Paul Ispas – IsPaul.ro – Pagina 19

Și cifre și lozinci. Și ipocrizie și Biserică.

Zilele acestea (cam vreo 45 la număr) am ajuns să urmăresc cea mai proastă, ineptă, disperată și fascinantă campanie electorală pentru prezidențiale. Non-subiecte precum vânzări de copii sau comportamentul electoral al unui anumit candidat s-au transformat în agende veritabile de campanie. N-am văzut nici un program politic palpabil, am văzut doar descrieri de persoane, și mă consider jignit. Jignit pentru că ”lovitură cruntă pentru candidatul X” a devenit cel mai des întâlnit titlu de ziar. Jignit pentru că s-a folosit mai des cuvântul ”Băsescu” în campania asta decât ”Ponta” sau ”Iohannis”. Dar nici un subiect nu a fost mai jignitor pentru mine decât întreaga tabloidizare a Bisericii, horă în care s-a înscris toată lumea. Mai mult decât atât, în spatele blamării sau aclamării implicării Bisericii în campanie stă o ipocrizie de demascarea căreia toată lumea fuge. Nu știu din ce motiv, însă voi încerca să-mi dau seama în cele ce urmează.

Bisericile din România sunt instituții de drept privat cu utilitate publică. Un fel de struțo-cămilă creată din variate necesități, pe care nu am să pun emfază acum. Dar vreau să subliniez că să-i spui Bisericii să nu se implice în campanie este ca și cum i-ai spune vecinului însurat că n-are voie să dea muzica tare la ora 12 ziua pentru că soția acestuia o interzice. Statutul BOR (ca despre ei e vorba până la urmă) interzice implicarea preoților în viața politică, cu anumite excepții, respectiv atunci când integritatea ei ca instituție sau a valorilor promovate de aceasta sunt în pericol. Practic, dacă ar veni cineva cu un discurs anti-BOR (nominal: comuniștii), aceștia își rezervă dreptul de a se apăra public și politic. Celelalte excepții vorbesc despre același lucru, dar la nivel local, dând voie preoților să susțină un anume candidat, sau chiar să candideze pentru funcția de consilier local/județean. Deci, eu încă aștept motivarea celor in BOR care l-au susținut public pe Ponta, în temeiul deciziei Sfântului Sinod. Și nu doar pe Ponta (aici intervine ipocrizia) ci și pe Iliescu în 2000 și pe Constantinescu în 1996. Ah? Nu știați? Biserica Ortodoxă Română a luat poziții oficiale în acei ani, susținând vocal candidații menționați, fie îndemnând oamenii să voteze schimbarea, fie îndemnându-i să nu susțină extremiști.

Și totuși, pentru că nu sunt un ”lozincar”, am să vin și cu cifre, imediat.

În plagiata mea disertație, am făcut un studiu despre cum și cât sunt preoții angrenați în viața politică. Mai exact, am întrebat vreo 80 din cei 500 de preoți din județele Brașov și Sibiu (Arhiepiscopia Sibiului) diferite chestiuni, undeva prin anul 2012. Practic, studiul acesta nu este reprezentativ pentru toată eparhia, dar se apropie puternic de. Și deși e ciudat să raportezi în procente 80 de răspunsuri, așa le voi prezenta pentru că sunt mai ușor de interpretat.

I-am întrebat dacă li s-a propus o colaborare politică până în prezent, la care doar 35% au spus ”da”, restul nu. I-am întrebat dacă li s-a propus să intre într-un partid, iar 29% au zis ”da”. 75% dintre ei, totuși, cunosc cazuri de preoți care s-au implicat într-o campanie politică. Deh, e comunitatea mică, și este normal. Și acum vine una dintre cele mai interesante răspunsuri, pentru care am următoarea plăcintă:

Deci peste 70% își cunosc, cât-de-cât puterile ”manipulatorii”.

Problema mea nu este cu preoții. Unii dintre ei sunt chiar niște veritabili eroi și ar trebui glorificați ca atare. Problema mea este cu cei care atacă Biserica pentru că-și spune punctul de vedere. Într-o lume normală poți să nu fii de acord cu ceea ce spune cineva, dar să ai o pornire împotriva omului respectiv se cheamă ”prejudecată” și duce la chestii mai nasoale. Nu toți preoții se implică în politică, nu toți preoții îl susțin pe Ponta la președinție, nu toți preoții își manipulează enoriașii. În presă se văd niște cazuri într-adevăr strigătoare la cer, și mă umplu de nervi când văd că cel vinovat nu răspunde, ba mai mult, i se pare și normal să facă politică în ”Casa Domnului”.

Da, ”teoria comunicării în doi pași” a lui Lazarsfeld se aplică și pentru preoți, pentru că vrem-nu vrem, aceștia sunt formatori de opinie, sau măcar priviți ca atare de către un oarecare grup din comunitatea lor, iar acesta este un lucru cât se poate de normal. Anormală, însă, este transformarea BOR într-un mijloc de comunicare, de distribuire a unui mesaj. Anormală este lipsa încercării de controlare a derapajelor. La fel de anormală este și generalizarea la care este supusă Biserica.

Mesajul final trebuie să fie clar, și l-a dat și Ilie Sârbu (him, of all people), dacă vrei să faci politică, pune reverenda-n cui. Indiferent ce opinie politică ai, Biserica nu trebuie transformată într-un canal media, nu merită tabloidizarea, deși în unele cazuri invită la facerea ei. Mai ales când susținerea financiară a acesteia este făcută, parțial, de către stat. Adică de IsPaul angajatul, că IsPaul blogger-ul n-are venituri.

Adio, inegalabililor!

