea în război, în condițiile în care nu este mandatat nici măcar de jumătate din populație. Normal ar fi să fie mandatat de… toată lumea (a se citi ”majoritate absolută”). Și da, mă gândesc serios ce înseamnă asta, anume instaurarea obligativității votului. Un efect democratic al neprezentării la vot ar fi deja clișeul ”tragerea unui semnal de alarmă” care în condițiile unui sistem electoral precum cel românesc nu reprezintă decât un mijloc de profitare din partea candidaților, pentru că procentele sunt mult mai mari atunci când prezența la vot e mai mică. Dar asta ați văzut deja la ultimele două procese electorale. Și acestea fiind spuse, în consecință, comunicarea dusă de partide și candidați în campania electorală nu au scop real atragerea de voturi cât diminuarea votanților contra-candidaților. Ăsta este principalul efect al campaniei negative.

Și acum c-am vorbit despre motivul pentru care trebuie reformat sistemul – atât din perspectiva aleșilor cât și a alegătorilor, uite propunerile mele:

Mandate de 4 ani pentru toate funcțiile publice cu maximum de 8 ani în funcție. Deci și primarul, și deputatul, și senatorul, și președintele, și ministrul (chiar dacă nu e ales direct) să nu poată sta mai mult de 8 ani (cumulați) pe scaun.
Anul alegerilor să fie diferit – adică într-un an avem alegeri parlamentare, într-altul prezidențiale și într-altul locale. Alegerile europarlamentare sunt o excepție aici, și și la punctul de mai sus. Efectul principal al acestei ”reforme” ar fi menținerea capacității de controlare de către cetățeni a politicilor duse de aleși, cetățenii exprimându-și acordul sau dezacordul asupra deciziilor luate de conducători. Așa-zisele ”checks and balances”
Obligativitatea participării la vot este un alt aspect important, din punctul meu de vedere. O idee pe care o am și mi-o asum, deși ușor greșită principial, ar fi invalidarea oricăror alegeri cu prezența la vot mai mică de 50%+1 dintre cei înscriși pe liste și amendarea celor care nu s-au prezentat la vot. Dar înțeleg că nu se poate această formă de condiționare, așa că putem institui principiul prezenței obligatorii la vot cu posibilitatea expresă de a vota niciun candidat, neprezentarea fiind urmată de amendă sau obligativitatea participării la niște cursuri de cultură civică.
Sistem de vot preferențial. Cum? Imaginați-vă că în loc să puneți ștampila pe un singur partid/candidat puteți alege ordinea în care vă plac aceștia. Dacă vreți să votați cu, să zicem, IsPaul, dar nu aveți încredere că va ieși și vă e frică că votul va fi pierdut, acum veți vota direct cu, să zicem, Zosso. Dar în sistemul preferențial puteți pune cifra 1 (unu) în dreptul lui IsPaul și 2 (doi) în dreptul lui Zosso și 3 (trei) în dreptul lui Eftimie. Pentru că vreți orice numai să nu iasă Bogdan Stoica, dar vreți în principal să câștige IsPaul. Acest sistem de vot trebuie instaurat pentru Parlament și Primării, fiind un substitut bun pentru votul în 2 tururi. Și că tot vorbim de Parlament…
Câte un senator și un deputat la 120.000 de români cu drept de vot. Adică 300 (+/-) de parlamentari (cum am votat acum vreo câțiva ani). Ăștia vor fi aleși pe sistemul de vot preferențial menționat mai sus, individual (deci nu pe liste), pe baza unei împărțiri geografice echitabile.
Și că tot vorbim de sisteme complicate de vot, cu prezența obligatorie, mai ales în condițiile în care România are una dintre cele mai bune infrastructuri de date din lume, votul electronic trebuie să fie instaurat.
De v-ar trimite părinții și la vot…
foto: Cătălin Georgescu

Într-o democrație funcțională, mandatul alesului este legitimat de vot și perioada valabilității mandatului. Politicile duse de acesta, însă, trebuie supuse controlului public pentru că nu mai trăim în 1870 când doar 30% din populație știa să citească. La ora actuală propagarea informației și capacitatea de a discerne a alegătorului este peste posibilitatea sistemului electoral actual de le traduce în deciziile aleșilor. Degeaba știm noi tot ce mișcă atâta vreme cât următoarele alegeri care pot zdruncina un partid vor avea loc peste trei ani și jumătate. Cetățenii nu au posibilitatea de a influența deciziile imediate ale politicienilor decât, cum s-a văzut la începutul anului, ieșind în stradă în număr foarte mare.

Din nou, cred cu tărie că aceste modificări vor aduce politica mai aproape de oameni și mai departe de tertipurile din campaniile electorale folosite de diverși pentru a câștiga și nu pentru a face un bine dezinteresat.

Despre misoginie și șah. Sau de ce nu sunt femei în top 100 șahiști

Recunosc, idiotul din Parlamentul European care este super-misogin a cotizat enorm la inspirarea acestui articol. Pe acel om cu un retard social crescând îl cheamă Janusz Korwin-Mikke, este un extremist notoriu cu mari probleme de logică, aidoma tuturor extremiștilor, de altfel. Omul a zis un rahat adevărat: nu există nicio femeie în top 100 șahiști. Acesta, zic eu, este un argument bazat pe super-simplificarea stării de fapt și înainte să încep să argumentez voi zice că singura persoană cu care am jucat mai mult de 3 partide de șah în viața mea și pe care nu am reușit să o bat nici măcar o dată este fix soția mea. Și modest cum mă știți, eu mă consider un șahist bunicel.

