50 de minute întârziere şi Mk

După un meci interesant, bineînţeles, nu mă refer la campionatul intern, ci la Champions League (sau cum zicea un distins membru al „clanului” Becali: Şampions Lig, că vine din franţuzescul „chanson”) mă mănâncă sub păr a scrie un articol care vrea să candideze la un premiu pentru blog-uri la Olimpiadele lui Comunicare. Într-adevăr prefer să mă scarpin şi să scriu acel articol. Iată că tastele încep să se apese aproape singure şi vreau să vă prezint situaţia ca atare.

M-o sunat la un moment dat o prietenă cu care am avut contact într-un proiect naţional al cărui nume este la ora actuală semi-irelevant, deci opţiunea este să nu il menţionez. Îmi zice că dacă nu vreau sa particip şi io la aceste triade de „soci abilitate” (pentru cei care nu înţeleg, vedeţi articolul precedent din aceeaşi categorie, mi-e l…). Zic că da, şi cum am zis că da, zis şi făcut. Ne adunăm în câteva zile la Cafeneaua Actorilor să, cum zicea şi Preda (scriitoru, nu fotbalistul) „lingem o bere”. Ne-am pus pe muncă, un suc, o bere, o ţigară, o idee, prezidenţiale, Radu Duda, Băsescu, Antonescu, Geoana, Moldova, jos comuniştii şi implicit nimic constructiv o perioadă destul de lungă de timp. Ne năzare până la urmă a scrie câte ceva pe o pagină de Audi, dar d’ăla cel mai comun, de îl găseşti în orice librărie. Mă rog, am tras concluzie, am pus punct şi am mâncat o salată cu prea multă brânză, care până la urmă s-a dovedit a fi bună. 

Brusc, mă uit la ceas, trebuia să fi plecat din cafenea de 20 de minute ca să ajung în Gara de Norod pentru că îmi pusese mama pachet la tren (v-aţi prins, era duminică, iar relevanţa este ca atunci metrourile nu prea circulă în mod conform). Bani de taxi nu mai erau că a fost scumpă salata, totuşi am riscat şi m-am suit în metrou, a venit repede. Schimp la Victoriei, vine ş’ăla repede, alerg de bezmetic prin gara, slalom uriaş printre alţii ca mine care mergeau să-şi culeagă pacheţelul, ajung gâfâind în gară şi: Trenul are o întârziere de 50 minute, yeeeeeeeeeeeeeeeeee!!!!!!

Ne aşezăm la „mec” şi ne cheltuim ultimii bani pe un Lipton de lămâiţă. Atunci vine ideea, ce ar fi să ne râdem (iară apelez la Preda, dacă-mi place) şi să ne cheme ceva cu mec şi politică şi în loc de MC să fie Mk de la marketing şi… Şi iată că dacă şi dacă nu, ne cheamă MkPolis datorită ăsteia. 

P’ormă am respectat regimul, cu o seară înainte de deadline ne-am adunat, unde alt undeva decât în regie, la un membru al echipei, să facem „brif-ul”. Ne-am conformat, dar iarăşi am respectat regimul şi nu îl terminaserăm. Nu-i nimic, se ocupă fetele echipei, că doar deh! L-au montat pe net, totu frumos. Pe mine începuse a mă căsăpi somnul şi drept urmare m-am vârât în pat. Ce relevanţă are? Poi m-a sunat Corina când intram în starea letargică pentru că fetele nu au trecut numele noastre lângă poze şi nu ştia săraca de care e cine. Nu eram sigu dacă ne schimbaserăm un membru al echipei sau nu, nu ştiam sigur numele tuturor, decât prenumele, dă-i şi descrie pozele şi ia-o pe ghici. Norocul chior (deşi nu sunt chior, fără ochelari nu am oricum mare randament, şi cum nu dorm cu ei pe nas…) le-am cam dibăcit. 

Admişi, interviu mâine, ne strângem la Ghencia (ştiu că nu se scrie aşa, dar încerc şi io). Bueno, ocolesc juma’ de metropolă, că altă rută nu ştiu, ajung la capăt la 41 şi tocmai ce ieşeau steliştii de la meci. Ce fac? Purced cu tramvaiu mai departe, sau o trag pedestru? Aleg varianta a doua şi mă deplasez. Printre sutele de înjurături şi pumni aruncaţi pe lângă mine, ajung nevătămat la locul cu pricina. Ne punem pe poveşti, i se face rău, da rău de tot unei colege, se duce la spital, nu iese nimic, e mai rău, cheamă salvarea, îşi revine între timp, terminăm treaba, ne culcăm, ne trezeşte după 2 ore salvarea la 5 jumate dimineaţa urlând la interfon, s-a dus tot somnu. Nu mai detaliez că era să o coste pe cealaltă colegă contractul de chirie, prea multe amănunte neconstructive, cert e că ne-a trezit de dimineaţă proaspăta domnişoară de 58 de ani propietăreasă de la Bacău venită. 