Știți momentele alea când nu iți dai seama dacă să fii fericit sau trist? De exemplu, când se termină un serial foarte bun și ești fericit pentru că l-ai văzut, dar trist pentru că nu mai apare nimic nou? Sau o vacanță inegalabilă, tot pe aceeași premisa? La fel mă simt și eu acum.

A ieșit mult așteptatul ”The Endless River” al lui Pink Floyd. Dar de ce ”adio”? Pentru că cel puțin Gilmour a anunțat că acesta este ultimul lor efort muzical. Nu va fi nici un turneu de promovare, mai ales că au rămas doar în doi. Și totuși, cât de epic este acest album? În primul rând este un album în adevăratul sens al cuvântului. În condițiile în care mult râvnitul ”disc de platină” abia se mai dă, să reușești stabilirea recordului de pre-sales order nu este un lucru mărunt. Oricum, Pink Floyd este una dintre puținele formații care au făcut albume, și nu cd-uri cu melodii. Este foarte greu să scoți din context orice melodie de pe ”Dark Side of the Moon”, și aproape imposibil să înțelegi sentimentul din spatele oricărui interval melodic din ”The Wall” fără să asculți întreaga înregistrare, pe care și în ziua de astăzi eu o consider cea mai mare operă rock din istorie. ”The Endless River” nu se lasă mai prejos și ne trimite încă de la primele melodii la trecuturile șaptezeciste. Se prefigurează o compoziție cum numai ei pot scoate, chiar dacă albumul este majoritar instrumental, iar orga regretatului Richard Wright pare că poartă rolul principal. Emblematica sinergie prezentă până și inclusiv la ”The Wall” reapare într-o ipostază plăcut surprinzătoare. La anumite melodii poți să juri că e și Waters în studio.

How high can you get? Seriously?

Râul Nesfârșit nu face abstracție de la coincidențele tipice Pink Floyd, respectiv 3 melodii consecutive având lungimea de 1,42 minute, sau chiar titlul acestui disc fiind penultimul vers din penultimul album. Eu consider asta drept o reîntoarcere la, sau un tribut pentru psihedelicul Floydian atât în formă cât și în fond.

Dar, cum zic cu fiecare lucru care îmi place prea mult: este foarte slab. Vă rog să nu ascultați acest album și să nu simțiți sfârșitul muzicii cu adevărat clasice. N-are sens să vă amăgiți degeaba. E mai mișto muzica de la ”radio subway” sau ”mocking-dance-music” din Eden. Lăsați aprecierea doar necopților care ascultă așa ceva, și pe bătrâni să se retragă în liniște.

Adio!

Chris Nolan – Kubrick much?

Da, am fost la Interstellar aseară. M-am pregătit sufletește că voi anchiloza 3 ore pe scaun și, prevăzător ca Mircea Badea la film, am făcut un piș înainte să-mi iau cea mai mare cola pe care o avea de oferit IMAX-u din Afi. Filmul începe cu un Christopher Nolan care mulțumește Cinema City că urmărește această experiență așa cum a fost ea intenționată. Primul semn că omul e departe de a fi un marketer, ci mai degrabă un cineast adevărat.

Uitați-va la imaginea asta… Apoi comparați-o cu posterul unor sefeuri mediocre precum Avatar. Nu ”dă lest irbender”, vorbesc de campania de marketing a lu’ Cameron…

Premisa filmului este una simplă pe care nu se insistă prea tare, însă relațiile dintre personaje sunt mult mai mult decât simple. De altfel, Nolan ne-a obișnuit cu legături care transcend simțurile de zi-cu-zi, în filmele sale. Până la urmă, ăsta este și fundamentul întregului său film, un fel de metaforă pentru quantum entanglement… și nu vreau să insist prea tare pentru că o dau în câmpul spoiler-elor.

Cât despre arta vizuală, chiar am zis când s-a terminat că ăsta este ”cel mai frumos film pe care l-am văzut”. Și sunt serios când zic ”frumos” la propriu. Cadrele pe care le alege Nolan pentru a transmite ceva, fie frustrare, singurătate sau speranță, sunt de-a dreptul fantastice, mai ales când se îmbină cu toate culorile alese, acestea neieșind din tiparul logicii. El chiar mi se pare singurul om care ar putea să facă ceva atât de întunecat precum spațiul un loc incredibil de frumos. Și tocmai asta m-a făcut să exclam la un moment dat, cu foarte multă apreciere către el: ”Nolan, Kubrick much?”, iar asta pentru că am vaga impresie că regizorul încearcă un tribut/continuare a Odiseei Spațiale 2001 și chiar recomand să vedeți acest film acasă înainte să vă duceți la Interstellar. Sau să vă uitați după, știu eu… poate are alt efect.

Dacă Academia Americană de Film nu-i va da Oscarul pentru cel mai bun regizor lui Cristopher Nolan nici anul acesta, eu susțin demiterea bătrânilor ălora libidinoși.

Cum m-a facut Madalin Voicu comunist…

Și acuma, să vă povestească Ispasu’ cea mai pățanie stranie din viața mea.

La un moment dat în existența mea efemeră am fost copil, și nu știu cu ce am greșit de am ajuns președintele Consiliului Județean al Elevilor, unde, printre altele, trebuia să reprezint copii din Brașov într-un proiect absolut demențial: Consiliul Copiilor ”SPUNE”. Eh, CCS își propunea să realizeze un raport de stat privind respectarea drepturilor copiilor în România, raport al copiilor despre copii. A fost fa-bu-los. Dar am ajuns la un moment dat într-o emisiune, la Marina Almășan, nu mai știu cum se chema (L.E. „Ne vedem la TVR”). Era invitat și ‘nea Mădălin Voicu, pe care îl respect doar când vine vorba despre muzică (vezi albumul Madalin.Fac.Madrock). Discuția se dusese la un moment dat în direcția uniformelor școlare și de ce copii nu le poartă. În momentul acela, simt nevoia să intervin și cer microfonul, după care debitez: ”Elevii români au o oarecare aversiune față de uniformă pentru că sunt sătui de o mentalitate comunistă în care suntem cu toții obligați să avem aceeași ținută nu doar legată de îmbrăcăminte, cât și de gândire, iar ținuta este o formă de exprimare ce ajunge să fie îngrădită prin impunerea uniformelor”. Bineînțeles, am parafrazat.