Acum să revenim puțin la argumentul inițial. În primul rând trebuie vorbit despre numărul de jucători de șah de sex feminin și cel masculin. Cum vă așteptați, nu vorbim de o paritate de 1 la 1. Un studiu făcut pe Germania arată că din 120.000 de jucători înregistrați, 113.000 erau de sex masculin. Deci mai puțin de 6 procente sunt de sex feminin. Acum inaginați-vă motivul pentru care doar 6% dintre femei joacă șah, iar dacă v-ați gândit la faptul că acest joc nu este suficient marketat sexului frumos, aveți dreptate. Cum este imaginată și acum, chiar într-o societate non-sexistă, o femeie care joacă șah foarte bine spre deosebire de percepția generală asupra femeii? Bineînțeles, băiețoasă. Femeia trebuie să fie frumoasă, grațioasă și nu să se bată cu băieții la sporturi. Evident că numărul total de femei care se vor fi apucat de acest sport va fi mai mic și, implicit, și numărul de femei în top 100 șahiști va fi mai mic. E ca și cum ai zice că oamenii din emisfera sudică sunt mai proști pentru că au mai puține Nobel-uri, în condițiile în care în care nici măcar un miliard de oameni nu locuiesc la sud de Ecuator. Dar veți zice că 6% jucătoare ar trebui să se traducă în 6 femei în top 100. Și nu ar fi neapărat greșit, dar este un argument ușor ticălos pentru că din nou trebuie să acceptăm că numărul nu reprezintă calitatea. Contextual vorbind dacă fix fetele care ar avea calitățile necesare să ajungă în top 100 nu s-ar apuca de șah (șanse mult mai mari decât la băieți), evident că nu le-am fi avut acolo.

Dar gata cu scuzele, că nu e cazul. Eu vreau să-l întreb pe Janusz ăla, că zici că are nume de ungur, dacă a auzit Judit Polgar, o unguroaică… ca să vezi coincidență. Tipa asta a fost cea mai bine cotată femeie șahist din istorie. A ajuns mare maestru mai repede decât Bobby Fischer, fost campion mondial la șah, la vârsta de 15 ani. Dar nu stau să traduc wikipedia că puteți și voi să citiți. Dacă o femeie poate să bată un asemenea record e clar că nu ține de sex, pentru că în alte sporturi unde natura a înzestrat bărbatul cu testosteron, deci ceva mai multă forță, eu nu prea cunosc asemenea exemple. Deci e clar că femeia nu e mai proastă decât bărbatul ci circumstanțele sociale sunt mai benefice bărbatului când vine vorba de șah… și nu numai.

Da, tipa asta te bate la șah de te caci pe tine!

Și vreau să vă spun un caz, o opinie în care femeia este net superioară bărbatului, iar aceasta ține de moralitate și integritate. Și am să-l întreb iarăși pe Janusz câte femei-politician știe că au fost implicate în scandaluri sexuale și câți bărbați știe. Eu am auzit de regi care și-au creat propria religie ca să poată să divorțeze, dar nu am auzit de regine făcând asta, în schimb am auzit de regine virgine. Am auzit de președinți de state puternice prinși în fapt, dar de șefe de state puternice niciodată. Imaginați-vi-o pe Thatcher sau pe Merkel făcând ce a făcut Berlusconi sau Kennedy. Sau pe Clinton ea făcând ce a făcut Clinton el. Greu, așa-i? Spuneți ce vreți despre Firea și Andronescu dar nu le veți vedea cu băieți tineri și sexoși pe lângă ele așa cum au tinere sexoase Dragnea și Oprea. Asta pentru că așa cum fizic bărbatul e superior femeii, raportându-ne la forță brută, femeia e moralmente superioară bărbatului raportându-ne la simțul datoriei. Și am să ofer o credință personală pe post de argument: eu nu cred că numărul scăzut de bărbați violați de femei se datorează disproporției capacităților fizice, ci cred că se datorează integrității morale a femeilor, pentru că astăzi există atâtea mijloace în care disproporționalitatea fizică poate fi depășită, cum ar fi pistolul, drogul sau șantajul. Cât despre sursa acestei integrități morale, asta e o discuție pentru altă dată.

Despre sexism și misandrie

Înainte de a începe, pun o întrebare: când este ziua bărbatului? 9 martie? 5 mai? Sau ziua bărbatului este în fiecare zi? Majoritatea oamenilor nu prea știu când e ziua bărbatului și trebuie să recunosc că nici eu nu știam până de curând. Poate că unii dintre cititori vor ști să spună că pe 19 noiembrie e ziua internațională a bărbatului. Iar unii mai experimentați în ale Wikipediei vor ști să spună că e sărbătorită de vreo 25 de ani și că și România aderă la această zi. Dar până la urmă cui îi pasă, că bărbații și așa o duc bine și fix asta ne mai trebuia, o zi în care să celebrăm bărbatul, de parcă nu s-ar face asta destul zi-de-zi.

Păi aici avem o formă de problemă, pentru că de obicei victimele sexismului sunt femeile, și nu bărbații. De ce ar fi bărbații victimele sexismului, doar ei sunt opresorii, nu? Păi da, într-o mare măsură și într-o mare majoritate a cazurilor, bărbații sunt ”opresorii” ca să zic așa. Ei sunt cei care se comportă libidinos pentru că pentru ei ideea de ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” nu se prea aplică aici. Bărbaților le-ar plăcea să fie curtați mai tot timpul, ba chiar unora le-ar plăcea bădărănismul, însă trebuie să recomand de pe acum, drage cititoare, să nu faceți asta în public pentru că dacă majoritatea sunt educați și știu să nu ia de bun ce ziceți, pentru unii nu va fi decât un catalizator periculos, iar pentru aceia eu îmi cer scuze. Și nu, nu încerc să justific proasta creștere a bărbaților, ba chiar insist că mulți dintre ei merită bătuți și re-educați. Dar vorbesc despre ”the silent majority” a bărbaților, cei care trec pe lângă voi și nu se uită lung și bălos. Cei bine-crescuți care dau bună ziua, aduc flori și se comportă decent. Aceștia au de suferit, cumva, din cauza specimenelor vocale, pentru că serios vorbind, ce e mai vocal decât violența, vulgaritatea și libidoșenia? Aceștia, cei cuminți și mulți, o duc tot prost din cauza celor… uhm… proști. Ei nu au parte de ziua bărbatului, ei nu pot să iasă cu copilul în parc fără soție, ei nu pot să se dea cu cremă pe față, ei nu pot conducă mașină mică, ei nu pot să plângă la filme, etc, etc, etc.

Nu știu de ce simt nevoia să insist că nu vreau să fac comparație între misoginismul de care au parte femeie și misandria de care au parte bărbații. Femeile clar trăiesc lucruri mai nasoale și nu vreau să diminuez importanța lor, doar să vorbesc despre cealaltă fațetă a sexismului.

