Paul Ispas – IsPaul.ro – Pagina 18

Virtuți nesperate ale Omului-Pasăre

Deunăzi mă gândeam să scriu un articol despre cât de ușor poate fi să critici într-un mod distructiv. Cât de ușor poate fi să bagi epitete nelimitate și comparații ”de stradă” despre varii lucruri/oameni/artă. Termeni precum ”mizerie” și ”porcărie” sunt încă atât de des întâlniți încât pot fi văzuți drept clișee, problemă rezolvabilă cu doar un pic de imaginație: ”o cretineală perversă a cărei singur scop este enervarea auditoriului, care și așa are așteptări reduse, iar dacă nu are, cu siguranță își merită epitetul de <<idioți>>”. Simplu.

Nu este și cazul lui Birdman. Dar deloc. Mai mult decât atât, filmul dezbate inclusiv aceasta tematică la un moment dat, într-un mod destul de realist și foarte bine punctat, omițând însă valoarea constructivă a criticii. Dar contextul justifică această omisiune.

Harvey Birdman – Attorney at law. Nu, nu despre el e vorba.

Simt nevoia să mă repet: nu este și cazul filmului Birdman, film care, alături de ”The Grand Budapest Hotel” intră clar în categoria celor mai atipice și totodată fascinante pelicule ale anului 2014 (deși primul menționat a ajuns la noi abia ieri). Încă de când am văzut trailer-ul m-am rugat să nu fie doar o porcărie filmul, și se pare că Inarritu mi-a ascultat rugăciunile, motiv pentru care-i mulțumesc. Omul a reușit să creeze un film de-a dreptul hipnotic, folosind o tehnică de filmare extrem de fluidă și scoțând în evidență exact cea mai expresivă parte a omului, în funcție de circumstanță. Tot ceea ce înconjoară un personaj este folosit pentru scenă, de la banalele hârtii igienice și rumoarea de pe Broadway până la obsesivele oglinzi, ce mereu marchează momente de pseudo-auto-reflecție.

În rest, nici nu știu ce să mai zic de bine despre el. În poveste este greu pentru cei de vârsta mea să se regăsească, însă sunt anumite momente în care felul în care caricaturizarea trăirilor interioare ale personajelor invită la empatie, devine chiar debordant. Într-un mod haios, propoziția asta de am scris-o chiar are sens. Cam la fel este și filmul, face sens pentru că, de altfel, este și o satiră la adresa cultului creat în jurul actorului Hollywood-ian, ajungând într-un moment să puncteze bine că aceștia nu-s actori, ci sunt niște celebrități. Și că tot sunt la capitolul actori: nimeni nu a jucat prost în acest film. Mai mult, cele trei nominalizări la Oscar de care se bucură actorii sunt pe deplin meritate, în special datorită faptului că ”no one steals the show”, ceea ce arată buna sinergie a cast-ului. Iar pentru fani, prezența lui Keaton în acest rol este o trimitere clară la trecutul lui ca Batman, și tot pentru fani, vocea groasă pe care o pune atunci când ”devine” Birdman este un fel de palmă dată cancerului la gât a lu’ Bale. Asta mă trimite la o discuție din acea groaznică (sic) comedie ”Neighbours”, în care Seth Rogen zice că pentru el Batman e Keaton, iar un copil cu care stătea de vorbă zicea că nu, Batman e Bale.

Dar revenind la oile noastre, neapărat trebuie să zic că fiecare nominalizare dintre cele nouă este meritată. Globul de Aur pentru actor și scenariu confirmă calitatea filmului, deși iese grav din tiparele Hollywood-ului din mai toate punctele de vedere, cu excepția limbii.

Bottom line: Mulțumim Inarritu!

P.S. Știați că Birdman e un rapper? Google images… Că tot vorbeam de ignoranță.

Eu nu sunt Charlie

Am zis inițial că nu scriu nimic despre nenorocirea de la Paris, și asta, în principal, pentru că nu am o opinie, alta decât cea pe care o consider normală, respectiv:

”Niște oameni au omorât alți 12 (?) oameni. Aceștia trebuie prinși și făcuți răspunzători în fața justiției”. Atât. Oamenii ăia nu sunt definiți de credința lor, nu mai mult decât este un gay de orientarea lui sexuală. Ei nu reprezintă un grup etnic religios, ci doar pe ei înșiși. Nu sunt împuterniciți de nimeni să reprezinte pe nimeni. Nu sunt jihadiști îndoctrinați, ci niște criminali care trebuie să plătească. Fiecare este răspunzător pentru faptele sale.

Legat de victime, formularea trebuie să fie simplă:

”12 (?) angajați ai unui săptămânal francez au fost omorâți”. Orice ar fi scris ei în revista aceea nu ar fi trebuit să îi condamne la moarte. Să omori pe cineva doar pentru ce zice (scrie, desenează) este cel mai deplasat act posibil. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru o poezie. Iisus Cristos răstignit pentru erezie. Mii de alți oameni omorâți pentru credința sau non credința lor. Ei nu sunt Charlie, ei sunt Pierre, Jacques sau cum i-o fi chemând pe ei. Poate oamenii chiar urau ceea ce făceau, dar asta ”plătea chirira”.

Nu există justificare pentru crimă, nici măcar pentru pedeapsa capitală. Oricine spune că ”jurnaliștii au căutat-o cu lumânarea” pică în retorica ”Purtai fustă scurtă, normal că te-au violat”.