Mădălin s-a înroșit tot, a smuls microfonul de la persoana de lângă el și a început să vorbească repede și nervos: ”În toate marile colegii din lume elevii poartă cu mândrie uniforma, TINERE COMUNIST”. După ultimele două cuvinte Marina intervine ca să calmeze spiritele și, evident, eu nu am mai spus nimic în emisiunea aceea, deși degeaba am cerut microfonul pentru a nuanța ceea ce azi spun prin intermediul acestei postări:

Când voi, toată clasa politică, vă veți respecta angajamentul de a da 6% din PIB educației și veți forma oameni, nu oi, voi purta cu mândrie uniforma de școler român. Până atunci mă voi mândri cu realizările mele și cu cărțile citite în afara școlii și îi voi deplânge pe cei care se chinuie în sistemul educațional român, de la părinți și elevi până la profesori și rectori.

E de datoria voastră să faceți școala mai bună și să investiți în viitorul țării, nu doar în al vostru.

Mulțumesc pentru atenție,

Semnează un tânăr al cărui singur lucru comunist îi este certificatul de naștere.

Ce-am facut eri?

Țineți minte momentele alea din tinerețe când toată lumea se cunoștea cu toată lumea pe scara blocului, în cartier sau în sat? Și nu doar că se cunoșteau, chiar erau familii atât de apropiate încât intrau unul la celălalt în casă fără să bată la ușă. Curtoazie, familiaritate… nu știu cum să-i spun. Astăzi, însă, îmi pare că spațiul personal este mult prea prețios pentru fiecare. Cel mai greu lucru pe care îl poate face cineva, pe lângă ieșirea din zona de confort este acceptarea unei alte prezențe în zona lui de confort, iar acesta este un lucru care se face doar când împărtășești aceeași cauză comună cu cineva.

Mi s-a întâmplat chestia asta aseară cu niște oameni de a căror existență habar nu aveam până acum 5 luni. Am mai trecut, bineînțeles, prin asemenea experiențe de multe ori, iar în unele am legat prietenii indefinite. Aseară, însă, am văzut pus pe masă un proiect care suna incredibil de bine și în care m-am regăsit instantaneu. Nu ține seamă de birocrația proiectelor ci ține seama de entuziasm și inițiativă. La ora actuală este atât de mic încât nu poate să facă altceva decât să crească. Se cheamă ”Europa Românilor Informați”, au o pagină de Feisbuc pe care o puteți lăicui aici (serios, fă click pe cuvântul ”aici”), iar logo-ul lor arată așa:

Cât despre cum te poți alătura cauzei, ori mă contactezi, ori îi contactezi.

Leacul pentru cancer – sau jurnalul unui observator la alegeri

Mda, și s-a făcut Ispasu’ observator acreditat. De hârtii s-a ocupat o oarecare organizație non-guvernamentală, irelevantă pentru conversația noastră, însă adevăratul artizan a fost un coleg de muncă, cel care s-a ocupat de toate. Mulțumiri!

M-am dus în sectorul 3, ca deh, acreditările se dau pe județ și pe sector, la Nicolae Grigorescu, într-o oarecare școală din spatele ”blocurilor gri”. Îmbrăcat ”giagichi” cu cravata, pantofi și fără sacou – să se vază mai bine pectoralii, pășesc cu curaj în școala care adăpostea opt secții de votare: două la parter și șase la etaj. Le-am luat pe rând, de la 0 la 7. Toate bune și frumoase, la două secții zâmbete, la una liniște și ochi suspecți, la a patra (secția cu nr. 3) erea în prag un nene incredibil. Un metru șaptezeci, gras, camașă bleu-ciel descheiată la gât să se vază peptu ras de o saptamână și gablonțu’ de inox bălăngănind. Chelia tunsă scurt și ochelarii completau privirea superioară urmată de punerea mâinii pe pieptul meu când am dat să intru.

Dacă doriți să votați, vă rog să mai așteptați 5 minute pentru că este aglomerată secția, zice.
Bună ziua! Nu, nu doresc să votez ci să îmi prezint acreditarea de observator președintelui secției… Vă dați seama că privirea tâmpă a urmat instantaneu. După 2 secunde de pauză, își dă restart și zice:
Observator? Dar mai avem unul!
Și vă deranjează prezența a mai mult de un observator în secția de votare? Îmi pare rău, dar nu există o limită la numărul de observatori care…
Mdea, prezentați-mi mie acreditarea!
Sunteți președintele secției?
Nu, eu sunt locțiitor!
Și președintele unde e?
La masa aia.
Mulțumesc, zic și purced spre masă flancat de tânărul care cred că doar ce a făcut vârsta prezidențiabilă. Mă întreabă ”nonșalant”:
Pot să vă întreb ce instituție reprezentați?
Veți afla după ce mă voi prezenta președintelui secției. Se așează lângă o doamnă care-mi părea împrăștiată și speriată de bombe. Înmânez actele și tânărul îi șoptește ceva la ureche doamnei. Deja eram convins unde voi sta la numărarea voturilor.
Da, numai un pic să sun la BES să-mi confirme, zice doamna și pune mâna pe telefon. Îi zic că nu mă supăr și că mă duc și la restul secțiilor, deh, era ora 4 și era cazul.
N-ați venit cam târziu? Mă întreabă Bleu-Ciel, parcă special să mă țină din treabă.
Nu, observatorii nu sunt obligați să fie la o anumită oră în secție, și îmi pare rău că am avut treabă până la ora asta, sper să nu vă fi încurcat prezența mea târzie. Voi reveni. Fac ca Michael Jackson pe vârfuri și mă îndrept spre ușă.