Ne pregătim să mergem, dar nici o grabă, mergem să bem cafeaua şi să mâncăm. Ca în România, la un restaurant cu specific tradiţional, comandăm, ne aduce de 2 ori mai mult decât trebuia, aşteptăm de 3 ori mai mult decât promis, plătim o sumă suspectă şi plecăm la datorie, către casa lui scânteie, sau cum i-o zice. Ajungem şi vedem o căruţă prea plină cu oameni serioşi. Asta e, dacă nu intrăm se cheamă ţeapă şi „thanks for playing”. Vine, cum era de aşteptat, şi ultimul coleg care şi el, la rândul lui, a bolit toată dimineaţa de nu putea să vină. Noroc cu punctualitatea reprezentativă a societăţii noastre, vo 2 ore jumate mai târziu am intrat în „zona crepusculară”. Tipic, trei neni distinşi alineaţi şi pregătiţi să desfiinţeze şi să dezaprobe orice avem de menţionat cu ajutorul corzilor vocale. Nu e bine, nu merge, nu se leagă, nu aveţi cum, e imposibil, nu v-aţi prea axat pe asta, nu se poate… Cam astea au fost cuvintele de bază ale discuţiei. Am ieşit consolaţi de un „da, este bine, staţi liniştiţi”, şi gândul meu dă o replică de care nu sunt tocmai mândru: „Dar cine se mai agită, dom’le?”. Ieşim şi suntem întrebaţi: „Cum a fost?” şi iarăşi creieru gandeşte fără mine şi gura o da pe Tourette’s pentru 4 secunde: „Ştiţi, un prieten de al meu avea o vorbă: nu poţi să faci din rahat bici şi să şi pocnească”. Câteva ore mai târziu mă întreabă un coleg de echipa, dar într-un mod atipic şi greu de exprima literaliceşte, cum de ne-am calificat. Ofuscat verific mail-ul, scuze, verific spam-ul şi văd ceva inedit. Deci da! Multă bătaie de cap şi Ponta la final.

Dap, eu acum nu mă încumet să recitesc balivernele şi aberările datorate orei târzii cu atât mai puţin să corectez, deci nu îmi cer scuze pentru că nu am pentru ce. Oricum, nu cred că am învăţat nimic din povestea asta şi dacă am învăţat cu siguranţă nu voi aplica şi dacă voi aplica, nu voi aplica în tocmai (şi exact aşa poate fi desfiinţat orice argument sau lucru învăţat la interviu :p)

Hai, să avem baftă la premiile pentru boguri!

Cât de român egzişti?

În urma unui test de cultură carpato-danubiano-pontică am obţinut următorul rezultat: Sunt 52% român.
Testul zice aşa:

„Eşti frate cu dracul, iar puntea e viaţa. Ţi-e bine în România că ştii că altundeva nu te-ai descurca. Dacă ţi s-ar da bani, ai şi arbora un steag de ziua naţională. Când vorbeşti cu străinii devii şi mai patriot decât de obicei şi începi să le spui despre Brâncuşi şi Duckadam chiar dacă nu-ţi place nici pictura, nici handbalul. Nu asculţi manele, dar după ce te îmbeţi, parcă merg. Îţi place să-i corectezi pe alţii când greşesc. Şpaga e prietena ta bună. (51 – 70 de puncte)

Fă şi tu testul aici.”

Deci da, nu ştiu relevanţa problematicii dar cert este ca parţial e corect. Pentru o mai bună perspectivă asupra lucrurilor, îl recomand pe deja bine-consacratul Teo:

Olimpiadele lui comunicare

Se zice că omul este un animal social. În ce măsură aceată afirmaţie se apropie de adevăr este lăsat la latitudinea fiecăruia să decidă. Cert este că o caracteristică a omului este sociabilitatea (după cum am spus, nu neapărat în gereral) şi că o caracteristică a „sociabilizării” este comunicarea. 