Citeam un articol Vice despre un bărbat violat, lucru ilar la prima vedere și trebuie să recunosc că și pe mine m-a amuzat, inițial… Dar să ne aducem aminte de taximetristul violat: oare cine îl lua în serios? Evident, nimeni, doar e bărbat! Da, și bărbații pot fi violați. Și știm toate cazurile alea cu profa care face diverse cu elevii. Se întâmplă, e profa băgată la pușcărie și aia e. Dar băiatul va trebui să fie mândru că ”i-a tras-o profei” deși, crescând, poate că va avea numite sechele în urma actului sexual făcut cu o persoană cu autoritate. Dar el nu are voie să sufere din asta, doar e bărbat.

La muncă, la un moment dat, îmi scot crema de față și mă ung, având pielea prea uscată. Obiceiul a fost învățat de la un alt coleg care practică acest mijloc de menținere a hidratării pielii. Bineînțeles, reacția altor colegi a fost ”îți intră și nisip când mergi la mare?”. Uite cum poți fi sexist în ambele sensuri – te iei de un bărbat că are un comportament pe care tu-l identifici ca fiind feminin și faci o trimitere către structura biologică a celuilalt gen. Frumos.

Pe șosea, în trafic, se întâmplă adesea să recunoști specificul de mașină asociată cu diverse sexe. Dacă e SUV, fie e pițipoancă, fie e vreun cocalar. Dacă e mică mașina, și în 3 uși, sigur e de fată, iar dacă aia e condusă de băiat, a împrumutat-o pe a soției. Niciodată un Ford Ka sau un Fiat 500 nu va fi condus de un bărbat fără circumstanțe atenuante. Dar de ce? El n-are voie?

Un bărbat schimbând scutece poate fi privit ca ceva denigrator. În casă, singurele lucruri pe care are voie un bărbat să le facă sunt: un pic de aspirator și dusul gunoiului. El nu spală faianță, weceu, cadă sau altele decât dacă e singur, altfel ferească Dumnezeu să sune telefonul și să fie nevoit să dea explicații: ”Ce faci boss?”, ”Uite spălam faianța că a sărit ulei și…”, ”Păi și nevastă-ta?”, ”A, se uită la meci și bea o bere.”, ”Faci mișto?”, ”Nu.”, ”Păi ce fel de bărbat ești tu mă? De aia ți-ai luat femeie?”. Sau dacă nu vine întrebarea asta, vine aia cu nisipul la mare.

Și-mi aduc și acum aminte cum vorbeam cu niște colege în pauza de masă și le explicam că plâng ca un copil la anumite filme. Ba chiar am avut o conversație în comentarii pe Facebook cu boss-ul de la pitici gratis în care, pasiv-agresiv cu nuanțe trollicești, m-a întrebat dacă am plâns la Arrival și să recunosc c-am plâns. Nu mi-a fost și nu-mi va fi niciodată rușine de sentimentele mele. Voi plânge când asta simt fără să-mi fie frică de nisipul de la mare. Sunt bărbat indiferent de situație.

Bineînțeles, pot continua discuția destul de mult, dar vreau să evit să mă bag în standarde duble pentru că alea clar n-au sens și trebuie să accept că așa e societatea. Dar cu expresii de genul ”femeile sunt mai bune decât bărbații la anumite chestii” nu pot așa cum nu pot nici cu ”bărbații sunt mai buni decât femeile”. Pot primi că sunt diferiți sau că au anumite avantaje biologice (ambii asupra celorlalți), dar nu mai buni. Un bărbat poate fi la fel de bun părinte ca o mamă. Un bărbat poate avea un simț al esteticului la fel de bun ca o fashionistă și fără să fie gay (stereotipuri, wow). Un bărbat poate avea aceeași capacitate de distribuire a atenției ca o femeie. Și, cum am zis, lista poate continua.

Acum că m-am plâns destul nu am să cer flori de 19 noiembrie, nu am să cer ”drepturi egale” sau să cer societății să se schimbe. Până la urmă o ducem mult mai bine, din această privință, decât femeile, pentru că putem fi oribili adesea. Însă insist asupra faptului că dacă suntem bărbați asta nu înseamnă că nu cădem victime ale sexismului.

Și în încheiere, ajutați-mă să-mi dau seama față de cine e sexist magazinul de haine care dedică 70% din spațiu femeilor, 15% copiilor și 15% bărbaților?

Despre instituții – sau de ce trebuie să te înfurie mișcarea împotriva anticorupției

Voi vorbi despre instituție, în primul rând, și mă voi referi la cea de-a doua definiție dată de dicționarul limbii române: ”formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. Adică, o instituție, este practic un concept la care aderă în majoritar societatea și o ține în viață prin acceptarea existenței ei. De exemplu, dacă toți românii dintr-o dată nu ar mai recunoaște existența echipei Steaua București, ea ar înceta să mai existe. Dar cum asta e spre imposibil de făcut, s-au creat diverse instituții care să spună, legal, dacă ea există sau nu. La fel se întâmplă cu orice, iar noi, acceptând deciziile sau normele lor, punem valoare pe acea instituție. Nerespectând sistematic deciziile sau acțiunile unei alte instituții, o dăm în derizoriu… Cred că ați prins ideea.

Acum, la noi în România corupția ajunsese să aibă valoare de instituție. Cu toții îi recunoșteam existența și aderam la ea, într-o formă sau alta. De fiecare dată când am dat 10 lei la spital, să ne bage în seamă, de fiecare dată când am copiat la vreun examen, sau am pus bani în plic pentru vreun profesor, de fiecare dată când am sunat pe cineva care lucrează la pașapoarte ca să ne bage mai în față am aderat la instituția corupției. Însă acum, în ultimii câțiva ani, lupta împotriva corupției a crescut. Fiecare dintre cei care refuză să mai dea șpagă, fiecare om care semnalează abuzul vreunui reprezentant al sistemului întărește o altă instituție, cea a anticorupției. Acum practic a izbucnit lupta dintre cele două. Însă conform definiției de mai sus, nu e vorba doar de DNA și de corupți. E vorba de comportamentele noastre, iar noi refuzând corupția refuzăm un important mecanism instituit în România de exercitare a puterii. Puterea ar trebui să fie exercitată doar prin cele trei elemente: legislativ, executiv și judecătoresc, iar pericolul corupției este acela că ”leagă” transmiterea influenței dintre cele trei care, teoretic, ar trebui să fie separate. Legând această transmitere, pune puterea în mâna câtorva care pot acționa în beneficiul lor fără să suporte consecințele. Și iată că am ajuns în zilele noastre. ”Ei” și-au dat seama de pericolul care-i paște, de faptul că sunt mulți în România care refuză această instituție a corupției și că, deși ei vor ”să se curețe”, deci nu vor mai face, asta nu spală păcatele lor din trecut. Deși nu vor să mai facă nasoale (sper), deci aderă și ei, cumva, la această instituție anticorupție, totuși nu vor nici să tragă ponoasele activității lor din tinerețe. Așadar, cel mai simplu mod de a scăpa de trecutul nedorit este dezincriminarea și grațierea. Reduci răspunderea și penitența pentru mai multe fapte și ajungi astfel să nu-ți mai fie frică de ce ai făcut. Practic lovești fix în instituția anticorupției.