Celelalte secții au decurs normal, nimeni nu s-a strâmbat, nimeni n-a contestat nimic. M-am plimbat apoi pe la toate secțiile, lăsând la urmă pricinuita, unde intru și o întreb pe doamna președinte dacă a fost totul în regulă. Îmi zice că BES-ul n-a zis nimic, deci pot sta. Numai ea a înțeles logica asta, dar fie. Mă plimb nițel în secție și mă uit la urnă. Nici o ștampilă pe ea. Îmi zic că poate nu văd bine și trec iară pe la celelalte secții să văd cum stau. Din 8, mai era una care nu avea nici o ștampilă de control pe urnă. Semnalizez asta președintelui și se conformează, albăstrește scociul. Apoi mă întorc la ”clienții mei”. Mă duc la Bleu-Ciel și-i întind mâna:

Iartă-mă, cred că am plecat pe picior greșit. Eu sunt Paul.
”Marcel” (nu mai știu cum îl cheamă și pentru că ”who is afraid of a Marcel?”). Și eu imi cer scuze.
N-ai pentru ce. Auzi, nu vreau să par cârcotaș, dar nu aveți nici o ștampilă de control pe urnă.
Adică?
Poi de dimineață, când faceți recepția după desigilare trebuiesc puse niște ștampile de control.
Serios, eu n-am citit asta.
Uite aici! Și-l invit la ușă unde este câtamai a2-ul cu instrucțiuni. Punctul ăsta! Citește cu scepticism și zice:
Asta se face seara, când se închide.
Da, se mai face una și atunci, dar și de dimineață, uită-te la ce secțiune scrie asta. Mai dă o privire omul nostru Marcel și pricepe. Ca un școlărel binecrescut se duce la catedră, ia două foi, le unge cu lipici și le pliază pe cutie, apoi apasă cu sete ștampila de control pe hârtie.
Aveți dreptate, nah… mai scapă!
Da, nici o problema.

Acuma vine dilema, mai era un observator în școală care a fost aici de dimineață. Primul semn de incopentență din două direcții. Îl caut și-l găsesc ”la glumițe” cu doi tinerei dintr-o altă secție. Mă duc la el, mă prezint și-i întind mâna. Zice că-l cheamă ”Vasilică” (din nou, nu știu cum îl cheamă).

Poți să vi puțin până afară, vreau să discutăm ceva. Se uită urât la mine, defapt mai mult tâmp decât urât, moment în care îi aduc aminte: și eu sunt observator ca și tine și vreau să-ți semnalez niște nereguli. Se ridică și ieșim, după care îl întreb: ai văzut că nu erau ștampile pe urne la două secții? Din nou sunt privit de aceiași ochi tâmpi.
Nu, care? Nemaiștiind exact, îi dau niște cifre aproximative. A, mi-a scăpat asta, zice.
Nu-i bai. Nu erau semne de scoci deteriorat, e în regulă. Acum spune-mi, unde te-ai decis să stai la numărătoare?
Ah, n-am o secție anume, o să mă plimb…
Știi că la ora 9 se încuie cu cheia secțiile și nu mai intră/iese nimeni până nu sunt încheiate procesele verbale și sigilați sacii?!
Da, dar eu sunt observator și trebuie să-mi deschidă… zice semiimperativ.
Nu, nu sunt obligați. Nici dacă se ia curentul nu deschid ușa. Poate doar în cazuri extreme, de incendiu, sau ceva. Deci mă îndoiesc că…
Mdea, o să vedem… zice țâfnosu Vasilică.
Bine, eu am să stau la 3. Aștept să ne bați la ușă. Îi strâng mâna și plec.

Scurtând povestea, se face ora 9. Pun mâna pe telefon, verific exit-poll-urile. Roșiile 38 de lei, portocalele 32, zicea un site, altul dădea 42 la 30. Eh, să lăsăm prostiile și să ne apucăm de numărat buletine anulate. Mă rog, de observat buletine anulate. Se asezonează lucrurile și vine momentul răsturnării urnei. Un nene răsărit propune:

Facem pe căprării, ne împărțim în două echipe și le numărăm. Care are dubii, poa’ să numere la echipa cealaltă.
Nu, zic. Nu facem așa. Toți membrii trebuie să vadă ștampila pusă corect în dreptul candidatului. Fiecare buletin se ia individual, nu numărăm pe genunchi.
Domnu’ observator, dar o să dureze o veșnicie…
Vreți numărătoare cu poliția?
Nu, nu… așa facem. Aici m-a susținut chiar și Marcel cu doamna Președinte.

Cinsprezece căprării și învălmășeală mare au acoperit minutele ce au urmat. Un coleg a dat să pună vreo patru buletine ștampilate Iohannis peste teancul lui Ponta. Îl întreb ce face, după care am simțit privirea tâmpă studiindu-mă. Îi explic cu ce a greșit, înțelege și se conformează. Se termină de așezat și se iau teancurile la numărat. Avem următoarele probleme:

2 voturi Macovei în teancul lui Tăriceanu
3 Voturi Iohannis în teancul lui Ponta
1 vot Ponta în teancul Nul
1 vot Tăriceanu în teancul Diaconescu

Toate au fost soluționate fără scandaluri. A ieșit câștigător detașat Iohannis, cu 237 voturi față de 199 ale lui Ponta, 105 Tăriceanu, 96 Macovei, 69 Udrea. De reținut: un vot lui Nagy. Tare sau ce? (vorba lu’ Badea).