Cât despre ”și eu sunt Charlie”, bravo! Cu toții putem fi Charlie, dar uitați, voi toți cei care îi acuzați pe oamenii care nu le iau apărarea, în mod neapărat, victimelor, un lucru extrem de important. Sunt zeci (poate sute) de milioane de oameni care se simt (s-ar simți) ofensați de ce apare în revista aceea și nu au făcut nimic de genul acesta. Din păcate, din punct de vedere comunicațional, contextul le amplifică vocea. Asta nu înseamnă că și ei ar pune mâna pe o pușcă și ar face la fel.

Atacatorii trebuie prinși, anchetați și condamnați, alături de toți cei care au conspirat împreună cu ei. Victimele trebuiesc plânse și apreciate. Nu sunt martiri ai exprimării libere, cum toată lumea o promovează, nici nu sunt martiri ai luptei anti-îndoctrinării religioase. Sunt victime ale unui atac terorist și atât. Nu este nici o diferență între ei și familia de șiiți bubuită în plină stradă de către un sinucigaș sunnit. Nici o diferență între ei și cele 40.000 de suflete ce au dispărut într-o secundă la Hiroshima. Dar deja mă duc prea departe, și am zis că n-am nici o părere despre asta.

Și cu toate astea, nu sunt de acord nici cu cei care-l fac ”cretin” pe cel care crede că jurnaliștii au căutat-o cu lumânarea. Libertatea de exprimare, nu? Parcă asta era.

Atitudinea în vestimentație

E cam primul articol despre vestimentație pe care îl scriu. Nu sunt un veritabil cunoscător într-ale modei pentru bărbați, că doar deh, cine mă știe vede că am ”dad jeans” și că port cămășile scoase din pantaloni. Însă când ocazia o cere, atitudinea se schimbă, deci implicit garderoba și felul în care o port. Nici nu vreau să vă ascund că nu suport, de exemplu, îmbrăcămintea anteniștilor. Sunt într-o lipsă totală de personalitate. Totul perfect, totul identic, mai ceva decât tricoul bleu al lui Băsescu. Nu sunt parlamentari să trebuiască să se îmbrace mereu la fel, însă cer personalitate vestimentară de la unii cu lipsă de personalitate, am probleme. Și totuși, îl știți pe Rareș Bogdan de la Realitatea? Ei, pe nenea acela eu îl consider ”cel mai bine îmbrăcat om” de la vreo televiziune ”mare” din România. Nu are doar personalitate, are și atitudine. Iese în evidență fără a fi un papițoi, iar modul în care-și asortează culorile și se poziționează pe scaun arată un evident ”mă simt bine îmbrăcat așa”. Ca să nu zic că-i ador batistele de la piept.

Bo$$, mersi, ești un simpatic, chiar dacă am pantalonii roz.

Partea nasoală e că ținuta costă, dar după cum spusără și americanii ”nu poț s’fași uomleta făr’ sî sparji niștii uouî”. Și am constatat cu plăcere că în feedu-mi de facebook, un fost coleg de facultate mai aruncă două-trei videoclipuri precum cel de mai jos.

Mie-mi pare că personalitatea și atitudinea trebuie să fie elemente definitorii pentru cel care poartă un costum. Nu trebuie să fii ginere, dar nici vreun ciurli-burli. Da, costumul clasic negru nu dă greș, și e bine să ai unul acasă, mereu pregătit pentru petrecerea tematică ”Tarantino” la care vrei să fii un ”Reservoir Dog”, asta ca să nu fac referire la evenimente mai tragice. E început de an, ce naiba! Dar dacă poți avea stil, de ce să nu ai? De ce să fii o picătură în mare, când poți fi expresiv chiar prin felul de a te îmbrăca.

Și cine nu mă crede, să-și ia bilete la Triggerfinger, că vin anu’ ăsta la Arene, iar băieții ăștia se îmbracă de nu se poate. Serios, au costume făcute, parcă, din mușamaua mamei, dar arată absolut fa-bu-los (iar ”s”-ul nu este ”gay s”). Și pe deasupra, mai și cântă al naibii de bine. Check it out, că au album nou.

https://www.youtube.com/watch?v=cmUboknISaY

Interviul – sau cum să faci marketing in 2015

Acum 5 minute am închis VLC-ul pe care rula ”The Interview”. Poate cea mai tare comedie a anului, după Grand Budapest Hotel. Și tot acum 5 minute am realizat că există un nou cuvânt în marketingul mondial: ”honeypot”. Nu știți la ce mă refer, uitați-vă la film și contextualizați ”iminența atacului hackerilor” și lansarea pe youtube a filmului.

Nu știți de unde să luați filmul? Try here.

Pe lângă mirobolanta strategie de marketing folosită de cei implicați, trebuie să spun că am văzut un ”instant classic”. Are tot ce-i trebe: autocritică, replici memorabile, un cățel adorabil și, nu știu încă dacă din păcate sau fericire, un James Fanco ce ”overplays his role”, care poate la început e un pic enervant dar devine foarte amuzant. De asemenea, avem și un ”cameo” al lui Eminem în primele 5 minute care este incredibil de epic, și care setează perfect tonul filmului.

Ca să revenim la marketing, nu, ”the interview” nu trebuia lansat mai devreme. Este un ”Christmas movie” în toata splendoarea. Explică în nenumărate rânduri strategiile de marketing ce au stat la baza promovării lui, și în același timp oferă un umor cum numai Rogen și Franco știu să creeze. Culmea, nu apare nici un joint în film. Iar în ceea ce privește clișeele, sunt atât de bine tratate încât ai mereu impresia că-ți scapă câte ceva, tocmai de asta filmul cere să fie văzut și a doua oară.

A, cât e de bun ca film? Are 9,3 pe IMDB de la peste cinjdemii de votanți. Într-o notă mai realistă, eu i-aș da peste 8.

10 ani. Părerea mea!