Și o să-mi spuneți că mănânc rahat, dar domnul Șerban Nicolae (prea mult spus ”domn”) propune niște amendamente la legea grațierii aflată în Parlament, amendamente ce presupun grațierea și a multor fapte asimilate celor de corupție (abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și chiar luarea și darea de mită în condițiile vechiului cod). Și ce e mai rău în toată povestea asta este că, în conformitatea cu amendamentul propus de excelența sa, domnul șofer, dispozițiile se aplică faptelor făcute până la intrarea acestei legi în vigoare, ea intrând la 30 de zile după ce e votată. Cum bine remarca cineva pe net, liber la furt, că nu pățești nimic, boss. Îți face dosar, dar nu mergi la pușcărie…

Di ce, boss? Da’ ch-are? Nu-s eu parlamentar d-aia ca să dau amendamente?

Ca să concluzionez, orice formă de zdruncinare a acestei instituții presupune o tentativă de întoarcere la valorile precedente, anume acelea de utilizare a corupției ca un mijloc de exercitare a puterii. De asta trebuie să ne protejăm, pentru că realmente ne protejăm țara. Atunci când instituțiile eșuează, țările eșuează. Dar dacă putem clădi ceva în ce să credem și să aderăm cu toții la aceste valori, ei, oricât de puternici ar fi, nu ar rezista.

Păreri din Piață – a 28-a zi de proteste

Am fost în Piața Victoriei la a 28-a zi consecutivă de proteste. Se închid, astfel, 4 săptămâni continue în care câteva suflete, spre câteva zeci de mii de suflete, au fost zilnic în Piața Victoriei. Motivația protestelor s-a transformat încontinuu, și la fel și s-au schimbat și cei care sunt în constant în Piață. Dacă în primele zile, începând cu marșurile chiar, totul era spontan și autentic, totul se baza pe canalizarea energiei generată de frustrarea și indignarea celor din Piață, acum lucrurile se mișcă dintr-o oarecare inerție. Nu știu dacă e bună sau rea, asta fiecare judecă pentru sine.

În Piață oamenii care merg aproape zilnic se cunosc între ei. Cei ”în civil”, fie jandarmi sau sereiști, sunt evidenți ca lumina zilei. Fotografii, purtătorii de steaguri și portavoce, aducătorii de ceai și preotul cu crucea sunt văzuți ca niște factori unificatori într-o mulțime extrem de prietenoasă, sentiment pe care l-am simțit constant, încă de la prima ieșire spontană, însă acum pare a fi, cumva organizată. Pentru că asta face Piața, te obligă să te organizezi, să-ți cunoști semenii și să le porți respect. Te face să fii mândru că ești alături de ei și să te bucuri să cânți imnul la fix, chiar dacă ultima strofă este mereu uitată.

Și apoi se întâmplă urâtul. Îi vezi pe cei ciudați, cei care pot fi catalogați drept ”spărgători de proteste”, un fel de psihotronici autentici. În fața muzeului Antipa erau două persoane cu trei banner-e în care își exprimau indignarea asupra ANAF care nu tratează egal firmele cu capital românesc și cele cu capital străin, favorizându-le, bineînțeles, pe cele străine. Mă rog, asta era indignarea lor. Îmi e greu să înțeleg ce treabă are muzeul Antipa sau chiar Guvernul ca un tot în afacerea asta, dar fie. Dreptul de a fi indignat nu poate fi oprimat. Alt spărgător de protest era un nene un pic mai energic decât ar fi trebuit, care stătea undeva mai separat de grup și se trezea la fiecare minut să strige cât putea de tare diverse slogane nerepetate. Hey, fiecare grup cu ciudații lui, nu?

2 oameni la 4 banner-e. Am vrea noi asemenea eficiență!

Într-o interpretare personală, ca să conchid, mi se pare în egală măsură frumos și trist ceea ce se întâmplă. Un protest plecat de la un catalizator, similar unui foc, a crescut la dimensiuni uriașe, însă când paiele de pe foc au ars lucrurile s-au potolit, iar acum, ceea ce icnește în Piață sunt niște vreascuri care întrețin flacăra siguranței. Este frumos să știi că cei din Piață sunt net mai informați decât mulți alții. E frumos să-i vezi purtând discuții, împărtășind povești ”din culise”, dar e trist să vezi oameni care nu au ce căuta acolo plimbându-se prin acea mică mulțime care la televizor pare eterogenă. Sper ca atunci când protestele se vor opri, ele să nu fie furate în vreun fel de o masă la fel de mică dar ceva mai organizată, pentru că acum, din ce simt eu, acesta e riscul principal.

Previziuni oscaricești IsPauliene – ediția 2017

Și iată-ne, din nou, la ceasul morții pentru unii, ceasul fericirii pentru alții. Cine ia Oscarul? Mbine… Oscarurile, că se dau mai multe statuete, așa. Și cum v-am obișnuit (sper), voi face o listă cu cine zic eu că le ia. Voi vorbi doar despre categoriile majore și, înainte de a începe, recunosc că nu am văzut toate filmele încă.

Cel mai bun design (production design) este prima categorie despre care vorbim în care se bat La La Land și Arrival, cel mai bine cotate filme. Părerea mea este că statueta va merge la La La Land. Production design-ul se referă la modul în care vizualul se pliază pe senzația care trebuie transmisă audienței, iar La La Land a depus mult efort vizibil aici.