Analiză pe text: termenul sociabil vine se desparte in două printr-un backspace astfel soci (backspace) abil. Adica soci care vine din latinescu (mint) societate şi abil, adică eşti abil pentru societate. Şi întrebare retorică: oare poţi fi abil într-o societate fără comunicare? Greu de spus pentru că nu s-a prea întâlnit cazul contrar, ceea ce înseamnă că nu e chiar aşa de greu, nu?

Oricum, de la simpla idee de comunicare prin acţiunea de a vorbi s-a ajuns la nivelul în care termenul „comunicare” să cuprindă idei şi principii mai noi decât copii celor care le-au inventat. 

Una peste alta, se întâmplă un lucru foarte interesant la care am avut placerea (şi în momentul în care scriu articolul încă o mai am) de a participa la acest „eveniment soci abil”. Student la Ştiinţe politice fiind, comunicarea politică este cea pe care am urmat-o, bineînţeles într-un mod reuşit, calificându-mă în finală alături de echipa MkPolis. Blogul nostru este undeva în dreapta, pentru curioşi. Rezultatul este că trebuie să ne ocupăm de perspectiva soci abilă a lui Victor Ponta pentru o problemă legată de sportivitate şi aprecieri politico-sport (nu săriţi cu gândul la Becali, omul este chiar pasionat de sport în sensul în care e un bun pilot de Logan şi fost campion naţional la juniori la baschet). 

Cu informaţii ulterioare în episoadele ce vor urma. Sperăm ca soci abilitatea pontistă să fie reuşită.

Richter şi Mercalli, Garcea şi oltenii

În urma perturbaţiilor ce cauzează teraformarea munţiilor de încreţire orientaţi cu vîrfu în sus am observat că undele electromagnetice într-adevăr pot afecta buna-circulaţie a informaţiei. Interesant nu, cum brusc nu mai poţi apela pe nimeni de pe mobil sau să trebuiască să stai 20 de minute ca să revină netu să poţi face o postare pe blog despre cel mai notoriu eveniment la momentul actual. 

Frate, s-a zguduit pământul de 5,3 ori pe Richter, ce atâta mare scofală? Nu e ca şi cum ai fi picat seminaru de Statistică şi nici nu e ca şi cum doar s-ar fi terminat concertu Viţa. E trist ce-i drept să vezi cât de vulnerabil eşti in faţa naturii, dar oare asta e problema? Eu zic că problema este în sânul nostru, în ideea de „neacomodare” sau „neobijnuinţă” cu nişte fenomene atât de comune pentru alţii încât tindem să exagerăm prea mult. 

Şi din categoria informaţiilor care circulă foarte repede, putem monta aici:

– Rapid – Steaua în sferturile cupei UEFA. Un lucru atât de comun în ţările cu un fotbal dezvoltat încât puţin le pasă, dar la noi în 3 minute şi 47 de secunde ştia toată România de acest eveniment prea ieşit din comun – 2 echipe româneşti se confruntă într-o competiţie europeană;

– Concertul lui Michael Jackson la Bucureşti. Eram prea mic, dar ştiu că era o isterie totală în toată ţara legată de sosirea „regelui pop”;

– Lansarea „Garcea şi Oltenii” care a umplut cinematografele în toată România. Ce e în neregulă să scoatem şi noi câte un film de comedie?.

Una peste alta cred că m-aţi înţeles. Trebuie un drac ca să recunoască un alt drac, adica un cutremur ca să te facă să te cutremuri de… şi aici fiecare alege:

-anxietate;

-frică;

-compasiune pentru posibilele victime;

-bucurie că ai scăpat;

-să nu te cutremuri deloc şi să te întrebi dacă nu cumva e ceva în neregulă cu tine pentru că nu te-ai cutremurat.

Spor la încercuit şi tura viitoare să săriţi mai repede sub tocul uşii şi să nu staţi ca mine în pat râzând isteric de cum se bălăngăne leptopu pe birou.

Când gorilele se urcă pe scenă

Ştiu că nu este prea ortodox să vorbeşti despre gusturile personale într-o astfel de circumstanţă liber-accesibilă. Eh, what the heck, I’m just gonna do it anyway. 

Şti cum e când îţi place ceva enorm de mult atunci când eşti copil şi nu îţi dai seama de valoarea extraordinară a lucrului ăluia decât când eşti trecut prin alte câteva experienţe (care adesea se rezumă la peste 5 ani)? Ei, eu pe la intrarea în cea de-a 3-a decadă a vieţii mele încep să am sentimente din astea. Bineînţeles că iarăşi este vorba despre muzică, şi, as usual, iarăşi despre o formaţie care a marcat dezvoltarea mea culturală. 