Ne-am salutat cu tradiționalul ”jos sistemul” și am plecat acasă.

Acuma, principala concluzie este că în general nu se fură, dar incompetența dă pe afară. Pe cartea-mi de identitate, dacă nu semnalizam, domnișoara nu mi-ar fi pus apțibildul. Ei preferau să scape repede decât să numere corect. Am fost ultima secție care a plecat din școală, în condițiile în care am fost la medie cu numărul de buletine. Aici e clar ceva suspect, la care adaug ca din 8 doar 2 au afișat procesele verbale la uși.

Simt nevoia să mă repet, nu cred că se mai fură ”ca-n codru”, însă incompetență e la tot pasul, de la organizatorii MAE și BEC, până la fraiericii de observatori cărora le e frică să se uite cu atenție în secție. Genul ăsta de abordare delăsătoare duce la înlesnirea fraudei. Lipsa de implicare civică în supravegherea alegerilor este un alt factor.

Puneți mâna și asigurați-vă că mașinăria lor de fraudat nu funcționează mai bine! Apoi întrebați-vă cât de fericit e Băsescu… Așa, de la 1 la 10…

Iertați postarea lungă! Sunt convins că n-a citit mai nimeni până la capăt treaba asta, puteam să scriu ”s-a descoperit leacul pentru cancer” și tot nu citea nimeni. Chiar, bună idee de titlu. Și da, îmi e lene să transform punctele în liniuțe la dialog, deal with it!

Top 12 Formații Rock Românești

De ceva vreme mi-am tot propus să tastez topul ăsta. Este o încercare mai grea decât s-ar crede să clasez cele mai bune 12 formații Românești. Dacă primele două locuri erau clare în capul meu, îmi e greu să zic pe cine să pun pe primul loc. Dar vă las pe voi să judecați și să-mi apreciați gusturile. Cât despre criterii: să fie rock (adică cu tobe, chitară și din când în când voce) și să fie și în românește. Deci da, peste-prutenii au loc în acest top.

12. Negura Bunget

Poate că am început cam brusc și cam violent, dar băieții ăștia înțeleg bine muzica, deși preferă să facă blecăraie. Sunt super apreciați peste hotare, au o compoziție total atipică genului în care se scaldă și au ajuns (în tinerețile mele) să fie un adevărat cult între tineretul black-metalist. Puneți urechea pe ”În Crugu Bradului” și veți înțelege de ce.

11. Robin and the Backstabbers

Din prea-noul val de muzicanți, băieții ăștia chiar impresionează. Există de numai câțiva ani (4) și au scos un impresionant album: Bacovia Overdrive, Vol 1: Stalingrad. Au ritm, au voce, au versuri și au devenit exponenții noii generații rock. Din câte am înțeles și live sunt chiar maeștrii, aștept să mă conving.

10. Holograf

Știu, știu… inele, dragoste și Dan Bittman. Dar exact, Dan Bittman. Ați ascultat vreodată melodia ”Banii Vorbesc”? Sau cele care nu sunt tocmai de dragoste de pe albumul Holografica? Urla Dănuț SRL de rupe norma, iar Romeo zgârie corzile la chitară grav de tot. Da, sunt foarte melodioși, însă pot fi și niște adevărați artiști rock. Din păcate pentru ei, mai sus de 10 nu am cum să-i urc.

Coma

Ete valul nou, gen anii 2000. Coma au adus primele acorduri de Nu Metal în România, au băgat DJ-ul în formație și au reușit să facă niște ”șlagăre” melodioase folosind gi-gi-ul creat de distorse la maximum. Continuă să scoată chestii impresionante și în zilele noastre. Nu credeți, dați search pe youtube la melodia ”Chip”.

Vama Veche

O gașcă de prieteni impresionați de spiritul demult apus al sătucului de pe litoral au reușit să scoată un album ce se poate încadra liniștit în categoria Rock Opera – ”Am să mă întorc bărbat”. Fie și numai pentru acest disc vechi de 11 ani și-și merită locul, dar au creat mult mai mult decât atât, iar Chirilă live este un adevărat showman: transmite enorm și hipnotizează publicul.

Cargo

Două cuvinte: Ziua Vrăjitoarelor. Bineînțeles, varianta cu Kempes. Restul e în derizoriu.

Alternosfera

Iata și primii dintre peste-pruteni despre care tastam mai sus. O formație de rock alternativ (ooh, the irony!) cum, sincer, nu prea merităm. Vocea lui Marcel este incredibilă, compozițiile sunt foarte melodioase iar daca poți trece cu ușurință peste accentul moldovenesc apăsat s-ar putea să descoperi o veritabilă nestemată a muzicii est-europene.

Numai ei puteau să facă o melodie care să se cheme ”Nepoata lui Gagarin” și să fie ămeizing!!

Iris

”Bună seara prieeeeeteeeeni!!!” Serios acum, cine nu cunoaște salutul acesta, ori e prea tânăr ori prea bătrân. Cristi Minculescu a fost, la un moment dat, vocea unei generații. Cine nu știe refrenul de la ”Somn Bizar” sau cui nu-i vine să țopăie când aude începutul melodiei ”strada ta”? Nici Walter Popa nu e un chitarist de ici de colo. Luați partea lui din Iris 4 Motion și rămâneți impresionați.