A plecat și ăsta. Mă bucur că a plecat pentru că a făcut numa’ rău României. N-a făcut nimic bun și tot ce s-a întâmplat bun sub mandatul lui s-a întâmplat datorită altor persoane pe care, văzându-le că fac bine, Băsescu s-a descotorosit de ele.

Cu această frază am însumat întreg discursul pe care Antena 3/România TV îl vor avea astăzi începând cu ora 13.

Pup-pa-la revedere!

Acum să revenim la lucruri mult mai serioase. Am câțiva prieteni care îmi solicită opinia cu privire la decada băsistă, pe modelul: a fost bine sau a fost rău? Aceasta este o întrebare dificil de răspuns. Personal și sufletește vreau să cred că da, a fost bine. Însă cum încerc să-mi construiesc imaginea de om obiectiv, care poate discerne între ce e bine și ce e rău, empatizând cu ambele părți implicate, îmi este sincer greu să dau un răspuns clar. De asta am să renunț la obiectivitate. Dacă vreți să vă faceți o părere singuri, vă invit să accesați pagina Zodia Scorpionului, unde veți vedea un material care tinde să fie complet și corect cu privire la anii băsiști.

În primul rând, vreau să înțelegeți că de când am eu drept de vot am votat cu Băsescu. Primul meu vot a fost pus pe ”Nu”-ul din buletinul dedicat primei sale suspendări. Am votat pentru el ca președinte și ”da” pe ambele pătrățele ale referendumului său, deși nu susțin și nu susțineam unicameralitatea. Am zis că, de ce să nu-i dau o ”armă” în lupta politică? Cât despre infamul 2012, am fost la vot și am votat ”nu”. Într-un fel îmi pare rău că am făcut-o, pentru că mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar mai fi fost el președinte. Însă și acum îmi susțin părerea: Traiane, fi bărbat până la capăt! De asta aș fi tare mâhnit să aflu că se va retrage din politică, după cum promitea la un moment dat. Deși, poate după atâta scandal merită și el o leacă de liniște.

Acuma, în zece ani de președinție sub Băsescu am avut parte de bune, de foarte bune, de rele și de foarte rele. De altfel, cine se aștepta să fie numai lapte și miere sau foc și pară cu siguranță de asta a avut parte, că doar știm cum funcționează creierașul nostru: vedem doar ce vrem să vedem. Realitatea și-o face fiecare cu ochiul lui, mai ales când ai o lipsă totală de empatie. Și acum să revenim un pic la obiectivitatea cu care, cred, v-am obișnuit. Am să vorbesc despre cele mai bune și cele mai proaste două lucruri pe care le-a făcut Băsescu și efectele acelor lucruri. Nu vorbim de comunicare, ci de politici publice și decizii politice luate, asumate și perpetuate.

Primul lucru prost: Tăierea pensiilor și salariilor în 2010. Da, știu, am o lipsă acută de originalitate, dar îmi trece. Acesta este, poate, cel mai rău lucru pe care l-a făcut Băsescu. A optat pentru menținerea fondurilor pentru investiții, a optat pentru păstrarea numărului de bugetari, a optat pentru sinuciderea sa politică în detrimentul trecerii prin criză. Da, exact așa am formulat. S-a sinucis politic, iar prin criză, zic eu, am trecut foarte greu. Criza politică ce a urmat apariției crizei economice nu a făcut decât să prelungească efectele contractării economiei și reducerii încrederii investitorilor străini în economia românească. De fonduri europene nu mai zic, că au fost bulversate total, iar rezultatele absorbției sunt catastrofale. Iată de ce e bună predictibilitatea.

Primul lucru bun: Intrarea în UE și întărirea relațiilor cu NATO. Astea nu-s meritele lui, PSD-ul lui Năstase a făcut tot, iar Băse a venit și a luat laurii. Acesta-i discursul standard pe care îl aud în repetate rânduri, și nu e departe de adevăr, dar dacă i-ați auzit conferința de presă de ieri, Băsescu a spus clar: am luat ce a fost bun de la Iliescu/Năstase și am îmbunătățit, punând virgulă după mandatele lor. Mai mult decât atât, toate relațiile cu UE și NATO n-au fost începute de mult-aclamatul PSD ci de guvernarea CDR din care, ghiciți cine a făcut parte. Apoi au fost băgate în Constituție, în 2003, deci Băsescu n-avea de ales. Repet, iată de ce e bună predictibilitatea.

Al doilea lucru prost: Schengen. Am văzut că nu și l-a asumat ieri, lucru care m-a deranjat. Poate că la nivelul politicii internaționale, neintrarea în Schengen este cel mai mare obiectiv ratat. Și-a asumat dorința și planul de a intra în acest spațiu de fiecare dată când a avut ocazia și a eșuat lamentabil. Eu cred că asta s-a întâmplat pe fondul euroscepticismului crescând din ultima perioadă, dar și pe baza capacității scăzute de negociere a României. Planul trebuia să fie simplu: nu mergeam la pachet cu bulgarii și lăsam ”puterea” pe care o aveam în UE să-și facă treaba în relațiile cu Olanda și Finlanda. Nemții și Francezii ne aveau spatele, deci ar fi fost o chestiune de sincronizare.

Al doilea lucru bun: independența justiției. Aici cred că doar Mircea Badea nu reușește să vadă contribuția lui Băsescu. Telepatii și alte chestii. Serios acum, am ajuns să legăm atâția oameni despre care inclusiv votanții lor știau și știu că sunt niște corupți și hoți încât să mai spui că justiția este comandată politic este cel puțin o exagerare. Ultimul caz politic din justiție a fost Trofeul Calității, care dacă nu se întâmpla, tot sângele în instalație de care dau dovadă magistrații în prezent nu ar fi curs. La ora actuală, semne de normalitate anul are.