Nu ştiu câţi dintre voi aţi jucat vro data Fifa ’98 Road to World Cup. A fost primul meu joc pe CD ever! De la jocul ăla m-am „îndrăgostit” de o melodie pe care o ştiţi cu siguranţă. Este vorba de Blur – Song 2. Mai jos regia vă oferă banda.

În urma acestei audiţii mirifice vă împărtăşesc numele ăluia de la microfon: (pentru cei care nu îl cunosc deja pe) Demon Albarn. Tot nenea ăla mai este cunoscut şi drept inamicul nr. 1 al fraţilor Galleger de la Oasis (mă rog, era), de ce? Pentru că pe atunci erau inventatorii brit-metalului împreună cu alţii, precum The Verve şi… nu-mi mai vin altele în minte (a trecut mult de când nu-mi mai cumpăr Bravo, sorry). 

Anyhow, ce vreau să zic este că nenea ăla Demon, acum (sau de vo 10 ani) s-a băgat într-un mega-proiect (aşa l-au considerat ei) numit Gorillaz. Bă, simpatice animăluţele alea care se mişcă pictate de nu-ţi dai zama ce este ele defapt în existenţa de pe tubul catodic, care este, evident! Dar pentru oamenii care vor să vadă trecut de asta şi de multe altele, şi pentru oamenii care îmi înţeleg limbajul: nu am mai văzut atâta profesionalism la un concert de la The Wall al lui Roger Waters din Berlin în 1990. Impecabil, incredibil şi mai sus de toate: FOARTE TARE FRATE!.

Mai jos e o chestie youtubistă care să vă ajute, dar dacă vreţi să vedeţi tot concertul vă sugerez un torent bun şi numele: Gorillaz Demon Days Live at Manchester Opera House.

Melodia nu e foarte cunoscută, dar e ciumeagă. Sper să vă convingă, iar eu acum revin la privirea concertului. Şi cred că am să merg să-mi iau un grapefruit.

Hazul, nebunia şi spasmele involuntare

Mi se zice adesea cum că nu aş avea haz. Ştiu, adesea nu am haz, dar mă chinui şi eu din când în când şi tot din când în când îmi mai iese. Totuşi eu sunt un caz oarecum fericit. Cu siguranţă veţi şti la ce mă refer în momentul în care îmi voi termina articolul.

Vreau să aduc în evidenţă treaba că este aproape cert că fiecare dintre noi cunoaştem pe câte cineva care este cât se poate de trist. Şi nu trist în sensul că stă într-un colţ manifestându-şi mizantropia neconstructiv, ci în sensul de a avea un umor trist. Adică atunci când încearcă o glumă, câte o glumă uneori (adesea, tot timpul) nu-i iese de nici o culoare. Mai rău decât atât, o glumă de-a lui îţi spune câte ceva despre personalitatea lui, un lucru care probabil chiar nu ţineai să îl afli.

Acum eu întreb, vii cu nuanţa de a voi să iei la caterincă ce zice, să îţi fie milă de eventualul trecut nefericit sau să încerci să îl îndrepţi? Ei, haideţi să vă spun o noutate: v-aţi gândit vro dată că poate persoana aia râde la glumele voastre doar din politeţe? Ciudată întrebare şi oarecum ne-la-locul-ei…

Detalii: care este exemplificarea unui nebun? Simplu. Un om sănătos se uită la o cravată şi zice că aceea este o cravată. Un om nebun zice că aceea este o eşarfă pe care cineva o poartă la gât cu nici un alt scop decât de a-l înfrumuseţa şi care nu face nimic altceva decât să îl jeneze (cred că şi Coelho a folosit aceeaşi comparaţie). Ei, un nebun priveşte altfel lucrurile, deci privind altfel lucrurile înseamnă că are şi un altfel de umor. Un altfel de umor nu înseamnă neapărat umor prost, ci neînţeles de cei din afara lumii lui.

Dar oare nu suntem cu toţii lipsiţi de câte o doagă? Adică analizaţi-vă şi cu siguranţă veţi vedea că atunci când se râde colectiv cu siguranţă veţi găsi o glumă la care toată lumea îşi manifestă spasmele (mai mult sau mai puţin) involuntare voi să nu simţiţi nici un tremur în zona abdominală. Nu este indiferenţă şi nici procesare redusă ci doar doaga lipsă despre care vorbeam.