Zdob și Zdub

Ceilalți Basarabeni care au făcut istorie. Sunt atât de originali și de distractivi încât nu ai cum să te îndrăgostești de ei. Au o sinergie pe care, sunt convins, toată lumea este invidioasă. Împrumută influențe din folclorul românesc, moldovenesc și rusesc și fac un mix în care intră, pe lângă rock, și funk, punk și uneori nu metal. N-am văzut concert live Zdob și Zdub fără moșeală. Poate doar la Eurovision.

Phoenix

Cum, cum? Numa’ pe 3? Da, exact, iar motivul pentru care i-am pus aici poartă nume și prenume: Nicu Covaci. A transformat Phoenixul ultimilor ani în Nicu Covaci Band, însă ce au clădit băieții ăștia până prin 1975 a fost aur adevărat pentru vremurile acelea. Nu neg că și post 89 au avut câteva albume demne de ascultat, însă mai important a fost că i-am putut vedea, atât eu cât și o bună parte din România, live. Iar o ureche pe Negru Vodă live arată cine este Phoenix de fapt.

Mențiuni onorabile:

– Omul cu Șobolani – Mâinile Sus și puneți-vă în cap!

– Trooper – cea mai formație tare ca munții de metal.

– Celelalte Cuvinte – pentru că vreau

– Luna Amară – au dat altă perspectivă asupra culorii gri și au făcut-o doriană.

– Compact – Iele?

– Antract – au descris-o pe cârciumăreasă foarte meseriaș.

– Mondial – poezii pe muzică efemeră.

– Semnal M – se trage când se vede roata de foc.

Vița de Vie

Sunt o atitudine, nu doar o formație. Totul a fost original la ei când s-au înființat, de la nume până la voce și compoziție. Unii au zice ca au doar 3 melodii, însă ei sunt printre puținii de pe scena autohtonă care nu prea au făcut sunete de umplut albumul. Luați Fenomentalul tot și convingeți-vă. Printre melodiile lor definitorii, exceptând mult prea cunoscutele, enumăr: ”Mori”, ”Ține Minte”, ”Iamma”, ”Sapa”, ”Ce Contează” și ar mai fi, dar nu vreau să mă întind. Sunt super premiați pentru live-ul lor de excepție, fiind avangardiști în denunțarea playback-ului în România – vezi melodia Vinolamine. Efortul lor acustic încă răsună în sălile în care a zdruncinat timpane. Ce mai, nici nu știu de ce nu i-am pus pe locul 1.

Unul dintre cele mai bune produse MediaPRO. Cu efect imediat!

Timpuri Noi

Da, exact, pentru că Timpuri Noi sunt o legendă. Prea puțini îi apreciază pentru că prea puțini i-au ascultat cu adevărat. Băieții ăștia în 1986 cântau următoarele versuri: ”Becule, stai aprins, Becule / Noi te iubim”. Erau anti-Flacăra, anti-sistem, anti-tot. Ți-era frică să-i asculți, deși piese precum ”Perfect” sau ”Victoria” făceau cam grea desprinderea urechii de difuzor. După 89 au ajuns niște veritabili arătători de deget față de degenerarea societății tranziționale. Luați de ascultați ”Bordelul Mov” sau ”Stere”. Dar de ce să ne oprim aici, luăm toată ”Basca Abundenței” și știm o treabă. Cât despre stil, nici Dan Iliescu nu știe exact ce-i place mai mult. De la balade folk la rock industrial, de la funk la reggae, de la… ați prins ideea. Definiția alternativului, în definitiv. Păcat că nu prea mai sunt nici ăștia, da’ și când erau, prea puțini îi băgau în seamă cu adevărat.

Culesul viei si Mamaia hipsterita

M-am dus week-endul trecut la cules de struguri în satul Caragele, comuna Luciu, județul Buzău. Un sat atât de sărac încât nici iarba nu crește, nici pe ulițe, nici în curți. Ce crește este un fel de buruiană pe care sătenii o denumesc ”iarba porcului”, iar animalele o mănâncă din lipsă de altceva. Există, totuși, și o zonă în afara satului unde cernoziomul bărăganului își intră în drepturi, unde pe lângă porumb și grâu, sătenii mai au și câțiva ari de vie. Deh, pe lângă mâncare, omul trebuie să consume și altceva peste iarnă. Bunica mea, căreia eu mă adresez ”mamaie”, are vreo 16 ari, parcă, de vie: 160 de metri pe 10 metri. Pentru ca n-a prea fost prășită și îngrijită, au ieșit doar 30 de saci de struguri, suficient, totuși, pentru o batrânică ce are reumatism și abia se deplasează.

Culesul s-a încheiat, cum de altfel e omenesc, cu mult must, dulce și tulburel. Așa iese când combini zaibărul cu terazul și mai scapi și câte un butuc–două de tămâioasă. Însă pe lângă statul în vie, arsul de soare de sfârșit de septembrie și înțepatul de ciulini, de departe cea mai interesantă experiență este dată de discuțiile ce au loc între participanții la cules. Realizezi că nu cunoști nici 2% dintre persoanele despre care se vorbește, dar atent tot ești. Pe lângă numărul mare de bătrâni bolnavi despre care se vorbește, se mai scapă și câte o însănătoșire miraculoasă ce-ți mai pornește motorul optimismului. Dar toate discuțiile astea duc, inevitabil, și la politică.

Perenul și efemerul… sau: Hashtag vinalegerile

Relatez discuție:

– Bre, matale mergi la vot?

– Dac-oi putea… Cu picioarele astea, mai greu.

– Lasă, bre mamaie, că s-o găsi vreun moșneag să te ia pe bicicletă până la școală (bunica mea este văduvă de aproape 20 de ani).