Cea mai bună animație cred că va merge la Zootopia. Recunosc, cred asta pentru că e singurul din listă pe care l-am văzut.

Cea mai bună muzică aduce surpriza plăcută numită Moonlight care are vreo trei scene extraordinare ridicate la cer de muzica pe care se petrec. Totuși, fără prea mari surprize, muzica din La La Land iese în evidență puternic, deci musical-ul va avea întâietate aici.

Cel mai bun cântec va merge la City of Stars una dintre cele două nominalizări ale LLL, dar trebuie să spun că sunt surprins că Pharell și ce a făcut el pentru Hidden Figures nu se bucură de aprecierea Academiei. Păcat.

Cel mai bun machiaj e o categorie surprinzătoare. Avem un film străin – A Man Called Ove, Suicide Squad și Star Trek. Acum, multe i se pot imputa filmului lui Ayer, dar nu și machiajul care a fost perfect, deci Suicide Squad va lua statueta aici. Zic eu.

Cele mai bune efecte vizuale este categoria în care se bat diverse blockbuster-e. E foarte dificil de spus cine va lua statueta aici, însă am să merg pe ce mi-a plăcut mie, și anume Star Wars, pentru că deși miroase a naftalină, la capitolul efecte speciale, văd, franciza încă mai poate da lecții. Dar nici cu efortul depus pentru Cartea Junglei nu mi-e rușine.

Cea mai bună editare sunet cred că e o categorie care anul acesta e sinonimă cu La La Land. Ca idee, editarea sunet se referă la ce se alege ca sunet de fundal în diverse momente, ce dă frumusețe sau acuratețe auditivă unui film.

Cea mai bună editare video este o categoria unde toate nominalizările sunt meritoase, dar cel mai slab este Hacksaw Ridge, pe care îl voi numi de pe acum ”marele pierzător” al acestei ediții. Și da, deși mi-a plăcut mult Arrival, statueta va merge la LLL, din nou.

Cel mai bun mixaj sunet este, iarăși, o categorie rezervată LLL. Și dacă sunteți curioși care e diferența dintre editare și mixaj, ei bine mixajul se referă la felul în care sunetul este pliat pe scenă, ce se aude mai tare – fundalul sau personajele principale, cum se face fading-ul de la o mașină care trece prin fața camerelor… etc.

Cele mai bune costume e o categorie la care voi ignora LLL și voi spune că bătălia se dă între Allied și Florence Foster Jenkins. Iar dintre acestea 2, câștigătorul va fi Fantastic Beasts and Where to Find Them. Da, am făcut o glumă.

Cea mai bună cinematografie este, zic eu, printre cele mai importante categorii. Ea se referă la cât de bune sunt cadrele alese și modul în care sunt filmate ca să se plieze pe ”sentimentul” filmului. În Cazul acesta, LLL, Arrival și Moonlight sunt cele mai bune, toate trei având ”cinematographers” aflați la prima nominalizare. Dar nu e dificil ca să-ți dai seama că filmul care rămâne întipărit pe retină e La La Land (și o să câștige, desigur), deși mi-aș dori din suflet să ia e Moonlight, doar pentru scena din mare.

Cel mai bun scenariu adaptat va fi dat câștigătorului luptei dintre Arrival și Fences. Din păcate, Academia nu e fan SF, deci Fences al lui Denzel va câștiga.

Cel mai bun scenariu original va merge la La La Land, deși nici Manchester by the Sea sau The Lobster nu-s de neluat în seamă aici.

Cel mai bun regizor este Damien Chazelle, de la La La Land. Dar Doamne, cât de mult i-aș da eu statueta lui Villeneuve pentru Arrival.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar aduce o premieră: trei femei de culoare nominalizate. Și da, toate trei au jucat foarte bine, dar lupta dintre Viola Davis (Fences) și Michelle Williams (Manchester by the Sea) va fi câștigată de Viola. A fost mult prea bună!

Cel mai bun actor în rol secundar aduce actori grei lângă unii cu mai puțină experiență. Dar Academia nu se prea uită la astea, așa că am să-l dau pe Mahershala Ali (Moonlight) câștigător.

Cea mai bună actriță în rol principal. Dragă Ema Stone, ai fost bună. Și știi care partea și mai bună? Nu prea ai concurență anul acesta (poate doar Maryl Streep pentru Florence Foster Jenkins), deci felicitări pentru Oscar.

Cel mai bun actor în rol principal. Aici nu mai e așa ușor. Sigur nu ia Andrew Garfield (Hacksaw Ridge), dar restul toți au o șansă. Pe a mea i-o dau lui Casey Affleck care m-a surprins plăcut în Manchester by the Sea.

Cel mai bun film al anului. Academia va da premiul lui La La Land. Dar eu nu. Eu l-aș da lui Arrival, deși filmul care mi-a plăcut cel mai mult anul acesta este Hidden Figures. Bineînțeles, eu nu sunt în Academie, deci felicitări LLL, imposibil să nu iei statueta cu atâtea nominalizări.

Victoriile Pieței

Vă mai aduceți aminte, acum fix o lună, când ați citit prima dată zvonul că guvernul încearcă o grațiere și ceva amnistie? Aveați habar măcar ce înseamnă, la ce se referă, cine era vizat de aceste proiecte? Nu, totul era zvonistică, până când, a doua zi, au apărut documentele oficiale pe site-ul Ministerului Justiției. Atunci a fost clar pentru toți că intențiile bune ale coaliției de guvernare nu vin fără un cost. Costul, bineînțeles, eliberarea unora, închiderea dosarelor altora și… și știți povestea.

”Piața” a reacționat imediat. Și-a făcut opinia auzită din prima zi când zvonurile s-au concretizat și lumea se întreba ”de ce ies”. Păi de aia ies, ca să aflați și voi de nasolul pe care îl vor ăștia. Deci, prima victorie a Pieței este informarea și atragerea atenției asupra problemelor grațierii și dezincriminării, adică setarea agendei publice.

Pe urmă, pe lângă asta, Piața a continuat demersurile, ajungând să impună atâta presiune încât unul dintre proiecte a fost retras, însă cel mai arzător, a fost trecut, cum se zice în popor, ”noaptea ca hoții”. Reacția imediată a Pieței a dus și la retragerea acestei ordonanțe, e drept, într-o formă tergiversată, dar efectele juridice nu s-au produs, și asta e ce contează.