În fine, că tot îi place lui Mirel Palada să citeze din Dune, vin și eu și zic un citat din Leto II, un tiran care a guvernat universul cunoscut vreme de 3500 de ani, renunțând la umanitatea sa pentru a o garanta pe a ”noastră”: ”Exploziile sunt și comprimări ale timpului. Schimbările observabile în universul natural sunt, toate, într-un anumit grad și dintr-un anumit punct de vedere, explozive; altminteri ele nu v-ar fi perceptibile. Schimbările line și progresive, dacă sunt suficient etalate în timp, rămân nesesizate de observatori a căror perspectivă este prea scurtă. De aceea, vă spun că eu am văzut schimbări pe care voi nu le-ați fi remarcat niciodată.” Cu alte cuvinte, cine real s-a așteptat s-o ducă subit bine și asta datorită lui Băsescu se află într-o eroare uriașă. Același lucru îl pot spune despre toți conducătorii și toate guvernele lumii. Toți cei care zic că o duc mai rău cu siguranță nu o duc din cauza lui Băsescu, pentru că în zece ani poți schimba multe, dar nu poți schimba tot, iar în rău, îmi vine greu să cred că s-au schimbat multe, dacă s-a schimbat ceva, în România ultimilor 10 ani. Sau poate chiar sunt eu dus cu capul.

9 Tipuri de postaci pe facebook pe care nu îi suport!

Am mai șeruit dintr-astea, de la Business Insider sau Cracked.com, cu toții scriu despre ce suporta sau nu pe fb, dar sunt unele care chiar mă scot din minți. Ce mă bucur este că nu prea am asemenea prieteni în lista, dar sunt, totuși, câțiva, altminteri n-aș fi scris. Să începem cu o ordine oarecare, nu ne interesează care-i mai sus, ci ne interesează să se afle pe listă. Dacă am omis pe cineva, vă rog să-mi atrageți atenția.

Conspiraționiștii. ”Ați văzut ce-a zis Vadim? Johannis e omul CIA si e ales ca să înceapă al treilea război mondial cu Rusia”. Serios? Atâta poți? La atâta ți se rezumă funcționarea creierului, la a șerui ce a zis Vadim, sau Funar cu Dacii lui zburători care au ajuns în Australia? Aștia-s genul de oameni care ”știu” că există tuneluri pe sub Marea Neagră care leagă Dobrogea de Istanbul… Alte cuvinte par de prisos.
Haioșii. ”Uită-te la videoclipul ăsta amuzant, uită-te! Acum!”… îi știți, sunt ăia care șeruiesc numai ”Radio Crazy” și 9gag. Și atât. De multe ori nici nu pun titlu șerului și nu-și dau seamă că sunt doar un instrument in viralizare. Calitatea filmulețelor este mereu îndoielnică, unul din zece fiind într-adevăr demn de urmărit și, într-adevăr haios.
Selficapații. Ăia care-și pun câte un selfii pe minut/ora/zi. Atât. Nu am nimic cu cei care fac un group-selfie la săptămână, dar când ai aceeași față în fiecare poză, și tot ce vrei să ne arăți este fie oglinda ta, fie ținuta ”nouă”, prefer să zic pas. Pentru că rimează cu Is-pas.
Heitării. Îi aveți și nu se recunosc a fi heitări, ci oameni care ”ne trezesc la realitate”. Spuneți-mi de câte ori ați citit statusul ăsta: ”statul dă bani la biserici și închide spitale și școli”. Sau ”vecinul meu bagă manele și dă cu bormașina de la 8 jumate dimineața”. Da prietene, știu, trăim într-o lume de căcat și să știi că nu o faci ma bună cu postarea ta.
Blogărul. Ăla care dă mereu șer la propriul blog obscur și are domeniu wordpress sau blogspot că e prea sărac să-și facă un punct ro. Da-da, și eu mă încadrez aici și nu vreau să vă aud cu ”ispas, dar tu nu mă deranjezi”. Știu, dar sunt alții care mă deranjează pe mine.
Știripesurse.ro. Dacă nu lucrezi pentru site-ul de pseudo știri, precum cel anterior menționat sau wowbiz, te rog, insistent, nu-mi spama wall-ul cu pseudo informații. Prima e din partea casei, a doua se rezumă la ”unfollow”. Mai mult, dacă știrea are ”șoc” în titlu, prima nu mai e din partea casei.
Gramatidiotu’. Nu mă deranjează că nu știi că nu există ”eu vroiam”. Mă deranjează că înainte de punct sau virgulă pui spațiu. Asta dacă le pui. Nu-mi pasă de lipsa diacriticelor sau că pui cratimă la ”vreun”, ci mă deranjează că scrii ”întro”. Numărul de i-uri e aleatoriu, iar diferența dintre tine și Grapini e aproape zero.
Egolacheul. Ăsta e ăla care trebuie să ne spună că se duce la piscină. Fără check-in, fără selfie, doar status de un rând. Neapărat trebuie să-i știm programul. Evident viața noastră nu va mai fi la fel după ce ne-a zis asta. Fii măcar enternteining, zi-o pe aia ”să nu credeți că-s un lache egocentrist, dar chiar vreau să știți că mă duc la piscină și nu mi-aș ierta-o dacă nu v-aș spune”.
Listomanul neoriginal. Da, iară fac postarea asta despre mine, pentru că dacă am ofensat pe cineva cu lungul șir, înseamnă că mi-am atins ținta. Acum vă invit să reflectați și, poate comportamenul să-l schimbați.