Aberări pascale

Într-un altfel de context poate aş fi fost ceva mai deschis, mai expresiv. Momentan sunt pur şi simplu înfometat. Am stat cam mult aseară consumându-mi viciile şi acum observ deplasarea imaginilor pe cristalele lichide ale lui Gimmy (aşa îl cheamă pe HP Compaq-ul de pe care tastez… Ştiu, lame)…

Şi cu toate astea îmi dau seama că a trecut probabil cea mai importantă sărbătoare Creştin-Ortodoxă. Nu probabil, sigur cea mai importantă. Şi cu toate că a trecut, nu am scris nimic despre asta. Hai să începem acum…

Mi-am petrecut Paştele în, cum ar zice răposatul Pruteanu, „praful Bărăganului”, de acolo e tata. Am fost de mai multe ori acolo de Paşte, dar nu am transformat asta într-un obicei anual. Totuşi, tura asta mă pot mândri că am şofat maşina de serviciu a tatei prin sat vo 30 de kilometrii în total, fără carnet şi băut. Yeah, I’m a bad boy. În mod normal nu ar trebui să fie amuzantă afirmaţia anterioară, rahat, nici cu 3 jointuri în 10 minute nu e amuzantă, până la urmă nici nu am vrut să fie amuzantă, dar lipsa de inspiraţie ne răpeşte uneori în contexte acute. Cum ar fi să avem mereu dorinţa de a scrie, citi, cânta, dansa, juca, etc, şamd, şi altele la care suntem atât de buni? Eu cred că ăsta ar trebui să fie un pasaj în definiţia omului: „prezintă de la caz la caz abilităţi specifice pe care nu le valorifică în toate momentele”. 

Gata cu aberările. Să mergeţi week-endu ăsta în Braşov la Juni, o să fie simpatic să vezi o tradiţie românească într-un oraş târg populat la origini de unguri şi nemţi.

Hristos a înviat!

Exemplificare şi concretizare pe probleme de caterinciozitate

Într-o gaşcă de oameni, adică o adunătură de prieteni, este cât se poate de natural să înceapă lumea să râdă… Fie chiar şi pentru nimicuri. Adică cine este nebun să stea lângă nişte oameni pentru că le place să plângă împreună? Bine, ştiu, există emo-excepţia care regulează confirmarea (parcă nu era aşa). 

Şi totuşi, cum se zice atunci când mai mulţi oameni adunaţi decid să râdă de cineva din grup, de un subiect comun, de o cunoştinţă comună ş.a.m.d.? Uite o listuţă cu ce am auzit eu până acum:

– Caterincă (evident, Bucureştiul pe primul loc)

– La mişto, mişto, şto (asta e din ţigănescul frumos, deviat si adaptat până s-a ajuns la „a face mişto de cineva”, adica „a face frumos de cineva”? nu prea merge, în fine)

– Bâza (asta era un joc, când unu lua palme şi trebuia să-şi dea seama cine a dat, parcă)

– A bate (ceva, la alegerea voastră) de cineva (asta e din categoria a-şi bate joc de cineva, cu mici interferenţe lingvistice)

– Avioane (folosit în cazul specific, atunci când cineva încearcă să enerveze pe altcineva cu nişte chestii ireale, se încadrează şi în categoria anterioară)

Dacă vreţi să vedeţi cum se fac „any of these” la mine la facultate, în rândul unor oameni care deşii sunt la studii superioare cu siguranţă nu figurează ca fiind în deplinătatea facultăţilor (vă daţi voi seama de care), vă înmânez un link.

Când mâzgâleam băncile generalei

Cred că aveţi cu toţii momente în care prindeţi câte o melodie care vă place foarte mult şi încinge winamp-ul şi ipod-ul pentru că e pe repeat. Hai nu o melodie, hai o formaţie, un artist. Toţi avem gusturi şi preferinţe în materie de muzică (pentru că dacă n-am avea nu ar mai avea succes atâtea milioane de adunături de oameni care încearcă să nareze muzical câte ceva în amplificatoare) şi toate sunt diferite (într-o oarecare măsură).