A treia victorie, una în care nu am crezut, este setarea agendei anti-corupție la nivel internațional. Majoritatea reflectoarelor s-au mutat asupra celor care scandează în piețele importante din România, iar asta a fost un subiect care a vândut, vinde și, spre bucuria noastră, atrage atenția și-i coagulează și pe cei care sunt de aceeași părere. Din Islanda și până-n Bulgaria, cu opriri în Franța și Marea Britanie, mișcările anti-corupție se strâng în jurul grupurilor de români care-și fac auzit glasul.

Și că tot vorbim de anti-corupție, ați observat ciudatul lucru pe care șefii coaliției de guvernământ îl fac când vine vorba despre acest cuvânt ”corupție”? Îl evită în totalitate. Niciodată nu e vorba de corupție. E vorba de justiție, de politică penală, e vorba de un dosar făcut de DNA (bineînțeles, mereu acronimul niciodată numele complet), dar cuvântul ”corupție” nu trebuie să apară pe buzele lui Tăriceanu sau ale lui Dragnea. Se feresc de acest cuvânt ca Aghiuță de tămâie, feri-s-ar și să facă asemenea fapte vreodată!

Și, dacă e să tragem linie, Piața nu a schimbat nimic în sens legislativ, lucru care era, de altfel, și scopul manifestațiilor. Dar a schimbat altceva, anume agenda publică, interesul față de temă și gândirea colectivă asupra subiectului. A adus mijloace de informare corectă și i-a arătat cu degetul pe cei care dezinformează. Ba chiar a făcut încă niște lucruri imposibile: a retras (indirect) multă reclamă de la A3 și RTV, a ajuns să-l facă pe Becali frecventabil și pe BUG Mafia relevanți din nou, i-a făcut pe secui să protesteze alături de români și pe timișoreni să strige ”București, luptă București”. Dar acum confund eu cauzele cu efectele – nu Piața le-a făcut, ci Dragnea & Co, bineînțeles, nevoit și indirect, dar meritul este, în majoritar, al lor. Și că tot veni vorba, verificați, vă rog, tonul vocii șefilor PSD și ALDE de acum o lună și cel de acum. Se va vedea o schimbare radicală despre care sper să nu fie izvorâtă doar din nevoia de ”damage control” în urma comunicării proaste de criză pe care au dus-o.

foto copyright: Dan Mihai Balanescu

Bancul cu Iliescu, Năstase și Dragnea în tren

Se făcea că cei trei măieștri lideri ai FSN, PDSR și PSD se aflau în rapidul de Brașov într-o iarnă destul de grea. La un moment dat, prin apropriere de Breaza, trenul rămâne blocat. Viscolul puternic de afară făcea imposibilă intervenția oricui, iar disperarea începuse să pună mâna pe pasageri care nu erau pregătiți decât pentru un drum de 2-3 ore, și nu de o ședere prelungită fără vreun sorț de izbândă. Cei trei lideri decid, într-un final, să facă uzanță de capacitățile lor de șefi și să încerce să rezolve problema.

Primul care intră în scenă este însuși Iliescu, care se apucă să dea câteva telefoane la Valea Jiului să cheme o armată de mineri care să împingă trenul. Cu minerii se rezolvă tot, gândea el, neluând în seamă starea deplorabilă a infrastructurii afectată de condițiile meteo neprielnice. Totuși, iarna nu-i ca vara.

Următorul pe lista de lideri este prea-în-gât-împușcatul Năstase. Soluția acestuia a fost să se deplaseze din vagon în vagon până la locomotivă, unde înmână două bancnote de 100 de lei, câte una pentru fiecare mecanic, și două bancnote de 50 de lei, câte una pentru fiecare naș. Evident, banii nu dau zăpada de pe calea ferată, deci trenul nu se mișcă.

Agitația creștea și oamenii erau tot mai nerăbdători. După ore de stat împotmoliți, fără apă și în frig, Dragnea se duce la vagonul restaurant unde îi roagă pe cei de acolo să facă niște ceai cald. Apoi îi cheamă pe toți în tren, le dă câte un ceai, îi pune să tragă perdelele și le spune să-și imagineze că trenul merge.

N-am să fac interpretarea bancului. Și da, știu că-i sec.

Despre comunicarea de criză – ce a făcut bine și ce a făcut prost PSD-ul în ultima perioadă

Comunicarea de criză este fascinantă din multe privințe. A fost una dintre materiile mele preferate la master și o urmăresc cu mare interes. Am făcut un foarte mic și superficial exercițiu pe baza ultimelor evenimente de importanță uriașă în istoria recentă. Nu spun nimic nou, doar pun evenimentele într-o altă lumină pe care nu am văzut-o până acum. Poate am stat prea mult în Piață.

T-0 – declanșarea crizei

Pe data de 17 ianuarie apăruse ca zvonistică ideea că Guvernul României pregătește două ordonanțe de urgență, una privind grațierea și alta privind dezincriminarea abuzului în serviciu. Cred că nici în visele cele mai groaznice ale nimănui n-a existat ideea că e pe bune. Și totuși, la câteva ore, apar și textele de ordonanțe. La momentul acela, cel mai grav era cel privind grațierea. Nici un semn, pe 17, că s-ar declanșa o criză.

Pe 18 ianuarie, Iohannis încearcă liniștirea lucrurilor și aflarea adevărului față de aceste zvonuri prin prezidarea ședinței de Guvern care nu cuprindea cele două ordonanțe pe ordinea de zi. Câteva ore mai târziu, Ministerul Justiției publică textele de ordonanțe pe site-ul său. Aici s-a declanșat criza, iar ziua de 18 ianuarie este T-0.

Seara, câteva mii de protestatari au ieșit în stradă pentru a cere retragerea acestor ordonanțe. Modul în care au fost tratați protestatarii de către televiziunile pro-putere și de către puterea însăși arată clar că aceștia nu și-au dat seama că se află la începutul unei crize. Atacarea evidentă a protestatarilor a adâncit și a alimentat implicarea celor din piață, precum și numărul lor. A se vedea efectul de bulgăre de zăpadă crescut în urma exploziei activității pe rețelele de socializare prin viralizarea temelor de interes și crearea de diverse hashtag-uri și teme ca „animale naziste”, „sunt plătit de Soroș” și altele, precum și organizarea de evenimente ce invită la protest.