Practic, dacă vrei să fii amuzant, fii la nivel calitativ, nu cantitativ. Dacă vrei să ne spui ce faci, fă-ți un cont de twitter sau un blog, dar nu ne spama feed-urile. Anvata s-a scriii și nu ne mai obliga să-ți citim ”lipsa de incultură”. Chiar nu-mi pasă de părerea ta dacă e izvorâtă din ură, ia de cercetează ambele situații (și nu de la știripesursepunctro) și vino cu o părere obiectivă și constructivă. Cât despre conspiraționiști, voi continuați să fiți ceea ce sunteți, pentru că, pentru mine, sunteți mai amuzanți decât Laura CK.

Și țin să accentuez: dacă te simți ofensat, ai trei variante. Ori îmi dai unfollow, ori înveți ceva din asta, ori tratezi postarea ca pe un pamflet și mergi mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Smile and wave!

Domnului (încă) Prim Minstru

Stimate domn Victor Ponta,

Nimeni nu vă acuză în serios că sunteți comunist (bine, poate sunt vreo 2-3, dar sunt cantitate neglijabilă). Toți cei peste un milion de tineri ”de pe net” știu care e diferența, cel puțin la nivel minim, între un comunist și dumneavoastră. În esență, un comunist zice că vrea binele proletariatului și transformarea întregii națiuni în proletariat, lucru de care va beneficia o mână de oameni. Tot un comunist adevărat ar încerca să controleze justiția pentru binele lui și al persoanelor apropiate, arătând că atunci când cineva apropiat lui este condamnat, acesta devine o victimă a unui regim opresiv care trebuie schimbat. Un comunist adevărat are cultul personalității, îi place să i se aducă ode și, dacă poate, umple stadioane. Dacă nu poate, umple autocare/trenuri care ulterior umplu stadioane. Un comunist adevărat nu trebuie să se nască în mod obligatoriu în comunism, nici să copilărească. Acesta poate fi nativ comunist. Iar studiul istoriei ne mai arată că în general mulți lideri comuniști au intrat în acel partid pentru a obține o susținere sau a se feri de un pericol iminent, cu alte cuvinte intră în acel partid pentru că sunt singurii care îi dau ceva.

Dumneavoastră nu sunteți comunist, domnule Ponta, și nu crede nimeni cu tărie și convingere că sunteți comunist. Adevărații comuniști fraudau alegerile și puțin le păsa de părerea populației. Un comunist veritabil ar fi început tratate și relații cu China, ba chiar ar fi apreciat sistemul lor ”socialist” de conducere. Atributul de ”fascist” dat oricărui opozant denotă un comportament comunist. Doar în comunism un procuror putea fi și turnător. Teze de doctorat îndoielnice ca atribuire a materialului original aveau numai liderii comuniști. Doar un comunist adevărat ar fi anunțat că țării îi merge bine când populația moare de foame. Sau ar fi zis că toți elevii au internet mobil când rata de abandon școlar este la cote alarmante.

Îmi aduc aminte de un banc celebru: Stalin, Hrușciov și Brejnev se aflau in Transsiberian. La un moment dat, trenul se oprește subit, între stații și cineva anunță că s-a defectat locomotiva. Stalin urlă că trebuie împușcat conductorul locomotivei. Hrușciov zice că trebuie să fie trimis la reeducare conductorul. Brejnev propune ca toată lumea să se urce în tren, să tragă obloanele astfel încât să nu se mai vadă nimic afară, și să-și imagineze că trenul merge.

Uite aici comunist adevărat!

Iar acum să revenim în zilele noastre. Domnule Ponta, nu sunteți comunist, cel puțin nu mai vreți să fiți. Ați început prin a vă asuma niște greșeli, și acesta-i primul pas. Asumați-vi-le pe toate și puneți umărul la îndreptarea lor, abia atunci cei un milion de tineri nu vă vor mai considera comunist. Și nu, nu am ceva cu dumneavoastră, am ceva cu toți cei care au un comportament care a ajuns să fie catalogat drept ”PSD-ist”, respectiv arogant, ignorant și, mai presus de toate, nesimțit. Vă întrebați de ce a câștigat Iohannis? Eu l-am votat pentru propoziția următoare: ”Decât să fiu mârlan, prefer să pierd alegerile”.

E inutil să specific gradul pamfletar al acestei postări. Sper.

Cât despre generalizările apărute în articol, îmi pare sincer rău pentru ele. Știu că generalizările nu sunt bune (spre deosebire de Mircea Badea), dar încerc să ”make a point”.

Futilitatea unui blog mic

Da, am ales titlul special ca să bag cuvântul ăla acolo. Mă dau măreț că știu cuvinte. Acum să revenim la idee. Un blog mic este futilitatea întruchipată. Ești pe wordpress și n-ai domeniu .com? Ești practic inexistent. Dacă n-ai o expunere mediatică relativ decentă și nu vrei să faci ”re-blogging”, atunci bucură-te de cei 40 de unici pe care îi vei avea când mai șeruiești câte un link către proaspătul tău articol pe facebook. În rest, vei avea zilnic 0-1 vizitatori. În general mama sau un prieten apropiat căruia îi va fi rușine să zică ”nu ți-am citit” sau ”ce, ai mai scris?”.

Glumesc, bineînțeles. Nu e vorba de tine, e vorba de mine aici. De asta zic și conștientizez că în viitorul apropiat o modificare trebuie făcută. Momentan nu mă abat de la ideea originală: eu scriu pentru mine, dacă vrea cineva să mă citească, bine. Dacă vrea sa mă critice, măcar să fie constructiv. Mai mult, dacă amuz sau dau o informație nouă cuiva, am adus ”plus valoare” și asta înseamnă că mi-am depășit obiectivele.

Seară bună, și… nu mai fiți disperați dupa OST-ul de la Interstellar, bine?