– Are Nică a lu’ Veta (vă dați seama că am inventat numele…) o bicicletă din aia, cu motor, de nu trebuie să dai la pedale, poate mi-o dă și mie să mă duc la magazin așa…

– Da, bre… Îți luăm o cască din aia faină roz, o jachetă de piele, motociclistă te facem! Vrum-vrum! Și mai umpleam găleata cu 2-3 ciorchini… Da’ ia zi, mamaie, matale cu cine votezi?

– Eeeh, nu-ți spui…

– Hai bre, de ce?

– Că votul e secret! Te lovește spiritul civic pe care-l poate avea o ”țărancă trecută demult de vârsta de 70 de ani”.

– Hai mamaie, că doar îmi zici mie, nu la vreun străin! O văd că dă să zică și încerc să o încurajez: Votezi cu Ponta?

– Nu, Doamne – Maica Domnului!

– Haha, dar cu cine? Cu Iohannis, cu neamțul?

– Nu! Nici cu ăla! Io le-am zis și la babe aici în sat și au râs de mine, au zis ca nu-s sănătoasă. Le-am zis că votez cu o femeie.

– Hai, Bre! Votezi cu Udrea matale! Chiar eram puțin șocat și în același timp încântat.

– Nu, nici cu Udrea. Eu votez cu, asta Macovei.

– Duuu-te, bre, votezi cu Monica Macovei?!? Eram și mai încântat. I-auzi, baba hipsteriță!

– Ce-i aia? Întreabă râzând. Dar ce are că votez cu Macovei?

– N-are, bre, nimic. Foarte bine că faci asta. Și eu cred că tot cu ea votez, numa’ că nu mă așteptam să zici matale asta. Deobicei babele de la țară trag ori cu Ponta, ori cu Iohannis.

– Să știi că toate astea de acilea numa’ așa votează. Zice: ce-ai bre, Teno, te-ai stricat la cap? Și eu le zic că vreau și eu, în sfârșit, să votez cu o femeie.

– Hai, bre, că n-o votezi doar pentru că e femeie…

– Nu, am văzut-o la televizor, și mi-i așa drag de ea. E deșteaptă tare. Era la o emisiune cu Europa asta, și tot ce o întrebau ăia știa să le răspundă. Și au întrebat-o că dacă nu-i e frică să meargă la Parlamentul acela din Franța sau unde e, și a zis că nu, că ea-și iubește țara și tot ce face știe că face pentru țara ei. Râde însă vizibil emoționată.

– Bravo bre, bine faci! Să știi că dacă nu era tanti asta, nu știu dacă acum al’de Năstase și Voiculescu intrau în pușcărie…

– I-auzi, cum așa?

Și am început să-i tot povestesc de ”Mămica Macovei”.

Iată cum tot ce ai învățat în facultăți și la masterate despre comportamentul electoral al românului ți se năruiește într-o conversație în vie, cu mâinile roșii, la intersecția meridianului 27 cu paralela 45.

Despre schisma contemporană a poporului român

Tastam acum câteva zile despre evenimentul care a paralizat Bucureștiul și a fost nevoie să fie împânzit de polițiști. La finalul acestuia promiteam să elaborez o tematică: Băsescu nu este de vină pentru scindarea populației, Băsescu este un produs al acesteia.

Să trecem repede în revistă istoria schismei românești. Mai întâi a fost decembrie 89. O revoluție pe care eu nu o consider ca fiind împotriva comunismului ci împotriva lui Ceaușescu. Avem ce avem cu oamenii, în primul rând, abia apoi cu ideile, dovada clară că suntem mai tabloidizați decât ne gândim. Acolo au ieșit în stradă cei care au auzit de cuvântul ”libertate” și s-au lovit de cei care considerau acoperișul gratuit de deasupra capului ca având întâietate în fața muncii răsplătite întocmai. Rețin și acum o discuție cu un nene care îmi spunea că pentru noi, ”tineretul”, e greu acum; pe vremuri erai la 7 la uzina, pontai (sic), și nu te mai baga nimeni în seama până la plecare. Puteai să dormi, să joci table, să pleci acasă, nu conta. Dar divaghez.

Apoi a venit iunie 90, adevărata revoluție anti-comunistă, înăbușită de, surpriză, cei care ”muncesc, nu gândesc”. Adică cei care jucau table în uzină, primind apă caldă de două ori pe săptămână. Pe lângă panseluțele plantate, mineriada din iunie 90 a mărit numărul anti-comuniștilor, probabil cu încă un milion de suporteri.

Anul 1992 a arătat că singura soluție pentru Români este, în continuare, Iliescu, FSN, etc. O poveste mult prea cunoscută. Populația era deja clar divizată, iar manifestațiile violente nu erau evitate. România a devenit încet-încet un izvor al urii și al arătării cu degetul. Nici o data eu, cetățeanul, nu sunt de vină pentru ce merge prost în această țară. Mereu celălalt, mereu politicienii. Sunt miner și am bâtă? Bat pe cine îmi pare mie că arată a student. Simplu.

Perioada 1996-2000 a arătat cât de incompetenți pot fi CDR-ii în gestionarea politicii pe plan intern. Drept dovadă, alegerile din 2000 nu i-a dat nici măcar pe locul 2. A apărut, astfel, a treia facțiune: fraierii, aceștia răspund ”Vadim” la întrebarea ”cu cine ați votat în 2000”. Bineînțeles, CDR-ul a înțeles traducerea lui ”kaput”. Următorii patru ani de guvernare Iliescu-Năstase au arătat mai roșii decât eticheta unei sticle de coca-cola. Presa era ”oprimată”, de unde și crescendo-ul știrilor ”de la ora 5”. Nu ne dați voie să zicem nasol de voi? Lasă, nu mai zicem de loc, și băgăm morți.