T-1 – când se conștientizează criza

Pe 22 ianuarie, ceea ce este T-1 al crizei, duminica, ies la protest undeva la 30.000 de oameni. Este momentul în care PSD realizează că e vorba despre o criză, însă nu știe cum să reacționeze. Televiziunile atacă cu și mai mare virulență protestatarii. Se lansează ideea că ar fi plătiți de Soroș inclusiv copiii și câinii, iar membri PSD-ALDE ies în continuare cu mesaje de atac direcționate împotriva protestatarilor. Comunicarea e clar că nu e centralizată, iar asta întărâtă și mai tare spiritele. Lipsa unui mesaj unic și a unui număr restrâns de purtători de mesaj generează și mai mult haos adâncind spirala motivelor pentru care protestatarii au ieșit în stradă.

Referendumul convocat de Iohannis a fost un subiect evitat aproape complet de către cei care au generat criza, ei neurmărind legitimarea acestuia. Nici măcar consultările publice anunțate de Ministerul Justiției, ulterior, nu fac referire la acest referendum, în sensul așteptării luării unei decizii în sens legislativ după ce se validează referendumul. Este pentru prima dată când PSD-ul dă semne că au început un management al crizei prin acționarea în mod unanim asupra unei teme de importanță ridicată.

În sensul disculpării asupra deciziei de a da ordonanțele de urgență, mesajele sunt aceleași indiferent de sursa provenienței lor: CEDO, deciziile CCR, comisia de la Veneția, etc. Acestea nu s-au schimbat în mod radical, cu excepția renunțării la ideea de „urgență”. Alte mesaje nici nu ar putea să dea, pentru că s-ar delegitima. A se vedea modul total greșit al lui Dragnea de a „profita” de moartea lui Dan Adamescu în sens emoțional, mesaj transmis pe ideea că „nu vrea să profite de asta”, lucru pe care îl făcea. Aici mi-a fost clar că cei care îl consiliază pe Dragnea nu sunt suficient de pregătiți pe tema comunicării de criză, urmând ca la ceva timp să apară, iarăși ca zvonistică, ideea că Dragnea i-a contactat pe consilierii israelieni care i-au câștigat alegerile în 11 decembrie.

T-2 – „damage control-ul” care trebuia să stopeze criza

Duminică, pe 29 ianuarie au loc unele dintre cele mai ample proteste ținute până atunci în istoria recentă a României. Guvernul și purtătorii de mesaj intră într-un ”silenzio stampa”, o formă de a limita potențialele nasoale pe care o declarație de-ale lor ar putea-o face. Protestele sunt pașnice și atrag foarte multă atenție internațional. În intern, cei care au generat criza vor să liniștească apele susținând că cei care ies nu au motiv.

Luni are loc o dezbatere publică asupra celor doi elefanți, iar elefantul mai mare (a se citi grațierea) primește promisiunea că nu va fi ordonanță și că nu va grația nicio faptă de corupție sau fapte violente, în nicio formă. Lucrurile par liniștite.

T-3 – criză în adevăratul sens al cuvântului

Marți are loc o ședință de guvern care se prelungește până după ora 22.00. În urma ședinței de guvern, Ministerul Justiției anunță trimiterea către Parlament a unei propuneri legislative asupra ordonanței grațierii și adoptarea ordonanței 13 care, într-o anumită măsură, dezincrimina abuzul în serviciu.

Acest anunț aduce în Piața Victoriei 15 mii de oameni la orele 12-1 noaptea. Motivul supărării și agitației este amplificat de comunicarea incredibil de defectuoasă a Ministrului Iordache, care într-un ton superior răspunde grăbit la întrebări solicitând repetat ceea ce a ajuns deja un laitmotiv: „altă întrebare”. Domnul Iordache este departe de a fi un om al comunicării, el neînțelegând sub nicio formă această artă, motiv pentru care, pe bună dreptate, a și fost acuzat de colegii de partid. Orice formă mai liniștită de discuție și de dezbatere ar fi ajutat neadâncirii crizei.

De miercuri și până duminică, seară de seară, în Piața Victoriei se adună din ce în ce mai mulți oameni, ajungându-se la apogeul (probabil exagerat) de 300.000 de oameni duminică în București și alți 300.000 în țară.

Dar nu ce era ”în piață” e interesant. Ci lista de lucruri pe care le-au făcut cei de pe celelalte baricade, într-un răstimp foarte scurt:

Antena 3 devine mediator, încercând să reducă din retragerea de brand-uri care-și făceau reclamă pe post. Tonul temperat este dat și de o altă ”coincidență”…
Mircea Badea și Mihai Gâdea nu mai sunt purtători de mesaj în acest timp. Ei părăsesc țara pentru motive obiective, însă activitatea lor, inclusiv în online, este redusă considerabil.
Închiderea conturilor de facebook ale celor care în genere atacă destul de virulent este o decizie radicală dar eficientă de „damage control”, respectiv Mircea Badea, Gabriela Firea precum și alte personaje ca doamna consilier local care i-a numit ”putori” pe protestatari.
Unicitatea mesajelor pozitive a început să fie foarte pregnantă din partea membrilor de partid care erau obișnuiți să poarte mesaje. Acestea vorbeau despre realizările guvernului Grindeanu și încercau devierea prin pozitivism a atenției. Greșeala este că bula era deja făcută, majoritatea triindu-și prietenii din online în funcție de apartenența politică.
Mesajul contramanifestației menit să sădească frica ”spargerii României” în rândul protestatarilor, precum și asumarea vinei asupra lor și a lui Iohannis, ca purtător de stindard a fost izvorât atunci și aruncat în toate mediile de către purtătorii principali de mesaj: Dragnea și Tăriceanu. Acest mesaj a fost întărit de începutul ”contramanifestației” de duminică, 5 februarie. Bineînțeles, ideea e scoasă de la naftalină unde erau ținute cele cu care se ataca ”răul suprem”, Băsescu, însă acum e pusă într-un alt context și dusă la un alt nivel.
Încetarea oricărei forme de atac direct din partea purtătorilor de mesaj de pe baricadele PSD este rezultatul final al celor mai sus menționate. Ei atacau legitimități, și nu oameni, și încercau transmiterea unui mesaj unic. Totul cu o excepție.
România TV nu se dezice de mesajele simple pe care le dă, însă puternic alarmiste. Totuși, retragerea publicității de pe acest post, și de pe Antena, este pretată drept o victorie pentru stradă, alături aparenta lipsă de prezență a lor la proteste. Dacă aș gândi conspiraționist, aș crede că fix asta s-a și urmărit, oferirea de victorii celor din piață, în sensul calmării lor. Dar acestea sunt efecte, și nu cauze.