Cheia succesului in scris – de la un blogger dislexic

Vreau să vă spun că nu dețin cheia succesului în scris. Pentru asta, vorbiți cu Lucian Mândruță. Pardon, tastați cu el, că atunci când deschide gura își dă cu mucu-n fasole cum puțini reușesc. Și nu dețin cheia asta pentru că eu mi-s ușor dislexic. Și în scriere și în vorbire, dar mai ales în citire. Mie trebuie să-mi dea careva câte o palmă peste ceafă și să urle la mine: ”și ce dacă e mai logic sau sună mai bine ce zici tu? Corect e cum vrea DEX-u!”. Și de aici izvorăsc neajunsurile mele lingvistice. Dar să n-o mai lungim atât și să trecem la subiect. Cu predicat cu tot.

Îngărdit sau îngrădit. Da, știu, a doua e cea corectă. Dar nu e mai logic să împrejmuiești cu gard ceva decât să transformi într-o grădină? De exemplu un banal drept, ca cel la liberă exprimare, mai repede îl îngărdesc decât să-l îngrădesc. Nu? O grădină nu tre’i neapărat să aibă gard, dar un drept poate fi limitat – deci, conform DEX (heh), pus într-o grădină.
Guatermala – Pentru că suna mai fain. Da, mă refer la țara Guatemala, și până să se râdă de mine, mă aflam într-o inconștiență totala încât în continuare i-aș fi spus la fel. Poate-s rârâit, dar eu când mă gândesc la această țară mă gândesc că e cald rău, deci termic, deci Guatermala.
Antecameră. Până și autocorrectu-mi arată că e ”anticameră”. Acuma, poate ați mai avut această dispută lăuntrică, dar ceva împotriva unei camere este ilogic a exista. Totuși, cred că vreun lingvist pus pe șotii s-a decis să râdă de mine. Nu știu dacă-s singurul în situația asta, poate punem de-un protest.

De mult n-am mai văzut atâta împotrivire într-o singură imagine. Voi o vedeți?

Procastinare. Da, am uitat un r intenționat. Până să-mi semnaleze un coleg că-s idiot, eu tot procastinare i-aș fi spus. Poate că procrastinam când venea vorba de a pune necesarul extra ”r”. Mai mult, aparent acest cuvânt nu prea există în limba română. Neologisme much?
Normele de calitate ale produsului. Și în toate circumstanțele de acest fel eu acord(ez?) ”a/ale” cu norme. Pentru că, în creieru’ meu, ”de calitate” este un atribut, iar noi nu prea acordăm cu atributul. Dar, din nou, asta-i dislexia mea care intră-n acțiune, că doar ”calitatea” este a produsului, iar nu ”normele”.
Pe asta am reușit să mi-o scot din dicționar după ce un bun prieten mi-a zis: ”Bă, nu există verbul <<a vroi>>. Există verbele <<a voi>> și <<a vrea>> ”. Deci am făcut toată viața ce a făcut si Adi Despot în melodia ”Ce contează”… O greșeală gramaticoasă.

Și poate că lista-i mai lungă, dar încă n-a venit tăvălugul de oameni pentru corectură. Poate credeați că din caterincă zic bălăriile astea. Nu, nu. Pură dislexie/ignoranță, numai că acum, dacă-s prins în fapt, îmi recunosc lipsa de capacitate (adică incapacitatea?) în domeniu, spre deosebire de momentele pubertar-adolescentine când argumentam astfel: ”Ce?! Așa-mi place mie să zic, ce?!”.

Disclaimer: nu, nu sunt fan Lucian Mândruță. Apreciez câteva valori pe care le promovează, doar câteva, și mi se pare foaaarte overrated, atât la scris cât și la idei. Schimbați-vă blogger-ul cu unu’ mai șmecher. Vă recomand eu unu, pe privat. Da, sunt gelos că eu n-am bani să merg să fac reportagiu în Paris când oamenii votează.

Cum m-am îmbolnăvit de cancer – jurnalul unui observator la alegeri, partea a 2a

După cum ar zice și Sandu Ciorbă, ”back by popular request”. Revin cu partea a doua a incomensurabilei experiențe observatorice, despre care sper că se va ridica la jumătatea nivelului de intrigă a celeilalte relatări de acum două săptămâni.

Cu mulțumiri colegului care m-a ajutat pentru acreditare și de această dată, și acompaniat fiind de încă o prietenă înarmată cu cel puțin același spirit civic ridicat la maximum, am plecat spre deja eternul Sălăjan. De data asta m-am îndreptat spre școala din spatele tarabelor reci și duhnitoare a varză nerecomandată consumării. Școala era în reparații exterioare generale, cum de altfel se și obișnuiește în România, spre început de iarnă. Deh, Negoiță trebuie să-și arate capacitatea de face pe primaru’. La intrare în școală surprind un cuplu de oameni cunoscuți, doi prieteni pe care îi știu de ceva vreme își făceau datoria de cetățeni conștiincioși. Bravo lor, așa arată oamenii frumoși!

Intrarea în școală era foarte aglomerată. Aveai impresia că acea poartă nu coincide cu ieșirea. Am avut, pentru un moment, imaginea din ”liță chițăloun” când copii sunt băgați calup în școală și nu mai ies in formă umană.

Asta-i aia cu desene, dar înțelegeți unde bat.

În școală mă îndrept spre prima secție, unde scot buletinul ca să votez pe liste suplimentare. Doamna președinte de comisie mi-l ia, mă notează, îmi dă declarația pe proprie răspundere să o completez și trec la ”subsemnături”. Îi întind declarația semnată și îmi dă buletinul. Cartea de identitate… Zic:

– Mulțumesc! Atât?