Da’ de Băsescu ziceți??

Apoi a apărut acest cavaler șuvițat călare pe cașalotul care a mâncat jeratic. Băsescu a promis, în campania din 2004, două lucruri: independența presei și a justiției. Prima s-a întors împotriva lui în repetate rânduri, a se vedea în principal a doua suspendare. A doua, dacă a făcut prostii, urmează să se întoarcă. Și totuși, de ce l-a votat lumea de două ori? Pentru că secesiunea României din punct de vedere al afinității politice este demult creată. Băsescu nu a făcut altceva decât să se folosească de canionul care separă cele două Românii.

Așa s-a ajuns ca în tabăra ”roșie” să fie nostalgicii comuniști, minerii din Valea Jiului și privatizatorii-șefi. În tabăra ”băsistă” (că-s mai multe culori aici) se găsesc afaceriștii melteni de București, hipsterii și toți cei care au păreri politice doar cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Bineînțeles, ambele tabere sunt exagerări, sunt convins că există și vo doi oameni normali în fiecare.

Deci, pe scurt: Băsescu nu a creat și nu a trimis nici un om în nici una dintre tabere. Băsiștii au fost creați de roșii, iar roșii au fost creați de Marx, sau cine-o fi inventat socialismul. Băsescu este însuși apogeul acestei secesiuni, iar aversiunea unei tabere față de cealaltă trebuie rezolvată într-un singur mod: alegerile.

În rest, pace și armonie!

Despre candidatura lui Victor Ponta

Disclaimer:

În acest articol sunt băsist. A se citi cu scârbă ”băsist”. Și am să debitez ”băseli”. Tot cu scârbă, a se citi.

Am avut de făcut o deplasare cu automobilul de pe Colentina până la Cora Alexandriei și înapoi. Motivul este irelevant. Cert e că este sâmbătă și am zis că e mai liber. A și fost, cumva. Totuși, încă de când am ajuns la Obor m-a frapat numărul mare de polițiști prezenți pe Colentina până la Obor. Apoi, de la Obor în jos, până la Unirii, ioc: nici un aițilop. Ocolesc Unirii ca să intru pe Alexandriei, iaca, tati: mulți, foarte mulți. Ca să înțelegeți ce înseamnă: la fiecare intersecție cu semafor și patru străzi, doi polițiști. La intersecțiile complicate, cu mai mult de patru străzi, erau și 6 (șase) oameni cu caschetă. Asta până hăt, la Cora (că până acolo am mers).

La Cora m-am dus special ca să-l fotografiez pe următorul individ manifestându-și prostia. Nu știu cum îi găsesc… Scuze, am vrut să spun: băsesc.

Idiot

Doar pentru ca e idiot!

Apoi, la întoarcere, dinspre Cora spre Unirii, mai grav, și mai mulți polițiști. Sau cel puțin așa păreau pentru că le păsa doar de traficul de pe această specifică parte. Dinspre Teleorman spre București. Rectific, dinspre Dragnea spre Arena Națională. Apoi, ajungând la Obor, traficul dinspre centru spre ieșire, blocat. În partea cealaltă, iarăși, o armată de aițilopi care dirijau traficul venind dinspre… Oprișan. Ma frend, eu am fost la concerte pe Arena Națională tot cu 70.000 de oameni, și n-am văzut atâta poliție. Ponta-și lansează candidoza… tura, am vrut să zic candidatura, astăzi, vin 7j de mii de inși în autocare ce trebuie escortate? Serios? Unde-i egalitatea de stânga pe care ar trebui să o promoveze acest guvern? Adică zi-de-zi Bucureștiul e paralizat de traficul creat de oamenii contribuabili care merg la muncă/activități creatoare de venit impozabil, iar într-o sâmbătă nu tocmai aglomerată, toată poliția rutieră era pe asfalt; dar toată, și susținută și de comunitari. Eu nu am nimic cu polițiștii, că ei sunt plătiți să execute niște ordine, altminteri sunt dați afară, iar ai lor copii o să sufere, din păcate. Așadar, dragă domnule Oprea, vă solicit o justificare publică pentru cheltuirea banilor contribuabililor doar ca să ajungă babele la timp să-l vadă pe Ponta strigând ”jos Băsescu”. Și dacă tot am zis Oprea, vreau să-l bag și pe Dragnea și pe Oprișan în aceeași oală, respectiv mi-ar plăcea să văd de unde bani de: autocar/benzină/șofer/diurne/închiriat stadion.

Dar controlul politic asupra DNA-ului trebuie luat.

Nu înțeleg. Din nou: nu sunt în stare să înțeleg de unde se umple România de atâta nesimțire. N-am nimic cu Ponta că vrea să fie Președinte. A vrut și Vadim și vrea și William Brânză. N-am nimic cu polițiștii care-și fac treaba conform contractului de muncă și mă bucur să zic că n-am văzut nici un abuz. Ba mai mult, am văzut bunăvoință la ei. Dar mă doare capul când mă gândesc de ce sunt ei aduși acolo, respectiv ca să intre niște autocare în București. Că fără (atâta?) poliție n-ar putea. De acord, oriunde se strâng 70.000 de oameni, trebe să fie poliție și jandarmerie, dar nu trebuie să fie toată.

Și tot la volan fiind, îmi pică mie o fisă: unul dintre cele mai grave lucruri care i se impută lui Băsescu este că a ”scindat” poporul român, iar Ponta vine să-l reunească. Nu, Băsescu n-a scindat poporul român, el este un produs al acestei divergențe existente de deja foarte mult timp. Dar asta într-un material viitor.