T-4 – ameliorarea crizei

Primele semne de ameliorare a crizei au apărut în urma reacțiilor relativ-pozitive rezultate în urma OUG 14, cea de abrogare a OUG 13. Totuși, indignarea celor din piață a fost alimentată de presupusa neconstituționalitate a OUG 14. Prezența a unui număr mic de oameni luni, pe 6, arată impactul pozitiv pe care l-a avut această abrogare. Marți, acest număr a scăzut și mai tare, ajungând la ”doar” un 12.000, tot mult mai mare decât în prima zi de marți (T-0), când au fost 4000.

Ameliorarea finală a venit, nesperat, de la opoziție, care și-a făcut datoria și a depus o moțiune de cenzură, moțiune care a picat în Parlament în urma unei discuții în care Prim-Ministrul își asuma faptul că nu va mai trata în acest fel probleme de importanță majoră. Finalul crizei va fi mâine când se va prezenta demisia lui Iordache.

Acum, dacă ne întoarcem la T1 și urmărim rezolvarea simplă: retragerea proiectelor de ordonanță de pe masa Guvernului și trimiterea sub formă de propunere legislativă în Parlament ar fi dezumflat tot valul care a dus la ieșirea a sute de mii de oameni. Cel mai mare risc al unei crize de imagine este să nu știi când de afli în mijlocul uneia, iar în cazul de față, specula zice că motivul persistării în criză este interesul personal. Cred că, imagistic și comunicațional, PSD-ul a învățat multe de aici, deși arată în continuare că greșeli se pot strecura. De partea cealaltă, presiunea la care PSD-ul este supus, cel puțin următoarele 3-4 luni, va ajuta enorm la supravegherea mișcărilor acestui partid, cam din toate direcțiile.

Gânduri de protestatar

De imediat două săptămâni, pentru mine normalitatea s-a schimbat. Înainte aveam un program simplu: trezit, muncă, acasă, activități de seară/ieșit în oraș, somn. Acum nu mai pot fi așa. E drept, nu neglijez munca, dar depun multă altă muncă în alt sens. Pentru mine a ajuns să fie normal să caut informații de ultimă oră. A ajuns să fie normal să încep să devin specialist în drept. A ajuns să fie normal să ies în stradă. Toate, bineînțeles, au prețul lor. Nu mai am aceeași eficiență la birou. Cu cât citesc mai mult despre ce se întâmplă, cu atât devin mai puțin manipulabil, și fac tot posibilul să-i informez și pe alții. Iar vocea, de la urlat, nu mai e. E o răgușeală apăsată pe care nici eu nu o înțeleg. Sănătatea își revine, sper.

Rețin niște statusuri de facebook de după alegeri ale susținătorilor PSD, care se rezumau, în majoritar, la: ”A câștigat PSD-ul și uite că nu e sfârșitul lumii”. Doar în sinea mea mi-am zis ”încă”, după care a intrat vocea rațiunii și a zis ”hai, mă, că n-or fi atât de răi… ce-ar putea să facă?”. Uite, mie mi-au schimbat lumea. Seară-de-seară stau cu ochii în televizor, în laptop și cu picioarele înghețate. Dorm 6 ore pe noapte, mănânc când îmi aduc aminte, și nu știu ce să mai fac, sunt în continuă căutare de soluție. Și știți care e marea problemă, că nu sunt singur. Strada arată că sunt cel puțin 200.000 la fel ca mine. Practic, lumea pe care o cunoșteam noi s-a schimbat, deci într-o anumită formă a venit și acel sfârșit.

Și stând în piață îmi amintesc de o discuție cu ai mei, una cam pe când aveam vreo 22 de ani, și foarte sinceră. Ei ziseseră, când veni vorba de mineriada din iunie 1990, care atunci împlinea 20 de ani, că, din păcate, și ei fuseseră manipulați. Votaseră cu FSN-ul și credeau, într-o oarecare măsură că cei din Piața Universității vor răul țării. Ai mei nu erau mândri de ce spuneau, dar măcar era adevărat. Fix asta nu vreau să trăiesc când voi vorbi cu copilul meu, cu tinerii din generațiile viitoare. Fix de asta ies, pentru că i-am idolatrizat pe cei cu curaj care în 87 și 90 nu au schimbat nimic, decât poate niște mentalități, dar în 89 au reușit totuși ceva.

Suntem mulți. Suntem sute de mii. Cifrele care apar pe sticlă, de 10-20… 100.000 arată ”apogeul” de oameni din piețe sau de la proteste. Dar ei se rotesc constant, pentru că e frig și nu rezistă. Unii vin, alții pleacă. Cifrele reale, zic eu, sar de 300.000 liniștit, poate chiar 400. Și e bine să fim pașnici, în ciuda violențelor. E bine să fim calmi, dar e și mai bine să arătăm că suntem mulți, nu suntem proști și că, în caz de nevoie, putem acționa. Unora le este frică de noi, că s-au jucat cu focul și au văzut că arde, dar până nu vor simți în coaste sula pieței, nu vor da înapoi. Ce vă promit e că eu voi fi acolo. Voi încerca să strig, voi încerca fiu vigilent, voi scrie și voi da sfaturi tuturor celor care au nevoie. Promiteți-mi și voi mie același lucru.

Mă întâlnesc în stradă mereu cu cunoscuți. Mă bucur că sunt din ce în ce mai mulți și le mulțumesc. Dar pentru azi, eu trag pe dreapta, că metroul face zgomot de ”Hoții! Hoții!”, iar când e liniște parcă aud ”cine nu sare, nu vrea schimbare”.