– Atât, puteți pleca!

– Aham. Și ca să votez și eu, cum facem?

– Păi cum? Auăleu, n-ați votat?

– Nu! Zic eu zambindu-mi pe sub mustăți. Mi-a crescut și mie barba.

– Ah, poftiți! Îmi înmânează ștampila și buletinul de vot, intru în cabină, ștampilez, pliez, vad ștampila de control, arunc în urnă votul și înapoiez ștampila. Îmi aud numele strigat:

– Paul? Întorc capul și văd o figură cunoscută. Pare a fi brașovean. Îmi întinde mâna o strâng băiatului pe care parcă îl cunosc. Îmi zice: am fost în clasă cu Alexandra.

– Salut, ce mai faci? În continuare eram puțin sceptic, dar realizam încet-încet cu cine stau de vorbă.

– Bine, tu?

– Uite, voiam să mă prezint ca observator, dar haide până afară, dacă vrei să vorbim. Era și el în comisie, dar nu puteam să monopolizăm o secție întreagă pentru noi. Discuția a continuat ca între doi oameni care nu au prea multe în comun și nu s-au mai văzut de câțiva ani.

Apoi, împreună cu colega mea, mergem să ne acredităm în toate cele 9 secții ale școlii. În sala de sport puțea de ziceai că cineva a aruncat 5 găleți cu transpirație pe jos, iar doamna președinte ne-a îndemnat:

– Observați!

Atât a avut de spus, nici măcar să ne verifice datele n-a dorit. Treaba sa, dacă incompetentum est…

Undeva la etaj, printre celelalte uși deschise, se găsea și una mai particulară, încă de la primul contact. Un nene privea realitatea prin tabletă. Mă rog, se uita la un televizor portabil. Intrăm să ne prezentăm doamnei președinte. În momentul acela, unul dintre membrii comisiei îl apostrofează pe cel care tocmai a returnat ștampila de vot:

– Ia ziceți, cum e cu votul din diaspora? E bine?

– Nu facem politică aici, spune cel ce se îndrepta spre ușă. Îmbrăcat bine, aș zice.

– Ah, deci e bine cu organizarea și cu astea? Își continuă apostrofarea membrul comisiei. Cel căruia i se adresa întrebarea părăsise deja incinta. În acel moment mă adresez doamnei președinte:

– V-aș recomanda să limitați accesul la aceste mijloace de informare…

– Ce? Se uita și domnul la știri… Răspunsul ei a purtat o nuanță de indignare.

– Este un măr al discordiei, după cum s-a demonstrat și anterior, iar genul aceste de dispute trebuie evitate pentru că au tendința de a bruia bunul mers al procesului electoral.

– Dacă domnul vrea să se uite la știri, să se uite la știri. Nu este nimic ilegal în asta. Tonul ușor indignat a persistat de-a lungul acestor două propoziții. Iar domnul care tocmai a ieșit este consilier local.

– Am înțeles. Iertați-mi insistența. Voi reveni, îi zic zâmbindu-mi din nou pe sub mustăți.

În secția următoare mă prezint:

– Bună ziua, numele meu este Paul Ispas, iar ea este colega mea, și aș dori să ne prezentăm acreditarea de observatori pentru secția dumneavoastră.

– Nu pot să vă accept acreditarea pentru că observatorii trebuie să fie aici de dimineață.

– Doamnă, nu sunteți corect informată, observatorii nu au o oră anume la care trebuie să fie în secție. Ei sunt acreditați de către BEJ/BES pentru întregul județ, sau, în cazul nostru, sector. Putem vizita toate secțiile electorale, dacă este cazul. Nu putem să ne prezentăm în toate secțiile de dimineață de la 6.

– Eu știu, dar în lege așa spune.

– În lege spune așa doar despre membrii comisiei electorale, ori, observatorii nu sunt membrii în comisia electorală. Deja eram convins de locul în care îmi voi petrece numărătoarea.

– Îmi permiteți să verific legea?

– Dar vă rog, chiar m-aș fi supărat să fi făcut altminteri. Putem ieși până terminați și revenim în 5-10 minute? În tot acest răstimp, Elena (că așa o cheamă pe colega mea) verifica urna de ștampila de control. Când am ieșit, mi-a șoptit că n-are.

– Nu-i nici o problemă, o rezolvăm imediat. Stai să caute în lege și îi spunem după aceea.

Termină doamna, ne face semn să intrăm și, pe un ton mai la locul lui, ne zice:

– Ați avut dreptate.

– Vă mulțumim, doamna Președinte. Poftiți buletinul meu pentru verificarea datelor înscrise în documente… Îmi ridică buletinul de pe masă și compară, conștiincioasă, cifrele alea 13: 18806… i se citea pe buze. După ce îmi dă buletinul înapoi, o rog să îmi acorde 1 minut pentru a discuta în afara secției: Mă iertați, îi zic, am remarcat, și eu și colega mea, că nu aveți ștampilă de control pe urnă.

– Păi cum?

Îi explic cum e cu asamblarea urnei, cu asigurarea acestea împotriva fraudei/ruperii, mă înțelege și se conformează. Deja era clar, aici stau.

Pe hol, dau de încă un observator care purta legitimația la gât. Îl salut și mă prezint. În urma discuției îmi pare că băiatul acesta e mai pregătit decât colegul lui de acum două săptămâni. Și cu toate astea, el tot își propunea să bată la uși ca să vadă numărătoarea. Inapt.

Dar îmi zice o chestie interesantă:

– La secția 45 a fost un eveniment. A fost unu’ de a votat și după ce a băgat votul în urnă și-a dat seama că votul lui n-avea ștampila de control. A cerut să mai voteze încă o dată și a ieșit un pic de scandal. Secția 45 era cea cu președinta verificăcioasă. Puține lucruri au fost mai clare în viața mea ca decizia pe care am luat-o atunci.