Ce mi se întâmplă mie astăzi…? Îmi pun o întrebare tare ciudată. Ştiţi vremurile de când eram copii-adolescenţi, pe vremea când Genius stăpâneau muzica la noi în ţară şi puţin după? Ei, tot prin perioada aia au apărut nişte americani care, cel puţin la noi în ţară, au buşit mai tot ce înseamna: topuri, stiluri vestimentare, muzica şi multe alte d’astea. Ălora li se zicea Linkin Park. După ce mi-am cumpărat primele lor 4 albume  (au chiar mai bine de 6) m-am cam lăsat de ei, zicând că sunt mult prea pilaf pentru nivelul meu de  „cool-icitate”. Şi 99% din prietenii mei au considerat la fel. Dar acum ce m-am gândit io, ia să încep io să dau play la teoria hibrid-ului, reanimare şi alte porţiuni electromagnetice imprimate pe sidi. Cred că am început să îmbatrânesc mai rău decât pot să-mi imaginez…

Cum să ajungi, la undeva pe la două decade, să îţi aduci aminte de vremurile „tinereţii”? Apuci să asculţi şi alte tâmpenii de pe atunci, cum ar fi şmecherii din cartel cu „Poveste fără sfârşit” sau adevăratul Slim Shady… Pe vremea când influenţau ăştia microfonul încingeam mesele de ping-pong făcute din uşi şi scaune în spatele blocului. Tot pe atunci parcă învăţasem ce e aia o analiză literară şi un sistem de ecuaţii. 

Ciudat, dar muzica asta ne cam face să simţim cum trece timpul, bineînţeles că mai ales pe muzico-fili. Oficial nu mă mai prea atinge nimic din ce apare acum pe piaţă. Mă lasă rece prea multe nulităţi ce încearcă să convingă. Prefer să îi las şi io pe ei.

Şi ca să termin uşor, dându-vă o mână de ajutor: 

Plictisit de prinţeşi şi cocalare

Cred că de prea multe ori aţi auzit sau aţi intrat sau aţi incercat să radeţi de şi pe site-urile care colectează imagini de pe haifaiv cu tot felul de aşa zişi sau zise: piţipoance, cocalari, găozari, prinţese, prinţeşi, retarzi şi, cum ar zice americanii, „you name it”.

Ei, iaraşi ne intoarcem la americani şi, cum ar zice Seinfeld, „what’s the deal with that?”. Toată lumea, dar absolut toată lumea intră şi chiar urmăresc în mod constant aceste „foto-caterinco-bloguri”. De ce? Pentru că vor să râdă? Vă pun întrebarea, când aţi râs ultima oară la aceste site-uri? Atenţie! Nu se pune drept râs zâmbetul din colţu gurii la văzu ăleia cu bişonu încordat! Nici Ha-ul la văzul prietenului fratelui prietenei verişoarei! Mă refer la modul propriu, cum ar zice românul „să te strici pe tine de râs” (bine, ştiu ca nu era chiar aşa vorba) la văzul unei poze.

Teorie: când a apărut „Married with children” (adica Familia Bundy) succesul a fost nu neaşteptat, exagerat de neaşteptat la nivelul naţiunii americane şi ale celor „înrudite”. Oamenii curioşi au făcut un sondaj de opinie, şi ghiciţi ce? Succesul nu se datora umorului extrem de rafinat şi subtil pe care îl avea acel sit-com, ci se datora faptului că în variate moduri personale, non-personale, impersonale, caracteristice şi etc, acel serial îi făcea pe mai toţi telespectatorii să se simtă mai bine faţă de ei înşişi. Cred că este cazul aceleiaşi probleme şi în exemplul de faţă.

Dap, şi eu mă uit la astfel de site-uri. La cocalari.com pentru că au nişte commenturi geniale la poze, iar la pitzipoanca.org pentru că sunt deja obișnuit cu el. Într-adevăr, la un moment dat mă simţeam mai bine pentru că vedeam oameni care au avut parte de mai puţin aer la naştere decât mine. Însă acum în foarte multe dintre cazuri mă lasă rece. De ce? Oare pentru că lumea (adică eu) s-a suprasaturat? Probabil, dar acum sunt prea obosit ca să termin post-ul ăsta, aşa că vă zic direct: nu mă interesează că există oameni bătuţi în creierii capului care semnalizează pe net, mai ales nu mă interesează că sunt mulţi, dar recunosc că mi se pare extraordinar atunci când văd ceva amuzant dus la extrem, sau un comentariu inteligent. Aşa că vă dau un sfat, încercaţi pentru moment să comentaţi şi felul în care este realizat şi scris site-ul, nu doar pozele pe care le afişează.

Şi apropo de toate, dacă ar fi să citiţi commenturile lăsate de cititor veţi vedea care este de fapt publicul general al acestor site-uri. Da, ştiu… Este foarte trist!