Timpul a trecut destul de greu, dar într-un final s-a făcut ora 9 și s-au închis urnele și ușile. Toți membrii își numărau de zor semnăturile. Erau doi băieți studenți în maximum anul 1 de facultate, o fată tot prin primul an și o puștoaică ce avea 18 ani de vreo 2 luni. Două doamne mai pe la 35-40 de ani completau seria, urmate de încă un domn incredibil de tăcut. Cred că a spus 10 cuvinte vreme de 3 ore.

BEC-ul și-a cam bătut joc de oameni anul acesta. I-a pus să anuleze sute de buletine de vot, din cauza împachetării lor. Aia e, ei măcar sunt plătiți pentru asta. După ce au terminat și procesul ăsta, ne-am pus pe răsturnat urna.

– Am rugămintea să nu vă atingeți de nimic, zice doamna Președinte.

– Zic, în regulă.

Le-au pus pe teancuri, iar doamna președinte începe să ne arate ștampilele, una de pe față, una de pe spate. Ca în lege. Conștiincioasă doamna. Noroc că eram puțin atenți, și am observat 13 buletine fără ștampilă, alte încă 7 voturi anulate și câteva intenții (datorate oboselii) dejucate de a distribui aiurea buletinele de vot. Ei, ce să-i faci, or fi lucruri și mai grave decât atât.

Și au fost. La final, aveam 3 voturi în plus față de semnăturile de pe lista. Super. Măcar numărul total de buletine dă? Nu dă, era lipsă unul.

Deja mă enervasem și am început să vin cu propuneri, că era 11 fără.

– Mai trebuie numărate încă o dată toate voturile. Eroarea de ”1” sigur s-a strecurat la numărătoare. Au pus mâna fetele și au numărat.

– Vă rog să mă credeți, zice președinta comisiei, că nu mi s-a mai întâmplat nici o dată așa ceva.

– Stați liniștită, o dibuim noi cumva. Dacă erați mai atenți, și la ștampilat buletine, și la numărat semnături și la numărat buletine, era mai bine. Dar acum stăm până ne iese cheia.

Unuia dintre studenți îi vine ”piș”. Îl conduc la baie, după ce zic că nu ar fi tocmai legal să deschidem ușa înaintea finalizării procesului electoral. Deh, suntem oameni totuși. Ne întoarcem la numărat, buletinul lipsă este, numărul de semnături nu iese.

– Doamna președinte, vă propun să luați fiecare membru al comisiei fiecare pagină, să numărați semnăturile și să scrieți în josul paginii câte v-au dat. Dacă celeilalte persoane nu îi iese aceeași cifră ca cea de jos, o scrie pe a sa. Poate așa ne dăm și noi seama de greșeala.

– Vai, vă mulțumim că ne ajutați. Dar vă rog să mă credeți că nu mi s-a mai întâmplat până acum…

– Stați liniștită. Haideți să ne concentrăm că mai avem puțin.

Se numără și se găsesc cele trei semnături care erau interpretate la numărătoare prost. Asta pentru că nu au făcut, dragii de ei copii, buline în dreptul semnăturilor. Luați de suferiți. Apoi ne apucăm de procesul verbal, după ce am sigilat voturile.

– Ne ajutați, domnu’ observator, cum să scriem la asta cu contestația… domnului cu votul?

– Da, cum să nu. Stați puțin să mă gândesc și vă zic formularea. Am reușit să zic ceva scurt și concis, lucru care nu îmi stă în fire. Chiar mă enervasem că, în urmă cu aproape o oră, Elena mă sunase să îmi spună că la ieșire erau saci cu voturi nesupravegheați și nesigilați. Ea a întrebat persoanele abilitate de ce nu sunt sigilați sacii, iar un jandarm, curios din fire, a întrebat-o dacă nu trebuia să fie acasă la ora aceea. Fiind o fată cu mai mult sânge în instalație decât mulți alții, ea a insistat pe mesaj, însă când a fost înnoita invitația de a părăsi premisa, aceasta s-a supus solicitării organului, nu înainte de a-i spune că este observator și să remarce o moderare a vocii omului-în-albastru. Sacii tot nesigilați au rămas, dar procesul verbal este cel care contează. Bravo, Elena!

Aud niște bătăi nervoase la ușă:

– Haideți că e târziu, mai stăm mult după voi?

– Mai avem puțină treabă, terminăm în 20 de minute, strigă unul dintre studenți, după care se îndreaptă spre masa pe care avea procesul verbal.

– Păi hai mai repede, că nu vrem să stăm toată noapte aici!

Acestea-s momentele în care începi să apreciezi spiritul civic. Oamenii plătiți pentru un lucru n-au răbdare și-și fac datoria într-un mod îndoielnic, iar voluntarii-și dau tot interesul. Dubios paradox, însă explicabil. Polițiștii se grăbesc să meargă acasă, votanții să se bucure/nu se bucure, pruncii dorm și BEC-ul numără voturi. Iar eu sunt singurul care se gândește la cele 13 voturi anulate pentru că n-aveau ștampila de control. Incompetența celui care n-a ștampilat, neatenția celui care a înmânat buletinul de vot, lipsa de interes a celui care a îndoit buletinul de vot, lipsa de experiență a comisiei care nu a verificat ștampila de control a votului băgat în urnă. Și dintre toți ăștia, doar unul care s-a trezit, însă prea târziu. Mai bine mai târziu decât nici odată.

A ieșit Iohannis. Și la mine în secție și pe țară.